Dimineața își trece săbiile
luminoase prin cafelele noastre aburinde. Alex soarbe cu ochii închiși,
legănându-se pe granițele somnului. Mormăind și încercând să se aline. Părinții
ăștia!
Cri ( trepidând de nerăbdare):
- Când plecăm?
Li ( mama
protectoare) - Unde te grăbești?
Cri( conciliant): -
Doar întrebam. Să știu. Mă culc?! Fac rebus?! Scriu o carte?!
Ale: - Mmmmmm....
După încă o jumătate de
oră, în care Ale somnolează semileșinat, cântându-și singur un lullaby, răstimp
necesar pentru smulgerea informațiilor vitale ( copchilu’ nu a dormit destul
pentru că s-a uitat toată noaptea la serialele lui iubite! În Amsterdam!!! La
seriale!!!), nevizualizând nici o evoluție
imediată, exclam exasperată:
- Știu cum facem! Noi plecăm și...Cri ( preluând fericit ideea din zbor, că așa e în cuplurile cu vechime!): - Te sunăm și tu vii cu autobuzul!
Primind aprobarea mormăită
a odraslei, o luăm bucuroși la picior, ca niște adolescenți scăpați brusc de
prezența apăsătoare a părinților. Frumos peste tot, frumos, frumos și noi ne
îmbibăm de frumusețe până la ultima pâlpâire neuronală. Pe malul unui canal, la
o terasă superba, după vreo două ore, ne reîntâlnim și servim micul dejun în
familie.
Ale ( fresh bombon,
după pauza binefăcătoare de părinți): - Vrei ciocolata asta cu nuga?
Cri( care filmează
întruna tot ce mișcă, inclusiv fălcile noastre masticând): - Nu, n-aș vrea să fac greșeala asta. uite, o vrea mamă-ta! Nu mă bag.
Ale( studiindu-l pe
tată-său, meditativ la maximum): - La mine, asta-i a doua mea mare greșeală!
Li: - Care?
Ale: - Că i-am dat lui
tata camera mea GoPro!
Cri (încântat): - Și
prima?
Ale: - Că i-am instalat
lui mama Facebook-ul!
Plăcinta cu mere e
absolut divină, crocantă și moale în acelasi timp, cu aromă de scorțișoară și o
șoaptă dulce-zmeurată, frișca e un abur proaspăt și răcoros. Pâinea mea
prăjita, neagră, cu miere, rucola și brânză de capră e ciudată, dar delicioasă
și ronțăi inclusiv semințele de pin ce s-au răspândit pe farfuria cu blazon. E
cea mai veche terasă din Amsterdam și respiră bătrân odată cu canalele. Sandvișul lui
Alex întârzie și întârzie (are el o relație specială cu mâncarea comandată prin
restaurante!), până reușim să ne dăm seama că ospătărița a uitat de el! Îl mai
comandă o dată și așteptăm iar, și așteptăm. Alex face fețe fețe, ieșind din
starea zen a călătoriei cu autobuzul și realizând încă o dată că viața e dură
rău de tot! Cu un zâmbet așa-zis calm pe figura lui de englez sadea, se
hotărăște să ceară nota de plată, când sosește și mărețul sandviș club, uriaș,
încărcat de costiță prăjită revărsată, verdeață și șuncă de pui roz-delicios.
Zâmbetul lordului nostru ( proprietate personală) se înmoaie subtil și admite
nonșalant să înfulece. Totuși. În mărinimia lui, nu pleacă.
Energizați, mergem în pas
săltat spre Nemo, obiectivul zilei de azi. Plimbările noastre sunt întotdeauna
fermecătoare, presărate cu sclipirile argintii ale glumelor și varietatea
nesfârșită a mișcării. În sfârșit, după ce ne băgăm printr-un magazin de reparat
biciclete, așa, în dorul lelii, vedem și marele muzeu de știință, proiectat în
formă de vapor uriaș, proaspăt eșuat pe țărm. O stradă lată ne mai desparte de
el. O traversăm repede, fericiți că e verde. Aflați dincolo, ni se pare că am
greșit direcția pentru că drumul pare blocat! Toți trei, la comandă, facem
stânga împrejur și traversăm strada înapoi, e încă verde. Râdem ca nebunii, sub
ochii imobili și robotizați ai șoferilor ce stau răbdători să le vină vremea.
Reveniți la punctul de pornire, vedem brusc cum doi bătrânei merg exact pe drumul
ce nouă ni se păruse închis. Vasăzică se putea și pe acolo! Și era și mai
scurt! O luăm la goană înapoi, semaforul e de partea noastră. Am traversat
strada de trei ori, pe același verde! Ne felicităm reciproc pentru marea
inteligență și viteza de reacție! Specifică oamenilor din Carpați. Se vede că
facem parte din aceeași familie! Purtăm prin lume aceleași gene strălucite!
Gene de adevărați supraviețuitori. Ce or fi crezând șoferii care s-au
holbat la trei adulți alergând de trei ori dintr-o parte în alta, nu ne
interesează! Poate au dedus că suntem obsesiv-compulsivi! Problema lor!
Muzeul pare minunat.
Chiar la intrare are un ceas uriaș cu
apă, de vreo 10 m înălțime, cu tot felul de rotițe, tuburi și mecanisme
superinteligente. Deduc că sunt inteligente la superlativ pentru că nouă ne
trebuie câteva minute de holbare țărănească până ne dăm seama la ce ne uităm!
Oooo, e un ceas! Odată lămurită problema, renunțăm la restul muzeului( cu
regret, dar ce să-i faci!) și o luăm spre terasa de pe acoperiș, obiectivul
nostru real!!! E uriașă, în pantă, ca o punte de vapor, cu fântâni infinte în
cascadă, șezlonguri și tufe înflorite. E o comoară! Nemo e pe undeva prin înăuntru,
dar acesta e adevăratul Nautilus! Si nouă ne place. Orașul e la picioarele
noastre, cerul își desfășoară spectacolul în degradeuri de safir și alb, și e atâta pășnicie
și frumusețe pe întreaga planetă amsterdaniană!
Cristi somnolează la soare, în timp ce eu îl înnebunesc pe Ale cu toate
poveștile mele nespuse. Vorbesc și vorbesc, cuvintele strălucesc ca balonașele
de săpun transparente și se înalță în aerul înmiresmat al mării, filtrând
culorile soarelui. Suntem singuri pe acest vapor ce străbate liniștea lumii! Lumina
amiezii arde portocaliu, așa că plecăm cu regret, dupa ce copchilu’ și-a făcut o
frumoasă brățară roșie pe mână. Un ceas solar drept suvenir, de purtat prin
ploile englezești.
Găsim un restaurant
care se întinde pe trei etaje. Autoservire. De la mormane de fructe tăiate
cubulețe, la iaurturi, cărnuri, supe, patiserii, până la salate, sandvișuri, și
nu mai știu ce. Tot ce poate născoci omul de mâncare. Sunt complet debusolată,
mă plimb ca o găină beată de la o vitrină la alta. Nu!!! E inuman!! Ce vreau să
mănânc?! Habar nu am! Dar vreau să mănânc?! Cum să iau aia și să o las pe aialaltă?!
Exasperată de mine însămi, aleg ceva la întâmplare, numai să scap de groaznica
indecizie a alegerii. Alegeri multiple,
alegeri multiple, dar nici chiar așa! Ceva nu e în regulă cu restaurantul ăsta!
Ale: - Ia uite, tată,
ce halcă de carne! Ce faci când vezi așa ceva?!
Cri: - Înghit în sec!
Pe la 4 ajungem în
Cartierul Roșu. S-au înmulțit coffee shop-urile și mirosul grețos de iarba e
atotprezent. Aglomerație și o schimbare subtilă de atmosferă, care mă termină
destul de repede. O trepidație subliminală, o nepăsare arhaică, o vulgarizare
care, în cele din urmă, mă obosesc destul de mult și mă fac să îmi doresc să
ies de acolo. E prea devreme, nu sunt
decât câteva fete prin vitrine, în costume de baie, sunt drăguțe și tinerele.
Pitorescul e înecat în cele din urmă în trivial și nu mai sunt un cetățean
european din secolul 21, mă aflu într-un spațiu atemporal, spațiul peșterilor
atavice ce zace ascuns în celulele fiecăruia. Mă zăpăcesc cu totul și nu mai știu
unde sunt pe spirala ADN-ului universal, sus sau jos?! Cu jumătate de oră în
urmă știam exact ce și cum. Acum, devalorizată parcă, plutesc în genele
neuitate încă ale umanității primitive. Nu e nimic periculos niciunde, dar e
atât de precar! Acesta e cuvântul! Nu libertate, nu pitoresc, ci precaritate!
Atâta libertate spulberă totul! Răsuflu ușurată
când ajungem înapoi în piața Dam, cu mimii ei și miile de turiști
alunecând ușor pe partea luminoasă a discului realității. Rațiunea își scutură
aripile în vânt și clasează imaginile roșii în camere obscure. Vreau doar ceasuri
de apă și ceasuri de soare.
Îmi plac băncuțele puse
pe lângă pereți, în dreptul buticurilor. Sunt băncuțe pentru dureri. De cap,
de picioare și de toate cele. Așezate în mijlocul tumultului existențial. Sunt adevărate oaze pe
drumul spre casa hotelului.
Cei doi Alpha sunt arși
de soare pe toată fața, ca niște adevărați marinari olandezi. În timp ce îi
doftoricesc, mă întreb mirată de ce nu sunt și eu pedepsită solar!
Cri: - Ai fost prea
ocupată să vorbești! Soarele nu a apucat să te prindă, la cum dădeai din cap și
din mâini! Săracii de noi! Să te și ascultăm, să fim și arși, asta e prea mult,
chiar și pentru niște bărbați adevărați ca noi!
De când am aterizat la
etajul 7, în acest hotel minunat, Cri se tot uită pe geam, la o clădire din
depărtare, pe care scrie Gamma. Întrebându-se, laitmotiv, ce e Gamma. Oare se
vinde ceva acolo?! Ce?! Oare se fabrică niscaiva? Ne întreabă și pe noi, ca un
obsedat dus cu pluta. Întrebarea e picurată în variate momente ale zilei, în
diverse zile. Zici că nu mai poate să trăiască fără a dezlega misterul. Mă amuză
legătura secretă, ei doi- alpha, eu probabil beta( că ce altceva mi-a mai rămas?!),
iar acolo e misterul Gamma. Uite și acum, stăm pe balcon și Cri dă startul la
nu știu ce întrecere aiurită între ei doi( asta pentru că nu e încă clar care
Alpha e mai Alpha). Circ curat.
Cri:- Ăla care pierde,
merge jos să vadă ce e Gamma!
Ale: - Nu mă duc
niciunde!
Cri( neobosit): - Ăla
care pierde, merge jos să umple o sticlă de 2 litri cu apă cu lămâie de la
recepție!
Ale( de-a dreptul
oripilat): -Eu nu sunt ăla! Poate tu!
Cri( înfricoșat de
propria-i provocare): - Vezi, d-aia nu joc eu jocuri!
Li( pe care nu o doare
nici în cot): - Nu știu ce vi se pare așa de groaznic că eu iau apă de la
recepție în fiecare zi! Doar de-aia e pus acolo vasul ăla cu lămâie și gheață!
Pentru clienți! Și mai e și gratis!
Cei doi se uită unul la
altul și cad în sfârșit de acord. Sunt irecuperabilă!
Li( încrezătoare în
forțele proprii și cu speranță prost ascunsă): - Ale, sper că ești conștient că
alți părinți nu sunt așa perfecți ca noi!
Ale( tărăgănat și
punctual): - Mamă, sper că știi că alți copii nu sunt așa perfecți ca mine!
Li ( zâmbind învinsă pe
propriul teren):- Auch! Chiar așa!
Li( modestă): - Las’ că
îmi fac singură!
Cri: - Ei, na! Lasă că îți fac eu. Cineva tre’
să și gătească pân’ la urmă!Cri( privind cu milă la roșeața arsă a feței lui Ale): Nu vrei o aspirină?
Ale( stupefiat): -
Pentru ce?!
Cri: - Aspirina
diluează sângele, îmbunătățește circulația.
Ale( râzând roșu): -
Chiar nu cred că am nevoie de mai multă circulație la piele!
Ale: - Mâine luăm breakfast-ul
la Double Tree Hotel. Pe terasa de la etajul 7.
Cri: - Ce prostie
extravagantă! Eu sunt mulțumit cu sandvișurile mele în cameră. Cu pâinea mea!
Cu humusul meu!
Li: - Păi îți iei
pâinea și faci un picnic pe podea la Sky Lounge!
Cri: - Bani aruncați!
Li (hotărâtă să nu
cedeze și să îl suțină pe fiul perfect):- Cri, știi ce poți tu să faci mâine
dimineață? În timp ce noi suntem la înălțime?
Cri( stupefiat): - Cum adică?!Eu
am rămas pe dinafară?!
Li:- Îți pozezi humusul
tău iubit!
Râdem și admirăm încă o
dată ceasul roșu de pe mâna lui Ale. E frumos și ...arzător. Exact ca ziua
noastră, măsurată în secunde de apă si soare.
