Pași în casă

“S-a făcut liniște în lume.”

Stau  întinsă, cu ochii închiși. E liniște. Soarele se filtrează blând prin geamuri, perdele și ziduri. Îmi atinge  dulce pleoapele. Parcă sunt într-una din cărțile mele SF. Chiar nu îmi dau seama dacă asta se întâmplă cu adevărat. Izolarea, toată omenirea ascunsă după uși și ferestre, moartea. E un fel de fază de negare, care atenuează impactul realității. Sunt eu dincolo de mine. Mi se rupe inima de mila Italiei, o simt ca pe o suferință cruntă, îi iubesc pe italieni, ce nație minunată, plină de viață și emoție! Pur și simplu mă înăbușă suferința lor. Sutele de sicrie înșirate și transportate departe, la crematorii care abia mai pot să le înghită, sufocate și ele, fără să se mai știe care unde e. Și cine. Apoi mă gândesc că urmăm noi. Suntem în urma lor cam cu trei săptămâni. În fiecare seară stăm agățați de știri, cu gândul spăimântos că numărul îmbolnăvirilor va sări în curbă ascendentă uriașă și ne va lăsa fără suflare. Ca într-un carusel care se ridică, se ridică, tot mai sus și mai sus și apoi se prăbușește lăsându-te fără aer.

Previziuni. O să dureze două luni, șase luni, 2 ani. Dacă asculți știrile, te îmbolnăvești de nervi, dar cum să nu le asculți?! Parcă sunt într-o bulă care plutește pierdută în afara Pământului și toate visurile mele minunate sunt dincolo de sticla opacă, plutind în derivă și ele. Zdrențuite de călătoria haotică prin spațiu.

Ce liniște e când închid televizorul. E pace și liniște. Doar soarele alunecă agale, netulburat, lumina se colorează în diferite nuanțe de auriu. Zi după zi, săptămână după săptămână. 

Mă uit la planurile mele vraiște și știu că trebuie să le adun de pe unde s-au risipit. Nu pot să merg înainte fără ele. Trebuie să mă lepăd de teamă și să fac două lucruri. Să mă bucur de prezent, deși pare imposibil sub avalanșa de știri catastrofale și să visez la viitor, nici asta nu știu cum.

Dar fac doar un pas acum. Mereu câte un pas. În interiorul minții, în inimă. Pasul de acum înseamnă gimnastică. Îmi displace profund, a trecut un an de când fac gimnastică aproape zilnic și tot nu pot s-o suport. Nici un fel de endorfine nu se dezleagă prin capul meu plictisit, nici înainte, nici în timpul, nici după. Cele 30 de minute cu același efort colosal de voință,  uneori transformate în doar 20 de minute. Îmi pun muzica tare, număr mișcările, e un fel de stretching, o combinație proprie care îmi dezleagă puterile mâinilor, ale spatelui, ale picioarelor. E bună, știu și simt, dar asta tot nu mă face fericită. M-aș scăpa bucuroasă de ea, dacă într-o săptămână după aceea nu mi-ar înțepeni toate cele. Știu, am experimentat. Între “auch, vai, scârț” și varianta a doua, aleg să mor de plictis. Număr, fredonez, repet expresii în engleză, nu strică niciodată ca omu’ să învețe o limbă străină, nu mă simt în stare să mă apuc de franceză, așa că îi dau înainte cu engleza. E o limbă străină, nu?! Urmez sfaturile japonezilor. Astăzi am născocit ceva în plus, spectacolul iernii în plină dezlănțuire. Am tras larg perdelele și mă holbez cu obstinație la frumusețile albe ( întâi era să vomit când am văzut că iarna cea nebună s-a întors, dar apoi m-am forțat să fiu pozitivă și să-i văd frumusețea incontestabilă!). Dau din mâini ca un înecat și respir sacadat în ritm de fulgi și de lady gaga, e frumos, e bine, îmi spun cu convingerea că până la urmă o să mă conving. Am încercat și varianta cu 15 minute acum, 15 mai târziu. Din păcate, “mai târziu” se transformă mereu în „niciodată”. Așa că mai bine smulg plasturele dintr-odată, 30 minute și aleluia! Mai trișez câte 5 minute, dar asta e, nimeni nu-i perfect.  Închei ședința de azi cu ochii pe brândușele mov pe care mi le-a adus Cristi ieri. Stau frumos în pahar, la căldurică, pe fundalul ferestrei plină de năvala iernii. Mov cald, ușor aburit,  mov dulce, viu.

Sunt într-o bulă și plutesc în mijlocul albului lumii. 

Care să fie pasul următor? Evident, plimbarea. Aerul proaspăt n-a stricat nimănui. Și acum e deosebit de proaspăt, am citit că norul de toxine de deasupra pământului începe să se străvezească și se văd stelele și cerul ca demult, demult, când Pământul era mai nou și mai nelocuit de specia noastră. Sunt atât de recunoscătoare pentru balconul meu! Aș putea să îi dedic o odă de mulțumire. Nu știu ce m-aș face fără el! E lung și larg, cu ferestre multe. Mă plimb agale de-a lungul lui, deschid un geam să simt aerul zăpezos și limpede de munte, de iarnă, aerul clar de început de lume. Ce priveliști minunate. Nu e țipenie de om, pace. Am și spectacol, trei vrăbiuțe se ceartă de zor în zăpadă, pe crengile bradului de alături. Ciripeala lor vivace e o încântare, ca niște zurgălăi mititei țopăind pe dealuri cu omăt alb și pufos. Mimez o mică alergare, cu respirații profunde, ah, ce minunată plimbare. Realizez că balconul e un laitmotiv al vieții mele.  Balcoane peste tot, balcoane cu mare, balcoane cu Dunăre, întrebări de balcon și uite, acum am plimbări pe balcon, frumosul balcon, necesarul balcon al recluziunii mele. Am întins mâna și am cules niște zăpadă de pe creanga bradului, am strâns-o în pumn. Nu am mai făcut asta de zeci de ani, de pe vremea când iubeam frumusețea iernii. De pe vremea când frumusețea ei nu mă înspăimânta. O senzație deplină, de rece gheață, de sclipici zornăind în palmă, o senzație pe care am simțit-o până la sânge, până la os. Recunoaștere, deja vu, mii de ani și aceeași senzație pe care a avut-o fiecare om strângând steluțele reci în palmă. Copilul din mine a început să dănțuiască a bucurie. Să trăiască.  Gimnastica a fost doar gimnastică, spanacul pe care trebuie sa-l mănânci doar pentru că e spanac. Dar plimbarea a fost superbună, o s-o repet de-a lungul zilei și de-a lungul balconului. Ar trebui să scriu un jurnal. Să nu uit toate aceste experiențe trăite deplin ce mi-au îmbogățit ziua. Aerul proaspăt, păsărelele, spectacolul iernii senine, zăpada în palma mea, cine nu ar savura o asemenea existență?! Eu una mă străduiesc puternic. 

Hm, oare ce să mai fac?! E timpul socializării, așa că scriu mesaje prietenilor și dragilor, trimit poze cu iarna, glume, tot ce-mi trece prin minte, citesc cuvintele lor, e bine. Mă simt conectată, zică cine ce-o zice, bun e facebukul la casa omului, mai niște whatsapp, mai niște messenger, mai un skype, mai un hohot de râs împărtășit, zâmbete și cuvinte dulci. 

Să gătesc acum. O plăcere întotdeauna. Caut prin rețete, îmi înșir ingredientele, deocamdată avem tot ce ne trebuie, frigiderul e doldora, dulapurile de asemenea. Mă îngrozesc o secundă, cum or fi trăit oamenii fără frigidere și congelatoare?! Cum or fi supraviețuit fără supermarketuri la doi pași?! Uneori suntem o specie uimitoare. Fac bunătățuri, dar mă întreb dacă nu ar trebui să fac niște  mâncăruri mai nașparlii. Nu de alta, dar pe astea delicioase le mâncăm cu viteza vântului turbat. Senzația de foame e aproape permanentă. Nu știu ce reacție e  asta, dar e una în lanț. Acum mănânci, acum ți-e foame. Nenorocire. Voință și aici. Dar câtă voință poate să aibă prin rezervoare un biet om claustrat în colivie?! Ar trebui inventate niște pastile de voință. Dar cred că ar dispărea ca măștile în ziua de azi. Ca drojdia. Am auzit ca drojdia se poate congela, o să încerc. Nu de alta, dar nu am mai găsit drojdie uscată, doar din cea proaspătă. Încerc să îmi strunesc șirul gândurilor care îmi sar de la una la alta, mă simt ca o găină beată de prea mult timp liber. Mă pricep la timpul liber, dar la mare. Nu aici, în căsuță mică-mică. Poate ar trebui să mă apuc de meditație. Era să scriu de yoga, dar nu cred că mă pot îndoi în ritm de yoga. Gătesc, pe muzică -apropo, mulțumesc din inimă pentru muzică, sunt profund recunoscătoare tuturor celor care cântă- mai și dansez nițel, pentru a suplimenta gimnastica, geamul larg deschis, visez la libertate. Visez la drumuri nesfârșite. My bad. Iar am gătit ceva superdelicios. Rău de tot.

Să nu mai pomenesc de filme. Cât sunt de recunoscătoare pentru ele. Dai drumul la seriale, timpul zboară, te distrezi și emoțiile îți curg fluid prin celule, trăiești cu adevărat. Cu adevărat prin alții, dar simți și ceea ce simți nu poate fi decât adevărat, nu?! Așa se spune în Frozen. “You feel what you feel and your feelings are real.” Ne uităm la “Broadchurch”, serial britanic, absolut excelent, dar ce peisaje! Mă mut acolo, cândva în viitor, ia să vedem unde s-au făcut filmările?! West Bay, Dorset. Absolut spectaculos! Oare cât o costa o casă acolo?! După vreo două episoade, e deja trecut de 6 seara. Cristi se ridică din patul unde stăm de ceva ore bune, cu ochii holbați în episoadele fascinante, cu urechea ciulită la minunata engleză vorbită de britanci, din care nu înțelegi mare lucru, dar exersezi, nu?! Hm, oare ce pune la cale Cristinelul?! Se întoarce după 5 minute, declarând pompos și plin de entuziasm:” Li, m-am îmbrăcat în pijamale. E vremea să ne punem în pat! Timpul să ne retragem la culcare. E ora 7 deja!”. Îl privesc cu gura căscată, ce deștept e! Da, are dreptate. Acesta e momentul serii! Cât de armonios s-a lipit de momentul după-amiezii! Ce curgere lină! 

Mă ridic și eu să mă dezmorțesc nițel și revin în pat cu un iaurțel și niște grisine subțirele cu rozmarin. Made în Italy. Of, Italia mea iubită! Sper să te faci bine curând! O masă delicată, grațioasă chiar. Sunt mândră de mine.

Cri, cam flămând, și-a luat deja ultima porție de mâncare  pe azi cu ceva timp în urmă, se uită la mine și exclamă romantic:”Vai, Liliuca, ai adus cina?! Toată ziua robotești!”

E vremea știrilor, ne speriem bine, ne îngrozim de prostia unora, mutăm de pe un canal pe altul, nu îmi place deloc jurnalismul de senzație, e cel făcut pentru oamenii care circulă încă de-aiurea pe străzi, care fug din carantină si se urcă în avioane, e un jurnalism stupid pentru oameni stupizi. “Mută!”, zic din când în când și Cri schimbă canalele până găsește reporteri care vorbesc normal, fără superlative ucigașe. Ascult numai cu o ureche, în timp ce joc bile pe tabletă, mă liniștește și atenuează impactul. E un exercițiu de deținere a controlului. Măcar aici. Un exercițiu folositor în vremuri de restriște. Un obicei nociv în vremuri normale. O să scap de el, dar nu acum. Voința îmi trebuie la alte cele zilele astea. Știrile sunt atât de horror, încât pe la 8 seara mutăm întotdeauna pe “Two and a half men”. Cristi se liniștește și adoarme. Eu rămân cu tableta mea, cu cărțile, cu serialele. Noaptea, cu vidul ei se așază încet, încet peste bula noastră de aer. E liniște aici. Supraviețuim.  Închid ochii. E timpul să las prezentul, sunt recunoscătoare ca  m-am descurcat bine cu el. E timpul să mă ocup de visurile mele, de reorganizarea planurilor mărețe.  I le pasez subconștientului, după ce îi spun foarte clar ce vreau.  Se descurcă el. „Și mâine e o zi”, cum ar spune Scarlett O’Hara.

 PS. Printre bucuriile zilei se numără și superbul crin roșu care a înflorit în geam. Înăuntru, nu afară. 

 

 

Ziduri

„Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering.” (Yoda)

Stau în fața clasei. Mă uit la elevii mei. Pe rând îi măsor cu privirea. Frumoși, deștepți, minunați. Și ei se uită la mine. Cu ochii aburiți de plictiseală, de nepăsare, de prea multele ziduri pe care le-au ridicat în calea acestei școli care nu-i înțelege, care-i supune la eforturi procustiene mutilante și aproape cu totul inutile. Și, vrând nevrând, eu sunt Școala. Oricât m-aș zbate, ei nu mă văd pe mine. Văd zgripțuroaica asta numită Școală. Pe care ei știu, visceral, că nu o vor. Pur și simplu nu vor să se adapteze. Nu vor să facă teme, nu vor să scrie în neștire de pe tablă, nu vor să memoreze definiții și reguli, nu vor și pace.

Tot ce își doresc e să fie lăsați în pace, să-și deschidă telefoanele și să facă ce fac ei acolo, cu orele, cu zilele, cu anii, știind tot și despre toate, dar nimic despre ce le predai tu. De parcă orice provine din Școală e cu veto, e respins din start, ca o minge de ping pong ce se izbește de un perete de oțel. Nu vor, așa că nu își mai fac temele. Nu mai șterg tabla, nu păstrează curățenia, aproape nici nu te mai salută. Pur și simplu nici nu te văd când intri în clasă. Ai devenit persona non grata. Atâtea ziduri au crescut între noi, încât nu mai au loc nici noțiunile elementare de bun simț. Pui întrebări, încerci să-i activezi pe căile bătătorite de atâta timp, nimic. Te trezești răspunzând tot tu. Cu ochi străini și goi, pierduți în lumea lor, par niște roboței fără emoții, fără gânduri, rătăciți. Dacă apeși pe butonul pe care scrie “Învățătură”, îi dezactivezi. Dacă apeși pe “Entertainment” îi activezi, se luminează brusc, încep să râdă, ochii le strălucesc, răsufli ușurat, uite, copiii! Sunt aici! Încă există. Încă sunt!

Te gândești să mergi la cursuri, te înnebunesc cu ofertele de cursuri, tre’ să câștigi credite, altfel îți poți pierde prețiosul loc în fața ochilor goi de copii. Te duci, nepăsându-ți de credite, te duci cu speranța că în sfârșit te vor învăța ceva despre această generație Z, despre acești post-mileniali cu creierele conectate la tehnologie din bebelușie. Sau poate de dinainte. Sperând că psihologia lor a fost analizată de-a fir a păr, că s-au specializat în secolul 21, plus 22, daca se poate și te vor specializa și pe tine. Că te va învăța cineva ce să faci cu acești copii atât de diferiți, de pe altă planetă, cu acești necunoscuți la sufletul și mintea cărora ai vrea să ajungi. Ai vrea să dărâmi zidurile, oh, cât ai vrea să ai o baghetă magică a la Harry Potter și să dărâmi toate zidurile. Să ai din nou prunci cu ochii deschiși spre înafară, nu închiși spre înlăuntru.

Din păcate, cam după vreo 10 minute, la orice curs, te lămurești. Aceeași Mărie cu altă pălărie. Nimic nou sub soare. Știi toate astea de zeci de ani. Cică metode noi. Au alt nume, dar le recunoști. Bla, bla, bla. Doar forme fără fond. Mai dai și bani ca să te perfecționezi. Dar ești gata perfecționat. Vorba vine. Pierzi timp, pierzi energie,  dar câștigi credite. Tot ca vițelul la poarta nouă ai rămas, dar, de, ești în rând cu lumea. Ne învârtim în aceleași cercuri strâmte și ne prefacem că nu vedem închisorile pe care noi le construim, pe care noi le închidem. Nimeni nu vede??!! Nimeni nu aude?! Urletul ascuns, țipătul?! Trebuie schimbat totul din temelii! Nu vedeți cât de anacronici suntem?! Nu vedeți că nu ținem pasul cu modul în care li se schimbă creierul?! Cu viteza galactică sub imperativul căreia trăiesc. Ei și gadgeturile lor, ei și noile lor sinapse, noile rețele neuronale din creierele lor de care noi nu avem habar, creierele lor impactate de tehnologie într-un mod șocant, nemaiîntâlnit, nu înțelegem nimic din copiii ăștia frumoși! Nu vedeți că suntem de acum sute de ani?! Am rămas pe vremea Renașterii. Nu ei trebuie să se schimbe, ei și privirile lor goale. Nu au cum. Cenușeala plictiselii e provocată de noi. De Școala noastră. Telefonul lor e mult mai interesant, mai colorat, mai plin de acțiune. Are deja toate informațiile stupide pe care noi încercăm să le scriem pe tablă. 

Noi, noi trebuie să ne schimbăm. Noi care de-abia am învățat câteva funcții ale telefonului, noi care nici nu mai înțelegem limbajul acestor mici roboței. Nu să învățam tot ce știu ei, nu am putea cu creierele noastre setate în dulcele stil clasic. Ci să trecem dincolo de informație. Să devenim acele faruri ce revarsă lumina în valuri groase ca frânghiile ce te smulg din întuneric. Să fim odgoanele de care ei se agăță în întunericul lipsei de emoții, în întunericul nesfârșit al sinelui singur pe lume. Să-i lăsăm cu teoretizarea, să-i ajutăm să-și regăsească emoțiile și cuvintele întregi, să-i învățam noi, înțelepții planetei, cum să reziste ca Oameni într-o lume ultratehnologizată, care se schimbă radical în fiecare secundă, cum să nu-și piardă sinele lor magic în această lume periculoasă cum nu a mai fost niciodată.

Poate profesorii noii ere ar trebui să fie cei ce te învață empatia, esența ta umană, cei ce te ajută să-i găsești cu adevărat pe ceilalți. Poate ar trebui să devenim toți niște Yoda, Mari Maeștri ai Ordinului Jedi și să predăm Forța.  Forța iubirii și a generozității, lumina și puritatea. Să le învățam esențele Binelui pe aceste suflete bătrâne, care deja știu tot despre tot, pentru care lumea nu mai are acel farmec nespus, nu mai are picături de sacru, are doar singurătatea nesfârșită a rețelelor internaționale, copleșitoare prin omniprezența lor. 

Aș vrea să mă învețe și pe mine cineva cum să devin un Jedi, cum să nu-i las de izbeliște pe acești noi copii nemaiauziți și nemaivăzuți. Cum să ajung dincolo de zidurile lor, cum să îi conectez la sufletul meu. La lumina și magia mea. La Forța mea. Pe acești copii ireverențioși, liberi și îndrăzneți, acești copii fără frică. Nu mai pot ei de școala noastră, de noi- generația setată pe obținerea performanței în tot și în toate. Suntem atât de stresați, atât de frustrați, de anxioși, nu cumva să nu dobândim recunoașterea internațională a meritelor proprii. Iar performanța nu poate fi obținută decât muncind pe brânci. Așa ne-au învățat pe noi moșii și strămoșii. Iar ei nu muncesc. Va dati seama, ce oroare?! Ei nu muncesc cum am învățat noi că se muncește. Ce nebunie! Marile companii le organizează camere de relaxare, le dau zile de lucru acasă, iar ei nu rămân mai mult de 6 luni într-o slujbă. Ce neserioși! Fără stabilitate, fără muncă susținută făcută până la moarte. Nici banii nu-i interesează. Cine sunt ei?! Ce sunt ei?!

E uimitor cum nu vedem. Sunt cei ce trăiesc fără frică. Frica care ne-a mânat mereu pe noi înainte. Nu le e frică că își supără profesorii când își dau cu opinia, nu le e frică de notele mici, nu se tem să își ceară drepturile indubitabile, nu stau de frică zeci de ani într-o slujbă care nu le place, sunt deștepți,  curajoși, sunt ceea ce sunt! Îți arată exact ceea ce sunt. 

Uneori reușesc să mă fac văzută, în momente pe care le născocesc singură, în clipe de sclipire magică. Uneori, pentru scurte momente suntem conectați și împărtășim bucuria învățării împreună, zburăm împreună. Atunci, când zâmbetul lor e limpede ca apa proaspătă de fântână, știu că am deschis poarta. Că sunt dincolo de zidul chinezesc. Dar tot mai greu. Pentru perioade tot mai scurte. În cele mai multe zile simt o oboseală crâncenă, care nu e cea a vârstei. Aceeași oboseală feroce care plutește și pe chipurile colegilor mei. Oboseala nereușitei. A turării la maximum a tuturor motoarelor și a înregistrării unor rezultate minime.

Suntem cu toții derutați, bazându-ne doar pe talentul propriu în gestionarea situațiilor, fără nici un fel de ajutor. Programele sunt tot stufoase, manualele extrem de slabe, imitând canalele de știri, cu lecțiile îndesate  pe patru coloane, stupide în încercarea lor de a prezenta mărețele informații pe patru canale alternative, de parcă am fi cu toții roboți multitasking de când ne naștem. Părinții sunt speriați sau furioși, neștiind nici ei cum să gestioneze situațiile, luptând pentru supraviețuire, nemaiavând timp sau putere să-și scoată copiii din ecranele atotstăpânitoare. Forme, doar forme.

Conținuturile au rămas neactualizate. Nu s-a upgradat nimic. Sunt cele din epoca fără telefon, fără internet. Aproape că sunt cele din epoca de piatră. Presiunea e prea mare. Și rezultatele sunt după ziduri. Îngropate în ziduri și strigând după lumină. Ca Ana lui Manole. Cu singura diferență că noi construim doar ziduri, nu mănăstiri.

Ar trebui să facem ceva. Să nu mai apăsam pe butonul de panică și teroare:”Învață asta!”. Acești copii nu fac ce nu vor. Sunt puternici. Se antrenează să facă față unei lumi pe care nici nu putem să ne-o imaginăm. O lume fără granițe, nici un fel de granițe, niciunde. O lume fără limite. Fără spații sigure. O lume în continuă vălurire, în schimbare năucitoare. Fără puncte de sprijin.

Să-i provocăm să vrea. Să-i învățam râsul, să explorăm împreună corola de minuni a lumii, să învățam unii de la alții. Să nu le cerem frică. Să ne bucurăm împreună că suntem liberi.

Altfel totul devine mult prea greu.

Sunt profesor de o viață. Merit mai mult decât ce mi se întâmplă acum. Și eu și copiii merităm mai mult. Putem răbda această stare de lucruri, dar nu înseamnă că și trebuie s-o facem. Copiii sunt printre preferații mei  în această lume, aș vrea să pot să îi strâng din nou în brațe. Aș vrea să îi găsesc dincolo de ziduri, de pe unde s-au rătăcit. 

Mă uit în ochii lor străini, aburiți de ceața depărtării și a nepăsării și spun:”Haideti afară să exersați scenetele!”. Lumina izbucnește brusc, la fel de veselă ca o ciocârlie. Uite copiii mei dragi!  Sunt înapoi în lume! Stau în grupulețe în frigul primăverii, în curtea largă a școlii, cu foile în mână și vorbesc în engleză, dansează, aleargă, își cară bănci pentru recuzită, râd fericiți pentru ca fac tot ce le vine să facă. Îi văd pe părinții de la ora 12, care vin să își ia copilașii mititei de la școală cum se uită mirați la aceste cete de adolescenți deșirați și dezbrăcați în frig, cu ochii strălucitori și obrajii îmbujorați de preaplinul minții. Îi ascultă cum vorbesc cuvinte într-o limbă străină și îi măsoară scurt, etichetându-i într-un fel sau altul. Și ce fac copiii mei frumoși?! Se sfiesc și întrerup reprezentațiile?! Nici vorbă. Țopăie de colo până colo, ca spiridușii, dând din mâini și strigându-și replicile de parcă ar fi singuri pe planeta Pământ. Liberi de frică. 

Liberi și frumoși.