Zig-Zag ( 45 de gânduri rotund-frânte )

Un zig zag este o linie frântă ce aleargă între două paralele, ciocnindu-se bezmetic de ele și schimbându-și mereu traiectoria. Râzând, țopăind, dând cu capul de limanuri, dar mereu în sus, numai în sus, pe drumul paralelelor spre infinit. E format din multe z-uri, z de la zenit, de la zdruncinat, zgândărire, zvăpăiat, zălud, zâmbet, zen, neapărat de la zbor, zahăr, zdrob, zgârietură,  zbucium, zăbală, invariabil de la  zadarnic, zidire, zeiesc, zgrunțuros, zgribulit, zarzăr, iar zenit și iar zen. Poate și de la zvâc.

Îmi plac chestiile astea cu “Am ajuns la vârsta la care”… mi se par amuzante și înțelepte, linii frânte care formează zigzag-ul vieții cuiva într-un anume moment. Poate sunt adevărate, poate nu, dar ce te poți aștepta de la un zigzag decât să sară de nebun spre altă și altă realitate. Gurile bune ar numi-o evoluție, gurile rele capriciu.  Prefer să fiu romantică și să vorbesc despre zigzag-ul gândurilor mele rotunde.

Se pare că am ajuns în acel colț-unghi al literei Z în care:

-     ceea ce gândesc pare să semene cu ceea ce fac; 

-     nu mă mai deranjează când oamenii nu fac ce vreau eu și nu o mai iau ca pe un afront personal;

-    simt că pot să renunț la 80 % din posesiunile mele materiale( care nu sunt multe)- de fapt doresc să-mi păstrez doar câteva cărți prețioase și magneții călătoriilor mele, plus laptopul, neapărat;

-     mă gândesc să emigrez și nu mă mai bântuie frica că o să ajung homeless;

-     oamenii frumoși și buni mi se par cea mai importantă valoare a acestei vieți;

-     mă doare-n cot de perfecțiune - a mea și a altora;

-    refuz să șterg numărul mamei din telefon, deși ea nu mai e - și asta mi se pare acceptabil din punct de vedere rațional, e rațiunea mea, la urma urmelor;

-    fiecare clipă a devenit atât de prețioasă, încât nu mai am timp să mă supăr sau să mă enervez;

-   fericirea coboară peste mine din lucruri mărunte: un buchet de lalele, un film romanțios slab, drumul spre casă alături de omul meu, o felicitare cu o maimuțică; 

-    nu mai sunt dezamăgită de viața și realizările mele, am făcut tot ce am putut cu ce mi s-a dat și dacă am lăsat vreo urmă pe undeva, sper să fie una albastra - și dacă nu, asta e; oricum, continui să încerc;

-   simt o îngăduință uriașa pentru toate diferențele dintre mine și ceilalți; îngăduință față de ei și îngăduință față de mine;

-   privesc încântată, clipă de clipă, spre fiul meu care e om adevărat și bun pe planeta Pământ;

-   m-am împăcat cu memoria mea slabă și cu felul în care mă fac de râs nerecunoscând oamenii și uitând te miri ce;

-  aștept cu nerăbdare euforică toate călătoriile mele viitoare, minunate, splendide, prețioase, prin care voi țopăi ca un lepricon fără vârstă;

-    nu mă interesează ce haine port și nu m-a interesat niciodată;

-   căsnicia mea clătinată de valurile anilor plutește blând, mai senin și cald ca niciodată;

 

- cărțile sunt încă alături de mine, fascinante și prietenoase, îmbrățișându-mă cu brațele lor calde; luxul pe care nu mi-l refuz niciodată;

-   toată ființa îmi râde voios și împlinit căci nu mai există minciună niciunde în viața mea;

-   m-am împăcat cu gândul că n-o să am niciodată bani în vreun cont și nici casă pe malul mării; 

-   fratele meu a ajuns să-mi placă foarte mult, am ajuns să simt că el, ca și mine suntem chintesența părinților noștri, că avem părți comune care ne îngemănează și știu că face tot posibilul să fie un om drept în această lume;

-  am renunțat la moftul că ar putea să-mi placă vreodată să am animale de companie  ( chiar dacă ele sunt așa de drăguțe în poze!);

-   vibrațiile viitorului meu sunt puternice, pline de energie și la fel de atrăgătoare ca întotdeauna;

-  am prietene extraordinare care fac lucruri incredibile pentru mine;

-    am căzut și m-am ridicat și încă merg neclătinat spre înainte;

-    simt că am avut și am norocul extraordinar de a-mi plăcea ceea ce fac și de a întâlni astfel atâția copii frumoși și dragi;

-    joc bile pe tabletă și asta mă relaxează chiar dacă este o chestie idioată;

-    nu reușesc să evit prăjiturile, dar mă străduiesc în continuare;

-   pâinea proaspătă de casă cu unt e preferata mea și mănânc fără rușine ori de câte ori mă răsfață soțul cu ea;

-   îmi place shake-ul de afine, portocale și banane și nu am de gând să țin nici o cură de slăbire care nu conține fructe;

-   nu o să grădinăresc vreodată, ceea ce e o mare ușurare ( la un moment anume mă vedeam mare proprietar de plantații de măslin și portocale:)))));

-   nu-mi place șampania și nu-mi plac petrecerile la care se stă la masă toată noaptea sau se dansează- le dau oricând pe toate pe o palavră la o cafea cu  prietenele mele; 

-   când explodează o țeavă prin casă și apa țâșnește cu toată puterea nu știu decât să îmi strig soțul și mă gândesc că e totuși cazul să învăț să închid apa; îl strig de asemenea când văd un păianjen, dar cu asta nu știu ce aș putea face;

-   parfumul meu preferat e “La vie est belle”!;

-  sunt o optimistă incurabilă și nu am de gând să renunț la asta vreodată;

-  am învățat să cer ajutor și, spre surpriza mea, am descoperit că oamenii sar netulburați in ajutor- gasesc asta tulburator de-a dreptul;

-  merg la masaj o dată pe săptămână și mi se pare un moment important al fericirii mele;

-  părul îmi stă lung, zbuciumat și aiurea și mă face să mă simt  frumoasă;

-   iau pastile zilnic și asta nu mă mai necăjește, pentru că știu că toate efectele lor adverse nu sunt pentru mine- eu am să le contracarez cu zâmbetul meu molipsitor;

-    îmi place cafeaua pregătită neapărat de un barista ( uneori soțul meu poate juca acest rol, pe lângă cel de brutar);

-   marea și soarele sunt două din marile mele iubiri, chiar dacă nu primele;

-    nu mi-e dor de oamenii din trecutul meu, mi-e drag de ei, dar nu dor; dor mi-e doar de cei din prezentul meu;

-    sunt înțeleaptă, puternică, energică și nu mă las;

-   am o uriașă iubire pentru tot ce e frumos și bun, iar frumosul și binele sunt în atâtea variante peste tot, doar să ai ochi să le vezi; 

-   din când în când cad pe drumul drept, mă rănesc și râd de cât sunt de neîndemânatică;

-    zenit și zen sunt cuvintele mele preferate zilnic;

             Voi?

 

Doamna cu castronul roșu

Nu moartea în sine mă înspăimântă, mă cutremură de groază primară, ci conștientizarea iminenței ei. Nu pot să gândesc acest gând, nu pot să îmi imaginez cum e să știi că vei muri peste 2 luni, peste câteva zile. Să știi. Și fiecare secundă să fie doar o secundă furată. Cum poate cineva, oricine să facă față acestui lucru?!  

 Să nu știi când va fi e una, să știi e alta. O anumită moarte vine peste tine. După tine. Oroarea mi se pare absolută. Și ea a știut. Și a dus.o pe umerii ei ajunși atât de firavi. Cum poate un adevăr atât de greu să fie dus de o făptură aproape transparentă?! Cu zâmbetul pe buze a făcut.o. Doar cu puterea zâmbetului. Căci în ultimele ei zile a ajuns să cântărească doar cât sufletul și spiritul ei laolaltă.

 Stând în pat 23 de ore, depărtată de tot și de toate, alergând-levitând printre zâmbetele amintirilor ei, adunându-și toate forțele în cea de-a 24-a oră, cea pe care vroia să o petreacă cu mine “la gura sobei”. Îmi zicea: “Du-mă la fereastră”. Și o ajutam să meargă până la geamul bucătăriei. Ocrotind-o ca pe o alcătuire precară, efemeridă iubită, zăbovind încă puțin în palmele mele. Înveliș fragil gata să se sfărâme la orice atingere. Se uita lung la zăpezile de afară și spunea resemnată: “Tot iarnă. Dar e frumos.” Știu că aștepta primăvara, știind că nu mai vine.  Apoi se așeza în colțul ei, cu mâinile-fluturi albi subțirei, reci de apropierea neantului, încălzindu-se pe calorifer. Soba noastră. Și vorbeam. Despre viață și amintiri. Compromisuri și bucurii. Iubiri și renunțări. În timp ce fuma o țigară. Ultima ei plăcere. Ultimul lux. Datul ei cu tifla în fața universului și a morții.

 De pe chipul ei doar ochii, cer senin, rămăseseră întregi și frumoși, de o dulceață pală, caldă, doar ușor aburită. Nu știu cum reușea, dar era, pentru câteva minute, vie pe de-a-ntregul, spirituală, glumind și făcând haz de necaz, curajoasă până dincolo de înțelegerea mea. Asta aș vrea să nu uit. Cât de curajoasă a fost. Își aducea aminte de mama ei, pe care la rându-i o veghease, care zâmbea și îi spunea să nu mai plângă, că “doara au murit alții mai însemnați, regi și capete vestite. Dar cine sunt eu, să nu mor, Veta lui Ilie?!” Își trăgea puterea din puterea mamei ei. După zeci de ani, încă găsea putere în mama ei. Îmi spunea că nu-i e frică. Frica zdrăngănea prin mine cu mâinile ei reci de tinichea, înghețându-mi inima, dar ea trecuse dincolo.

 Glumea. Să scrii  despre mine, îmi zicea surâzând, să scrii despre doamna cu castronul roșu. Umblam cu el după noi, la fereastră, îl ținea lângă ea pe pat. Castronul în care vomita aproape permanent. Roșu ca sângele pe care îl scuipa. Roșu ca viața care se scurgea strop cu strop din ea. Îl ținea în brațe și glumea pe seama lui. O priveam cu ochii goi și căscați de hăuri de groază. Iar ea zâmbea și glumea. Mic soldățel firav căzut pe câmpul de bătălie. 

 Îmi recita poezii. De Crăciun am găsit-o făcându-mi sarmale. Nu știu cum a ajuns la bucătărie. Cum nu s-a sfărâmat pe drumul lung de câțiva metri. Altădată, cu vreo câteva zile înainte de marea ei plecare, mi-a făcut șnițele.  O bătălie câștigată. Într-un război fără speranță.

 Poate fi un om definit prin ceea ce îi plăcea? Îi plăceau cărțile și cuvintele încrucișate. Să gătească și mai ales, să îmi gătească mie. Îi plăcea limba română, să o predea și să o dețină cu titlu de proprietate și îi plăcea țara ei. Lucru care mă înnebunea de multe ori. Îi plăcea să fumeze și să mănânce mere verzi. Înghețata și alunele. Îi plăcea să asculte știrile și să se uite la seriale. Îi plăcea să ajute, să dăruiască tot ce avea și îi plăcea supa de salată. Ardeii umpluți. Îi plăcea liniștea căsuței ei. Amintirile cu oameni de mult duși. În locuri cu verdeață și soare.

 Sau poate fi definit prin modul cum a ales să moară? Da, a ales, atunci când părea că nu mai există alegere, pe măsură ce viața dinăuntrul ei dispărea picătură cu picătură, eliberând locul. Atunci când moartea nu a mai avut ce să-i ia. A ales să zâmbească, să nu-i fie frică și să fumeze o țigară.

 Într-o zi am găsit-o strălucind. Visase ceva minunat. Deschisese o ușă și acolo era petrecere mare. Frații ei, părinții și tatăl meu care întorsese capul spre ea, râzând  frumos și tânăr cu toată fața și spunându-i vesel și nerăbdător: “Te așteptam!”

 

 O ascultam în timp ce-mi povestea visul, cu fața luminată de bucurie și, nu știu cum, dincolo de groaza ce mă stăpânea aproape permanent, am simțit muzica.  Eterna muzică care răzbate prin tristeți și pierderi, dureri, singurătăți veșnice, disperări abisale. Frumusețea pură a vieții noastre, sâmburele ei magic. Când cerul e albastru și soarele strălucitor.  Când cei dragi râd cu sufletul plin de veselie și se uită la noi cu tot dragul lumii.

 Apoi a trebuit să-mi trăiesc pierderea înfiorătoare, nesfârșită. Să mă obișnuiesc cu ea. S-o integrez în celulele mele, să o respir în secundele mele. Certitudinea că nu mai e nimeni care să mai fie încă stavilă acolo, în fața sfârșitului. Nu mai e nimeni în fața căruia să mă simt copil. Nu mai e nimeni pășind înaintea mea. Eu sunt acum ultima verigă a lanțului.

 E ora 12. Ies de la școală. Îmi scot automat telefonul. Întotdeauna o sun când plec spre casă. Mâna îmi încremenește în aer. Doar geamăna ei imaginară apasă pe taste, duce telefonul la ureche și da, amintirea e acolo, încă proaspătă, nealterată. Vocea ei izbucnește vivace, plină de energie și bucurie, răsare din depozitele memoriei, ca o coloană de lumină:

-  Da, iubita! Cum ești?

-  Bine, mama mea. Sunt bine. A venit primăvara pe aici. Vrei să-ți aduc ghiocei?

 

Despre Nu

Mă simt la răscruce. O altă răscruce. Drumul mi se încolăcește sinuos, construit din răscruci peste răscruci. Imediat începe să semene cu o cruce uriașă. Din aceea dantelată, fier forjat și lacrimi de ploaie împletite laolaltă. Uneori se mai amestecă și niște tufe de iasomie pe acolo.

Primăvara îmi dă târcoale, îmi zâmbește, se furișează în sufletul meu ca un copil, dulce și luminos, îmi atinge vindecător rănile deschise și suflă ușurel peste ele, alinând cu verde roz dureri vechi și noi.

Stau cu ochii pierduți în zare, ocolind cu încăpățanare  peisajul presarat cu movilițe de zăpadă murdară, total epuizat, stors de puterea iernii. Privesc în sus spre mine, cea de pe brațul răsucit al crucii, crucea mea - copacul meu avântat spre cer. Inima mi-e plină de dorințe. De Nu.

Nu o să mai colecționez. O grămadă de lucruri pe care le credeam absolut vitale au dispărut cu desăvârșire, luate de valuri, spălate de pe sufletul meu. Simt o nevoie acută de curățenie. Să arunc toate lucrurile inutile, balastul care atârnă prin camere, îngreunând respirația casei mele. Zeci de căni, de farfurii, de obiecte cărora nu le mai văd rostul. Ce plăcere efemeră, aceea de a cumpăra obiecte frumoase pentru o clipă, păpădii spulberate imediat după aceea. Voi limpezi suflul casei, voi așeza lumina pe rafturile  goale și mă voi bucura de seninătatea spațiilor largi. De sus până jos, de la stânga la dreapta. Peste tot doar lumină aurie, în decor minimalist.

Și, odată cu obiectele, pot să arunc și toate lucrurile inutile din viața mea. Amintirile rele, eșecurile, regretele. Nu mai are rost să le târăsc povara prin praful drumului zilnic. Vini nenumărate, dorințe absurde, greșeli repetate. Adunate și depozitate zeci de ani pe toate rafturile, într-o învălmășeală de nedescris și încă aducându-mi lacrimi prin ferestrele zilelor. La revedere! Și-au facut treaba. Am băut clipă de clipă din zeama lor amară, cucută și fiere, și m-am schimbat. Și iar am băut și iar m-am schimbat. Poate ăsta a fost rolul lor. Dar la gunoi acum! Nu mai pot să le îndur, să mă ciocnesc de ele, să mă amărăsc continuu, să simt aceeași nesfârșită jale. Știu că pot să le îndes în sacii menajeri ai memoriei și să închid ușa spre groapa de gunoi. Știu că pot să ma iert. A venit timpul.

Nu am să mai încerc să schimb ce nu poate fi schimbat. M-a ajuns înțelepciunea din urmă. Nu pot să ordonez universul decât în mine, doar acolo sunt singurul luptător al cosmosului. Nu pot să mă mai bag în viața nimănui, ajunge cu atâta critică, reproșuri, încercări repetate și bezmetice de a schimba oamenii, de a-i face să vadă adevărul meu și numai al meu. Când eu sunt  atât de lipsită de perfecțiune, cum aș putea să mă arunc în transformarea celorlalți?! Șlefuiesc de o viață la propriile colțuri și ele sunt tot acolo, zgâriindu-mă de câte ori mă ciocnesc de ele. O să privesc oamenii în ochi și o să înțeleg. Tot ce se ascunde în apele lor curcubeice. Toate zgârieturile de pe corneea lor, toate fracturile irișilor.

Nu o să îmi mai fie frică. De rănile pe care ți le pot provoca oamenii. Fără minciuni, fără ascunzișuri. Mă simt ca un războinic încercat și bătătorit, cu zeci de cicatrici, dar fără frică. Umerii mă dor de greutatea adevărului, dar e o povară pe care pot să o duc. Pe care vreau să o duc. În aceasta secundă a răscrucii mele, nu mai am timp pentru neadevăruri. Domnia falsului rece, strălucitor, a încetat. Doar focul adevărului are voie pe metereze. Sunt meterezele mele și aprind ce vreau pe ele.

Nu mai pot să stau. Încremenită ca în fața unui șarpe boa. Călătoria e o stare a ființei mele, așa ființez eu, derulând și împletind drumuri. E ceva vital pentru starea mea de bine. Sunt o gurmandă a călătoriilor. Așa că voi face asta cât voi putea de mult și cât mă vor ține luminile. Sare și piper, vanilie și ciocolată. Alții vor petreceri sau sporturi extreme, case la țară sau mașini. Eu vreau să cutreier. Sunt un călător. Pe cărări fără sfârșit, minunate. Culegând scoici albe de pe toate plajele. Printre frumusețile neasemuite ale lumii.

Nu mai vreau să locuiesc aici. În mijlocul betoanelor sărăcăcioase și în spatele ferestrelor închise. Mă voi muta în mijloc de verde. Să stau întinsă în el, abia respirând de atâta culoare și să îmi planific călătoriile. Să visez. Să mă îmbăt cu parfumurile ierbii. Să îmi pătez degetele cu verde și să nu mai vreau să mă spăl. Voi locui într-o căsuță ca o insulă, plutind vesel pe cațiva centimetri de verde. Și voi fi cea mai fericită.

Nu vreau să las singurătatea să îmi rânjească straniu și sălbatic cu colții ei știrbi.  Vreau să fiu alături de toți cei dragi inimii mele. Să știe cu toții că eu sunt acolo pentru ei. Să fiu o  mică barcă de salvare, un zid pe care să se sprijine. O oază unde să găsească mereu hohotele minunate, splendide ale râsului. Casa mea  să le fie mereu deschisă, cu aromă de pâine caldă și  flori de lumină în toate ungherele.  Cu verde. Cu sufletul meu la vedere, neabătut de nici o frică.

Să știe ei, cei lipiți de inima mea pentru totdeauna că undeva, în tot haosul lumii, plutește căsuța mea insulă, liman pentru toate zilele și clipele.