Alergând după soare

ParaliaPargaCorfu

Secundă de secundă, zi după zi, stau în orașul meu mic, înecat în verde umed, aproape fără pic de aur și visez la măreția soarelui.  Când plouă, vreo 7 luni pe an, când e frig, alte  9 luni,  nu fac altceva decât să visez tone de căldură ce se revarsă portocaliu din înaltul cerului, nu supraviețuiesc decât planificând călătorii elaborate pe tărâmul soarelui. Unde e lumina mai înflăcărată, acolo vreau și eu, unde e mai fierbinte, acolo e de mine. Unde stai pur și simplu cu picioarele sprijinite de planetă și pielea ți se îmbibă și începe să mustească a soare.

Vara asta a fost absolut perfectă. Părând să se dilate la nesfârșit. În prima ei zi adevărată, am aruncat toate în mașină de-a valma și am pornit în căutarea soarelui. Spre sud și numai spre sud. Undeva, dincolo de valea plângerii natale, a apărut! Exact în drumul nostru. Minunatul! Și a rămas agățat acolo, în mijlocul albastrului nesfârșit, pentru tot restul verii. Râzând fierbinte și strălucitor zi după zi, în fiecare fragment al lumii. Rotunjind totul. Chiar și noaptea ardea în toate visele mele.

E atât de ușor să înoți prin răsărituri, învățând alunecarea lină prin lumină, să te tatuezi cu soare pe fiecare centimetru de epidermă, să sorbi apusuri așezate domol peste valuri. Frumusețea poate să cadă asupra ta de peste tot, asediindu-te, cutremurându-te, copleșindu-te. Mare, mare, ocean și pescăruși, insule și palmieri. Și iar albastru.

Lili-  Uite ce minunăție e muntele! Cât de grecesc e totul!

Cri:- Da, asta e o șosea superbă. E păcat să n-o faci în viața asta. De câteva ori. De câte ori poți.

Primul popas. Paralia. În prima zi mi-a plăcut foarte tare. Ca atunci când deschizi porțile bâlciului și jucăriile de acolo te uimesc peste măsură și te aduc în brațele râsului. Mulțimea de oameni, de mărfuri, culorile verii presărate peste tot, albastru și alb și auriu. Parfumul grecesc contopit și cotropit de români, un flux mareic ce inundă totul. O combinație cel putin interesantă, așa că am savurat la maximum plaja, colindatul printre buticuri, liniștea bisericii albe ridicată aproape printre valuri și gălăgia românească. Chiar și reîntâlnirea cu uleiul de măsline mi s-a părut fermecătoare. 

Nisip imprimat cu stropi de frumusețe. Un concert pe faleză, cu vocile splendide ridicându-se spre apele movulii ale cerului, lumina glasurilor luptând cu înserarea, atmosfera gregară, agitația continuă și liniștea deplină a dimineții. Eternul balcon al călătoriilor noastre și cerul care își flutură netulburat fiecare manta, colorată în altă și altă nuanță a strălucirii. Singuri pe planeta răsăritului.

Cam printr-a treia zi m-a lovit amarnic plictiseala. O oboseală ușor nervoasă. Hainele înșirate de-a lungul străduțelor au început să mi se pară chinezării obscure, afluența de români - gălăgioasă și strivitoare de gânduri. Nu mă puteam izola în coconul vacanței, nu mă puteam singulariza și autentifica, deveneam iar una cu torentul agitat, care se mișca și țipa haotic. Așa că am plecat. Știind că nu  mă voi întoarce niciodată în Paralia. Deși mi-a plăcut soarele ei.

M-am trezit brusc la Parga, acolo unde splendoarea trăiește în toată imensitatea ei, catifelându-ți sufletul, alinându-l, însuflețindu-l. Flori revărsate prin toate cotloanele, aer greco-venețian, stare abulică,  de curcubeu aruncat peste straturi de zen, întinzându-se fericit la soare.

Aici e liniște întotdeauna. Liniștea pe care ți-o dau oamenii ce vorbesc pașnic în limba lor, universuri separate, ce nu interacționează agresiv cu lumea de parfumuri și nuanțe de turcoaz. Rutina vacanței ar putea continua la nesfârșit. E atât de desăvârșită în elementele ei, încât nu ai putea să îți mai dorești vreodată altceva. Privitul mării îți colorează îndeajuns viața. E cât un univers. Oprirea zilnică în patiseria preferată, din care răzbat mirosurile delicioase ale plăcintelor grecești și tentația permanentă a scorțișoarei și a caramelului, mersul spre plajă pe aceeași potecă abruptă, care scoate sufletul din tine în fiecare dimineață și la care nu ai putea renunța nici în ruptul capului, căci are un farmec nespus, ce înflorește din fiecare întorsătură, din chiar susurul nesfârșit al cicadelor ascunse în vegetația luxuriantă. Pășnicia elegantă a plajei colorată în șezlonguri și umbrele calme, zâmbetul presărat pe fețele oamenilor, întâmplările mărunte și încărcate de semnificații. Peste tot sunt numai semne. Așteptând să fie citite.

Cuplul de alături, niște englezi, cam de 60 de ani, el cu tatuaje pe ambele brațe, se așază pe șezlonguri cu picioarele pline de nisip. Ea scoate o pensulă de vopsit uși și, tacticos și fengshuian, își îndepărtează amândoi nisipul de pe picioare. Pensulând. Suntem căzuți în admirație. Așa ceva nu ne-ar fi dat prin cap nici într-o sută de ani! Creativitatea oamenilor nu cunoaște limite. Când scot și sticla aburind de rece ce e dintr-un termos lunguieț, o ultimă invenție a umanității, ne pică maxilarele de-a dreptul.

Li( ținând în mână, sărmana, o sticlă de apă fierbinte, din care trebuie să se hidrateze): - Uite, Cri, asta ne trebuie și nouă!

Cri ( filozof): - Ne trebuie, Lili, dar câte să mai cărăm cu noi la plajă?!

Li: - Uite, au si pișcători de prins prosopul de care am zis că ne luam anul trecut! Ne luăm?

Cri: - Ne trebuie?! Mai bine bem. Eu așa raportez totul. Și nu uita prăjiturile!

Întorc privirea în altă parte, momentan cuplul cu pensula somnolează, obosit de atâta activitate și nu mă mai încântă cu noutăți. O Ea sensibilă și frumușică îl unge pe El cu cremă, cu mare dedicație și gingășie. Admir mișcările iubitoare pe care le face, deși nu știu dacă să plâng dupa romantismul pierdut sau să râd. Mă hotărăsc în secunda următoare când ea ridică o sticlă de doi litri de suc și i-o ține la gură, ca unui bebeluș uriaș, ridicând-o încetișor pe măsură ce el bea. La un semn princiar din mână, ea se oprește.. Închid ochii râzând. Pardon. De romantism din ăsta mă lipsesc. Peste vreo oră, când îi deschid, ea e la datorie, ungându-l din nou, cu același devotament și adorație.

Cri: ( fericit că m-am trezit): - Li, te duci să imi iei o bere?

Li: - Mă confunzi, cred!

Cri: - Am încercat și eu.

Caniculă lângă valuri. Englezii, și ei pe alături. Scot cu grație două pahare de cristal cu picior, le pun pe măsuță, scot vinul de la rece și toarnă în pahare fericiți, făcându-și selfiuri în toate ipostazele. Pentru facebuk, probabil.

Li( cuprinsă de admirație nețărmurită): - Poate sărbătoresc ceva!

Cri: - De ce ar face asta, Lili?! Poate așa trăiesc ei în vacanță.

Poți să o iei și în direcția depresiei universale. Dacă vrei să cârcotești în dulcele stil mioritic. Nenorociții ășttia de englezi beau până și pe plajă în Grecia. La aproape 40 grade. Fi-le-ar brexitul de râs! Sunt atât de disperați în vidul lor existențial. Dar o fac în mare stil. Sau mai știi, poate savurează existența, hedoniști până la cristal. Cum noi mai trebuie să învățăm.

Un altul s-a pus pe mal, într-un mic șezlong  al cărui fund atinge apa. Stă acolo, cufundat pe jumătate în valuri și citește o revistă, în timp ce apa îi clipocește împrejur. Just perfect.

Aceasta nu e o evadare din realitate, e doar un pas în lateral. Realitatea e și ea pe aici, pe undeva, nedispărută. Aceasta este doar încă o realitate. Cea a paradisului. A fericirii. Trăire a frumosului. O porție de respirație bună, sănătoasă, e aerul în stare pură. Adevărata realitate reală. Are o durată limitată și asta o face si mai prețioasă. Dureros de prețioasă.

Acest albastru nesfârșit, în  diferite nuanțe, de la translucid, la pastel și indigo, contopit cu un bleu auriu și senin, aerul vălurit într-un purpuriu ușor decantat: briza marină, sărată și proaspătă, verdeața grea încinsă, mentă și flori sălbatice, pini marini, toate duc trăirea la un preaplin gata să se reverse în arome de înghețată de vanilie, zmeură și ferrerro rocher. Simțurile asaltate capitulează și se prăbușesc pe lespedea încinsă a beautitudinii.

Dă-o-ncolo de realitate, aceasta e starea naturală a ființei. O sorb cu porii văzului deschiși, cu papilele mirosului și gustului înflorite în extaz. Griurile, ploile sunt mai încolo, dincolo de apă, aici e plutire extatică în lichidul amniotic al genezei. Aproape nu e adevărat cât e de bine. Zac pur și simplu în starea de bine și nu mă tem. Dacă e doar o paralelă, e una veritabilă de-a dreptul și îmi încarcă bateriile cu vrajă.

Cristi imi face semn.

-        Uite cine fumeaza trabuc acolo!

Mă întorc și, la câțiva  pași depărtare văd trabucul și, la capătul lui, fălosul meu englez de anul trecut. Tatăl lui Michael. Cu toata familia. Cercetez felul în care au mai crescut copiii, în care el parcă a chelit un pic, deși tot chipeș, iar drăguța lui nevastă s-a îngrășat nițel. Că era prea slabă. Sunt frumoși. Bucuria reîntâlnirii îmi inundă sufletul și mă face să zâmbesc. Care era probabilitatea ca, din tot universul și din toate rotițele lui, noi și familia englezului să ne întâlnim pe aceeași plajă a lumii, în aceeași perioadă, în același loc?! Dominați, mânați de aceeași dorință de simplificare a haosului, același vis de cosmos. Legile implacabile ale ordinii universale. Ițele destinelor încrucișându-se pentru încă o fracțiune de secundă. Cât îmi place. E o frumusețe ascunsă în chiar acest șir de coincidențe, o aprobare a universului, o clipire ghidușă din ochi ce aparține chiar soarelui. O mulțumire a sufletului.

Pe balconul din stânga avem o vecină, o doamnă în vârstă, să tot aibă vreo 70 de ani. Poate chiar peste, căci unii arată bine chiar la 80. Îmi petrec din când în când gândurile pe lângă ea, imaginând o poveste dramatică și cutremurătoare, în care ea e singură pentru că el s-a dus și ea vine la Parga pentru a-și aminti de frumusețile trecute. Îmi pare tristă și închisă. Îi plâng de milă într-un mod abstract care doar potențează starea mea de bine. Ca o poveste frumoasă și tristă, care nu face decât să accentueze bunăstarea prezentului. Toate astea până când lumina unei clipe ne face să intrăm în vorbă. Și povestea mea se face bucățele și dispare cu repeziciune, spălată de valurile ionice. Ea nu e tristă deloc, e chiar foarte volubilă si veselă, plină de  o energie vitală, năzdravană, ce o face să pălească pe a ta. Nu plânge după nimeni, savurează frumusețea mai dihai ca noi. Ca în fiecare an, de altfel. S-a îndrăgostit de Parga cu mulți ani în urmă și de atunci vine în fiecare vară. Nu mă mir, dacă mă gândesc la Anglia cea ploioasă și mohorâtă. Și eu aș schimba-o cu Parga de câte ori aș putea. Vorbește o engleză minunată, așa că o întreb de unde anume e din UK. Răspunde și eu rămân cu gura căscată pe vecie. Vine din Australia și zborul ei durează nici mai mult nici mai puțin de 24 de ore. Plajele de acolo nu o interesează, adora doar această plajă grecească. Incredibil! Zicem aproape deodată că lumea e tare mică. Și acum chiar e. O cutiuță albastră cu noi toți zâmbind în mijloc.

Plimbare de seară.

Li: - Cri, crezi că aș putea conduce un scuter din ăla?!

Cri: - Nu, Li, nu s-a inventat mașinăria pe care s-o poți tu conduce.

Li:  - Tu esti mașina meu, Cri!

Festival de 23 iunie. Focuri pe faleză, muzică și dansuri grecești pe o scenă improvizată  în mod norocos exact în unghi drept cu balconul nostru, care se transformă instantaneu în lojă de lux în marele teatru al Pargăi. Totul se învăluie în flăcări și fum, suprarealist, copiii sar peste focuri ca niște spiriduși ai întunericului și ai luminii. Piesa se joacă doar pentru noi și urmărim încântați muzicalul lumii.

Alegem pentru cină o terasă fermecătoare, Don Camillo,  un amestec reușit greco-italian. Ne așezăm, chelnerița ne oferă meniurile și  se tot fâțâie de colo colo. La un moment dat, trepidând de nerăbdare, se oprește lângă mine și, cerându-și mii de scuze, îmi spune că parfumul meu plutește peste tot, e de-a dreptul tulburător și nu cumva e „La vie est belle”?! Simt cum mi se rotunjesc ochii, ca în desenele animate, întâi de uimire că o tipă mi-a identificat parfumul peste mări și țări, nu-i înțeleg pe oamenii ăștia care recunosc nuanțele olfactive, cum spuneam, eu nu îmi recunoc propriul parfum, sărmana de mine! Apoi de plăcere, ah, ce minunat e să ți se recunoască parfumul la o terasă cosmopolită, mă rog, o tavernă greceasca, dar tot aia! Zâmbesc cu toată ființa în fața recunoașterii internaționale! Știam eu că sunt o valoare! Pricepută chelnerița! De câte ori trece pe lângă mine, îmi zâmbește cu drag, ca de la o femeie adevărată, la alta. Normal ca bacșișul ei crește exponențial. Tot restul serii plutesc în faima nemuritoare a parfumului meu! Ce frumos e la Parga!

În fiecare seară, avem Ouzo Time. Se desfășoară pe balcon, loc magic, încărcat de semnificațiile mării ce se întinde atât de turcoaz sub apele cerului, schimbându-se nesfârșit în luminile apusului, de zumzetul pal al mulțimii ce colindă agale printre taverne și buticuri. Stăm ca boierii la admirat, cu un deget de ouzo în paharele transparente, peste care turnăm, la alegere, nectar de rodii, de fructe de pădure sau de alte cele.. Rezultă o combinație irezistibilă, cu aromă de anason, sorbită încetișor la lumina lumânării și în poutpuriul de culori ce se revarsă peste noi.

În fiecare zi, în camera noastră se face curățenie, una exemplară. Impecabilă. Când ne întoarcem aburiți și încinși de la plajă, găsim totul imaculat, alb, răcoros, ca în prima zi a facerii. Într-o amiază solară, argintie în caniculă, îmi arunc ochii pe prețioasa sticlă de ouzo. Hm! Mi se pare mie sau e cam goală?! Îl intreb pe Cristi și se apară, zicând că nu e vinovat de nivelul prețiosului lichid. Hopa! Oare suntem jefuiți?! În minunatul hotel, capodoperă de ospitalitate și frumusețe?! Un asemenea vierme  în mijlocul perfecțiunii?! Hotărâm, după îndelungi consultări și ședință de grup, să punem semn sticlei. După-amiaza următoare, iar îmbibați de soare și de pășnicia plajei, descoperim că da, sticla e mai goală cu 2 cm. Suntem furați de-adevaratelea. Pe față! Mă rog, pe ascuns, dar tot acolo! Să-i spunem proprietarului?! Dar el e atât de nobil și elegant în zenul lui grecesc, cum să-l jignim în asemenea hal?! Aici cred că se aplica codul japonez de onoare. Nu vrem ca Dimitris să își faca harakiri de rușine. Și poate femeia care face curățenie e chiar nevasta lui, se  știe că grecii ăștia sunt adevărate clanuri familiale și lucreaza toți la firmele de familie! Aoleu! Ne hotărâm pentru o farsă, punem apa în sticlă, semn, și mai așteptăm o zi. Firește, apa scade de două degete în ziua următoare. Râdem, gândindu-ne la surpriza pe care o fi încercat-o hoțul! Să fi înțeles mesajul?! Apoi extrapolăm. Dacă ia din parfumuri, creme, nectaruri, câte un pic, pic, până n-o mai rămânea nimic! Paranoia pândește dupa perdelele fluturate în soare.

Rezolvarea elegantă a problemei se duce pe apa sâmbetei în ziua următoare când, întorși de la plajă mai devreme, în ținute sumare de caniculă, ne trezim că cineva bate scurt la ușă și fără să aștepte, introduce cheia și deschide! Cu noi în cameră! Încremeniți de șoc! E tinerica ce face curățenie. Mai speriată ca noi. A venit să ne aducă prosoape! Închid repede ușa după ea și mă inflamez în spirit carpato-hun. Cristi râde, normal. Dar eu explodez solar și povestesc administratoarei totul. Cu zâmbetul pe buze. Să îndulcesc pilula.

A doua zi plecăm. Dimitris, dragul de el, acest gentleman grec, maestru al ospitalității, ne oferă o sticlă de ulei de măsline, despre care insistă că e făcut în ferma familiei, plus nenumărate scuze pentru cele întâmplate. Le oferă atât de insistent și evident distrus pe viață de cele întâmplate, încât sfârșim îmbrățișându-ne cu drag, ca niște prieteni vechi de când lumea. Plecăm fericiți, strângând la piept prețiosul odor: sticla de ulei! Ecologic, natural, ca la mama grecoaică acasă. Și cum ar putea să ne lovească nefericirea când drumul nu se întoarce deloc, merge tot înainte?! Spre soare, tot spre soare!

Traversarea cu bacul spre Corfu e ca o ingestie spontană și șocantă de marihuana. Am râs continuu, cu creierul înflorit în endorfine, scufundată în albastrul de cerneală al drumului, vărgat de dâre groase de spumă albă în care se avântau pescărușii, planând alb și glorios între volutele apei. Atât de mult albastru, simt că nu mai există nimic altceva, e prima zi a genezei, toate sunt neîncepute, claritatea și liniștea au inundat totul. În general mi-e frică teribil de apă, dar acum am trecut dincolo de asta, asta e, îmi autodeclam cu împăcare mioritică, dacă se scufundă, nu mai am ce face, doar nu m-a pus nimeni să mă apuc de traversat mări,  acceptarea a dus la dispariția fricii, au rămas doar bucuria și râsul. Extazul.

De neuitat. Minunăția sălbatică a insulei, drumurile înguste și abrupte pe care îmi pierd de spaimă răsuflarea, pustietatea și întoarcerea la esențe, puritatea peisajului, singurătatea. Frumusețea sublimă a singurătății. Deplinătatea ei. Și soarele, soare peste tot. Netulburat, zi după zi. Arzător, fericit, mereu acolo. Omniprezent.

Plaja noastră e absolut perfectă. Mică, străjuită de coame muntoase, palmieri, ficuși, lămâi, smochini peste tot, cactuși, de flori să nu mai vorbim, doar două taverne rătăcite prin nisipul fin, pe care alergi de cât e de fierbinte, arsh! Pășnicie cât cuprinde, apusuri stropite peste întinderile albastre. Când vrem să ne aprovizionam de la singurul butic existent în zonă, trebuie să mergem vreo jumatate de oră pe dealuri, prin sălbăticie și păduri de măslini. Pe câte un copac scrie mare, cu săgeata aferentă, „Market”! Să nu te rătăcești. Am o senzație uluitoare de întoarcere în timp, deasupra mea coronamentul măslinilor se încâlcește arhaic și mă simt exact ca în serialul care m-a adus aici, „The Durrells”. Susură cicadele. Grecul stă plictisit și zen la tejghea și drumul înapoi e la fel de fermecător, cu rucsacul plin de sticle. Ouzo, bineînțeles și nectarurile potrivite.

Noapte. Câteva felinare. Mă uit țintă, de minute întregi, la ficusul uriaș din dreptul balconului. E aromat de un leandru roz în partea de jos și colorat cu globulețe galbene, în partea lui dreaptă. Unde se întâlnește cu un lămâi. E atât de tulburător și nesfârșit de frumos, încât mă văd încremenită pe vecie într-un tablou gaudian.

Li:  -  Uite cât de minunat este!

Cri: - Ce faci, Li, te uiți cum crește ficusul?! De fapt, asta e în stil grecesc. Și el se uită cum cade lămâia.

Suntem în Corfu, orașul, Kerkyra. Sunt încă în viață, după drumurile la 60 grade, pe o singură bandă, cu marea ce se întinde  atât de fermecător și agresiv în josul dealurilor. O avalanșă de flori și copaci uriași cu flori necunocute se tăvălește în soarele arzător, fortărețe, grădini nemaivăzute, strădute înguste și tarabe pitorești la tot pasul. Încremenesc. Nu îmi vine să cred. Strălucesc și eu instant de bucuria întâlnirii. Incredibil. Nemuritor și fără probleme de caniculă, bustul lui Gerald Durrel, autorul cărții! I-au făcut statuie! Și eu m-am întâlnit cu el! Sfânta întâmplare. Era predestinat! Scris în stele! El m-a chemat aici, in Corfu! Dau să-l îmbrățișez. Cristi mă smulge cu greu, după ce m-am pozat cu chipul de piatră, cu citatul gravat, cu tot ce am apucat!  Corfu, grădină a zeilor, te ador! Câtă frumusețe! Ce întâlnire!

Seara, pe balconul nr.1. vin vecinii pe la 10 jumate, aprind luminile, brusc ne luminăm și noi în balconul nostru. Butonez pe facebuk, sorbind agale din pahar, așa că nu observ că soțul meu mută toate angaralele    (cocktailuri, lumânare) pe balconul nr.2 care e mai privat. Doar tresar când bagă capul pe ușă și zice conspirativ: „Lili, my little princess, come to the other balcony.”

O altă seară, cu apele apusului desfășurate în flamuri glorioase peste valuri. Și noi cățărați pe stânci.

Lili:    - Hai, Cristi, să mergem. Ouzo Time! Vreau un cocktail cu zmeură și un pic de grefruit.

Cristi: - Deja mă sperii, Lili. Nu mai fac față!

Cristi își caută de 3 ani o borsetă nouă. Atâta durează o căutare la noi. Dupa multe, dar multe vizionări, exasperat de starea de zdremțuială avansată a celei vechi, a reușit să-și cumpere una nouă de la Parga. Dar, ca oamenii economi, amândoi am hotărât să o folosească tot pe cea veche până mai stăm pe la plajă. Să nu o târâie prin nisip pe cea nouă. Dar acum suntem gata să plecăm spre casă și îi spun să arunce vechitura. Îl văd cu ochii lui albaștri pierduți în zarea interioară a durerii nesfârșite a pierderilor.

-          - Cum?! Să o arunc pe aia veche?! Pe aia dragă?!  Luată de la Londra, din Camden Market, când am fost cu Alex  prima dată acolo??

-          - Lasă, o ducem acasă, Cri, nu vreau să suferi. Văd că nu ești pregătit pentru cea nouă. Poți să mai parcurgi 1400 km tot cu borseta cea jerpelită.

După ce îi propun și o înmormântare cu tot fastul, trăistuța veche rămâne totuși părăsită pe un scaun, într-o cameră oarecare de pe  o plajă din Corfu. Cristi se mai alină cu gândul că a lăsat-o undeva unde e frumos și soare. Drăguța de ea! Și-a făcut datoria pe acest pământ.

Pe drumul spre casă. După sute de kilometri, cu soarele în spate.

Cri: - Vrei să mergi azi la maică-ta?! Nu poți mâine?

L( aprinsă și nervoasă din cauza apropierii de casa cea iubită și mult prea depărtată de mare):

- Știu de ce nu vrei să mă duc la mama azi! Vrei să te apuci de beutureală.

Cri( imperturbabil, șofând) : - Nu e adevărat. Mă tem că nu o să mai găsesc parcare. Și nu-mi place ce cuvinte folosești. „Beutureală”. Urât. Nu așa vorbeai la Parga. Ouzo time în sus, ouzo time în jos. Erai altă femeie acolo!

Ceva nu e în regulă cu ajunsul ăsta acasă. Nu prea îmi vine să zic „Casă, dulce casă”. Mai degrabă mi se sucește gâtul, în încercarea de a găsi soarele. Fierbinte, năucitor, râzând în toată albăstreala de nu-mă-uita a cerului. Trebuie să ma gândesc. Profund. Cum să fac să îmi iau casa la spinare și să plec cu ea în lumea largă?!

 Să mi-o pun sub soare, lângă mare și să zac în splendoare.