Jurnal de Bradford I

 sau    Ceremonia la care nu am fost…

iulie 2014

Primele zile

Un an de zile i-am spus fiului nostru că venim la ceremonia de absolvire a facultăţii. Să se pregăteasca mental. Să ne convingem şi noi că ce şi cum, să pipăim diploma şi să strigăm: ‘ESTE!!”. Să vedem şi noi oraşul în care stă de 4 ani. Ce mai calea-valea! Că venim şi gata! Am luat bilete de avion, am rezervat camera şi autocarele, tot ce implica o asemenea aventură. Cu două zile înainte de a pleca, după  o depresie de vreo 10 zile ( în care  eu mă frământam că ce are copilu’?! cu ce l-am supărat?!), a ieşit brusc la lumină şi s-a înviorat ca păpădia la soare. Că să venim, dacă ţinem neapărat, dar la ceremonie nu mergem! Că  nu îi plac chestiile de genul ăsta. Scurt!

Eroare în genom! Cum e posibil??!! Dar nouă ne plac! Noi vrem! Cică degeaba. Ca nişte părinţi supuşi, sclava Isaura la plural, ne-am plecat in faţa Imperiului, cu aerele lui cu tot. Am scos hainele de gală din geamantane, ne-am plâns de milă şi am plecat. După ce ne-am amintit că, mic fiind, îl trimiteam afară la joacă şi se agăţa de clanţa uşii urlând să îl băgăm înapoi în casă. Ne-am încurajat că, faţă de acel moment,  exista totuşi o evoluţie.

Ajunsi la Bucureşti, am parcat la un hotel de lângă aeroport. Zborul e la 6 dimineaţa. Suntem în plină  vacanţă. Cri, dependent de avioane ca întotdeauna, îşi deschide întâi tableta, studiază venirile si plecarile, apoi, în maieu, se lipeşte de fereastra uriaşă să analizeze dacă se respectă programul. Stă acolo minute întregi, holbându-se la cer. Eu mă holbez la el. Nu-mi vine să cred.

Cri:  - Acum tre’să apară ăla de la Amsterdam.

Li:    - Şi ce-mi pasă mie?!

Cri:  - Oare de ce n-am luat binoclul lui tata?! Uite, încă unul! Zborul Wizz din Catalonia.  

           Întârziere 10 minute. Brrr, dar se simte aerul condiţionat, nu glumă! Dar unde  e  

           Amsterdamul?

După încă o perioadă de analizat temeinic cerul gol, frigul îl aduce în simţiri.

         -  La ce stau aici??! Poate are întârziere. Deja mi-au îngheţat maţele. Dă-l-ncolo!

Doamne fereşte să fi locuit undeva lângă avioane. Ar fi făcut o pasiune compulsiv-obsesivă. Ar fi pus tabele pe pereţi cu plecări-sosiri şi întârzieri. Am fi avut săpun în formă de elice. Telescop  în camera de zi! La micul dejun am fi discutat de-a fir a păr despre  motoare cu pistoane şi alte metode de propulsare. Oh, nu!

Aterizăm la Londra. Vremea englezească nu o să mă dezamăgească niciodată. O să fie exact cum mă aştept să fie. Plafon de nori, aer picurat si  plăcut. Cam 22 de grade, nici o fărâmă în plus. Civilizaţia se repede asupra noastră ca un tzunami. Întotdeauna o resimt în acelaşi fel.

Mă impactează cu 500 km la oră. Şi mă ridic, absorbind evoluţia prin toţi porii.

Ne căutăm autocarul, sunt o grămadă şi realmente nu am idee unde o fi cel ce pleacă spre nordul ţării. Dar nici nu mă gândesc să intru în panică. Unul din angajaţii de la National Express( îl recunosc dupa uniformă) stă exact în mijlocul agitaţiei şi te îndrumă spre peronul care trebuie. Îţi zâmbeşte şi îţi spune să nu te îngrijorezi, autobuzul tău va sosi în 10 minute. Şoferul ne ridică geamantanul ( nu ai voie sa faci tu asta, e în fişa postului; chiar am primit apoi un chestionar în care eram întrebată dacă şoferul a încărcat şi descărcat el bagajele!), opreşte aerul condiţionat, când ne plângem că e prea răcoare, anunţă staţiile şi circulă elegant pe marea autostradă britanică, care  are 4 benzi pe sens şi o limită de viteză  de 80 mile.

Cinci  ore cu autocarul zboară repede, printre satele englezeşti, un ansamblu medieval de cărămizi negre-cenuşii şi infuzie de verde. De la atâta ploaie , cred şi eu! Dar sunt unele căsuţe, atât de perfecte în aerul lor mititel,  cuibărite între flori, atât de casnice şi solide, încât m-aş muta imediat într-una din ele, să respir aer oceanic, să fiu aproape de Ale. Să mă transform în mama perfectă, casnică, bucătăreasă, menajeră, ce-o fi. Numai să fiu acolo. Menajeră în căsuţă, nu în altă parte, a nu se înţelege greşit!

Ne cazăm la Holiday Inn, privelişte de privelişte asupra Bradford-ului, de la etajul 4, geam mare, ce noroc!  Cer foarte frumos, amplu, azvârlind cu uşurinţă tonuri de gri şi roz, albăstrind palid din când în când, în rarele momente când evadeaza din plafonul de nori. Apare şi Ale cu un zâmbet până la urechi. Ce bine e să ne vedem tot la 2 săptămâni! Chiar nu e nimic rău în asta, o data în Grecia, o dată în Anglia. Nu m-aş supăra ca întâlnirile bilunare să fie repetitive la infinit. Nu ţin neapărat la locaţiile respective. Pot fi şi altele. Sunt locuri pe pământ destule.

Plimbare prin oraş. Merg alături de fiul meu şi exersez. Abilităţile  de multitasking. Casc ochii şi admir. Vorbesc, dau replici. Ascult. Şi, cel mai important dintre toate, o mare parte a fiinţei mele reuşeşte să se liniştească, pentru că vizualizez toti paşii pe care i-a parcurs Ale de când a plecat de acasă şi a aterizat pe acest tărâm atât de diferit, într-o viaţă nouă din toate punctele de vedere. Pe cont propriu, fără părinţeii lui minunati. Degeaba mi-am imaginat eu  de-acolo, de peste mări şi ţări. Alta e să vezi, să auzi, să atingi. Să te îmbibi cu substanţa locurilor. Îl întreb dacă i-a fost teamă, dacă nu l-au inundat temerile. Mda, bună întrebare. Sigur o să mărturisească. Râde şi spune că a fost ok, tot ceea ce a simţit a fost provocarea. Fiorul plăcut al începuturilor. E bine atunci. Am simţit eu destulă spaimă. Şi pentru el.

Oraşul are un farmec al lui, straniu, desuet de-a dreptul. Arhitectură gotică şi victoriană, îmbinata în culori de pământ, amalgam de griuri închise spre negru şi marouri măcinate de patina timpului. Clădiri solide şi singuratice, pe străzi în pantă, înşirate la linie, ordonate şi un pic nefericite în solitudinea lor. Şi cele moderne, mai luminoase, învelite în sticlă, plecând totuşi capul, copleşite de povara istoriei respirate de zidurile învecinate. Un aer de părăsire în ciuda tumultului gălăgios de oameni. Un oraş vechi, aşteptându-şi renaşterea, nu prin alungarea istoriei, ci prin ordonarea-curăţarea prezentului. Îmi place la nebunie. Îmi place fântâna arteziană uriaşă din centru, apă limpede şi jeturi colorate, în care se scaldă copilaşi chicotind, alergând, ţipând. Oază de limpezire a vechiului şi de oglindire a noului. Combinaţia dintre arhitectura ondulată şi încărcată a catedralei uriaşe şi micul scuar luminos în care tronează un ecran uriaş, unde seara se adună lumea, ca la un concert live.  Îmi plac clădirea din sticlă fumurie a teatrului Alhambra, cu afişul binecunoscut “Singin’in the Rain’ şi străzile uriaşe unde nu ştiu niciodată în ce direcţie să mă asigur. Stânga e dreapta şi vicecersa. Chiar şi populaţia, infuzată masiv cu popor pakistanez, are farmecul ei aparte, parcă nu eşti în Britania, ci în imperiul ei, cu aere asiatice. Cât de capricios e amalgamul! Tipic englezesc, plus feţe acoperite de voaluri şi văluri. Stau şi mă întreb de ce se agită aşa englezii în legătură cu invazia românilor, care îi va face, vezi, Doamne! să îşi piardă identitatea naţională, când par perfect capabili să integreze naţia pakistaneză sau oricare alta, fără să îşi piardă nimic din aplombul britanic. Uite, moschei peste tot, piaţa Al Halal, jumătate din Bradford e în mijlocul Asiei, dar numai o privire să-i arunci şi ştii că e englezesc pur-sânge, de la rădăcinile cufundate în gotic, până la pub-urile cu aere victoriene.  Zău aşa!

Vedem toate locaţiile în care a locuit Ale în ultimii patru ani, istoriile înşirate de-a lungul anilor sunt fixate în relief şi capătă substanţă fizică. Sunt complet uimită şi mă înclin în faţa  odraslei noastre, Kitchibobo din Carpaţi care a descurcat atât de bine labirintul străzilor şi al noii lui vieţi. În gând, normal, nu cumva  să i se suie la cap!

Zona Universităţii din Bradford e absolut glorioasă. Modernă în toată esenţa ei, de o eleganţă austeră, cu o linie arhitecturală fluidă, plină de lumină şi cer, cupolă de sticlă şi mobilier futurist, stă aşezată în mijlocul unor blânde coline verzi, verdele acela special, care te duce cu gândul la primăvara pământului. Dulce, moale, crud. Ale deschide uşi după usi , ne arată unde a studiat, unde lucrează acum, construieşte o poveste reală a vieţii lui, din care, în sfârşit, facem parte, fiind aici şi acum. Cât de deosebit îmi pare totul, mie,  celei venite din Petroşani, cât de rafinat şi stilizat, cât de frumos! Restul sentimentelor mele sunt uşor de citit. De atâta încântare şi mândrie maternă simt că mă revărs, mă doare inima de bucurie şi toţi neuronii îmi ţopăie, în ritm de tobe şi trompete. Zâmbesc modest, în timp ce gândul meu strigă: ''Fiul meu!!!''

 Cri:      - Să vezi ce curăţenie a făcut Ale prin toată camera înainte de a veni noi!

 Li( cu aere de cunoscătoare într-ale fiului):  - Să vezi că nu a făcut absolut nimic, în spirit
              de independenţă. Ca să dovedească că nu e stresat de venirea noastră.

Normal că am dreptate. Camera lui e faină, faină, dar cât de prăfuită! Tot ce a adunat el de-a lungul anilor, diverse cadouri de la familie şi prieteni, un poster cu Dr. House, unul din Breaking Bad, un panou cu felicitări, cărti, amintiri, o ador! Ne rugăm de el să ne lase să facem curăţenie. Încăpăţânat, zice întruna nu! Mă uit la Cri, el la mine, ştim ce metodă să aplicăm, sper să avem destul timp. Metoda bunicii lui din Lonea, funcţionează întotdeauna. Îl vom cicăli şi îl vom cicăli, până va ceda nervos. Rezistă nici mai mult, nici mai puţin de 4 zile. Mai mult decât rezistăm noi de obicei. Aşa că, în cele din urmă, lustruim fericiţi toate cele, simţindu-ne cu adevărat folositori şi integraţi. Părinţi adevăraţi pe planetă. Fără dubiu.

Vine şi ziua cea măreaţă a ceremoniei. De mila noastră, zice că vom trece pe acolo, să simţim  suflul festiv. Aşa că îl aşteptăm la ora 9 dimineaţa, să apară. Uite-l! Încremenim amândoi, cu ochii cât cepele, gata să ne sară din cochilii. S-a îmbrăcat ceremonios, la cravată. Are indubitabil un aer de englez get-beget, cu părul lui blond şi aerul nordic. Zâmbesc încântată, în timp ce omuleţul din creierul meu, responsabil cu imaginea de ochii lumii, aleargă înnebunit şi se dă cu capul de toţi pereţii, murmurând fără speranţă: “Tricou, tricou, tricou...’ Asta pentru că suntem îmbrăcaţi în blugi şi tricouri, turistic, dar în nici un caz festiv. Ne-a făcut-o! Sunt năucită de impulsurile contradictorii ce-mi zvâcnesc prin cutia craniană. “Fugi!” şi ”Ce zi minunată!”. Decid să rămân pe câmpul de luptă. Întotdeauna am fost o luptătoare. Cu mine seamănă copchilu’. La Universitate, potop de lume. Absolvenţi, înfăşuraţi în zâmbete şi în falduri de robe, o senzaţie pregnantă de Harry Potter, părinti din toate părţile lumii, îmbrăcaţi la patru ace, atmosferă de sărbătoare.

 Ale:  - Uite, ce rochii au femeile, ce mărgele, ce ţinute! Dar câtă importanţă acordă unii

            părinţi copiilor ! Alţii...

Mustăceşte mulţumit că are cu ce să se răzbune, îi e cald, socializează la greu şi e prezent. Unde nu vroia să fie. Dar mie nu-mi pasă. De rochii,  de mărgele şi alte ciumbușlucuri. Minunatul mi-a cuprins fiinţa şi mi-o răsuceşte în curcubeie. E foarte uşor să simt ceremonia, nu am nevoie de robe fâlfâitoare şi de poveste. E de ajuns să îl văd pe Ale vorbind cu tot felul de oameni care îl cunosc, îi zâmbesc, evident îl plac. O canadiancă drăguţă îl îmbrăţişează cu drag, ne surâde fermecător şi ne felicită pentru fiul nostru care e genial, salvatorul universităţii, atotcunoscător într-ale computerelor. Simt că nu mai sunt,’e-un cântec tot ce sunt...”. Plutesc pe norişori pufoşi şi dulcegăroşi. Ale îşi dă seama că am luat-o razna pe arătură şi încearcă să mă liniştească:”Calmează-te, aşa vobeşte ea frumos despre toată lumea, aşa e felul ei.” Mda’, îl aprob, dar ştiu eu ce ştiu.  După ce facem o poză năzdrăvană, Kitchibobo în costum plus doi părinţi la tricou, intrăm într-o sală mare, unde, pe două ecrane uriaşe, putem urmări cermonia propriu-zisă. Ascult transportată şi cu imaginaţie, pentru a suplini lipsurile, printre care şi cel de a nu fi chiar în locul cu pricina. Iluzia e atât de perfectă, încât unii părinţi încep să ţipe de fericire, să aplaude şi să plângă, doar uitându-se la imagini.

Ale:  - Mamă, sper că nu te apucă şi pe tine! Ce faci, tată, nu filmezi?

Cri:   - Nu ştiu, să filmez ecranul?!
Ale:  - Filmează, tată, filmează! Dacă nu te poţi decide , pune-ţi mereu întrebarea cheie:
         ”Ce-ar zice mama mea, dacă nu aş filma?”

Un argument imbatabil care îl determină pe Cristi să filmeze în viteză, pentru a recupera. Subiectul ceremoniei fiind încheiat, servim masa la un restaurant pakistanez. Curry destul de iute şi pâine naan. Delicios. Pentru mine şi Ale. Cristi, chinuit oricum de ideea de a mânca aşa ceva, nimereşte cea mai piperată porţie, e transpirat tot şi înghite cu noduri. Nu cred că mai încearcă curând. Epuizat de activităţile sociale impuse, Ale ne părăseşte, recomandându-ne să ne descurcăm singuri în după-amiaza respectivă. De-abia aşteptăm. Shopping, here we  come!!