Când ești bătrân?

„L-am întrebat pe tata: „La câți ani ești bătrân? Mi-a răspuns:,,Întreabă-i pe ăia bătrâni, ce, eu sunt bătrân?!" El are 87 ani și spune că după 120 vine bătrânețea, și o spune râzând”. (Cornelia)

Mi-am petrecut copilăria citind. Ocupația mea de bază. Nu tu televizor, celulare, tablete. Nu existau. Doar cărțile. Îmi plăcea la nebunie literatura science fiction. Una din cărțile mele preferate era “Aici sunt tigri” de Ray Bradbury, în special o povestioară pe care am citit-o de multe ori. De nenumărate ori.  “Gerul și focul”. Era vorba despre o planetă ciudată unde oamenii trăiau doar 8 zile. Se nășteau în viteză, copilăria era prima zi, în a doua erau deja adolescenti, în a treia aveau copii, se bucurau vreo 2 zile de maturitate, familie și frumusețile zilei planetare, în a șaptea se îndreptau spre bătrânețe, opt și gata. Nu știu de ce m-a marcat atât de tare. Poate pentru că am simțit mereu că suntem în exact același scenariu. Doar 8 zile între ger și foc.  Gerul care te îngheață până la os și focul care te arde  până la scrum. Doar 8 zile. Și tigri peste tot. 

Pe la 10 ani știu că mă zbenguiam prin copilărie, adică prin cărți, dar mă rog, era copilărie, și gândeam, episodic, flash zâmbitor: “Asta e prima zi”. Doar prima. Pe la 20, flash solar, “A doua zi!”.  Ohooo, câte mai sunt! Undeva, prin mijlocul vârstei de mijloc, flash dulce-amărui, “A patra zi!”. Apoi mi s-a părut, am simțit că numărătoarea inversă nu-mi priește și am lăsat-o baltă la nivel conștient. Dar ea a continuat să se autonumere în subconștient. Nu vreau să arunc acum o privire pe tabelul interior cu cele 8 zile tăiate rând pe rând, nu vreau să mă uit la numărul exact la care am ajuns. Simt că tigrul e gata să sară, să muște. Dar încă reușesc să-l țin departe de inima mea. Încă nu am acceptat mersul spre bătrânețe ca mod de a mă autodefini. Poate nu o să-l accept niciodată.

Și, la urma urmelor, ce e bătrânețea? Să întrebăm un fluture? Să întrebăm o broască țestoasă?! Am văzut documentare- nu, nu erau SF- cu japonezi și italieni ajunși la 100 și depășind cu lejeritate limita,  iar bătrânețea  nu li se potrivea deloc. Mai ales că perspectiva cu pricina se schimbă mereu, chiar și în propria ta viață. Știți senzația aia când limitele alunecă mereu spre înainte?!  Și sunt volatile și inconsistente. Niște limite pe care nu te poți baza. Știți cum ne simțim când avem 18 ani și vârsta de 50 pare ceva îndepărtat și atât de bătrânesc. Apoi dintr-odată avem 50 și aproape neschimbate-s toate, aceeași tinerețe a gândului, aceeași pripeală a temperamentului, aceeași fierbințeală a emoțiilor. Si brusc, 70 pare poarta spre bătrânețe.  Până vine un domn scorojit tot, slab, pielea și osul, dar zâmbind fluid și vesel, cu energia revărsându-se prin ochii neastâmpărați, declarând că are 97 și că învață limbi străine, ține conferințe medicale și e bine mersi în viața lui. Sau apare Mary Berry, cu degetele încârligate de artroză și transformate în arbori vechi de când lumea și surâde sprințar ca o fetiță, în timp ce mânuiește cu dexteritate toate instrumentele necesare în bucătărie, făcând rețetele ei minunate, dexteritate ce bate multe mâini tinere. Și cât de frumos îi strălucesc ochii, peruzele de-nu-mă uita, în mijlocul tonelor de riduri, cât de grațioasă e în tot ceea ce face. Acolo, în albastrul acela vioi și proaspăt e apa vie a tinereții ei. De-a dreptul nemuritoare. Cum nu se lasă biruită și vitalitatea ei debordantă te face să zâmbești și să speri. O, da, să speri la infinit.

Deci când ești bătrân? Nu cred că are legătură cu vârsta. Am văzut copii bătrâni. Ochii le sunt acoperiți ca de o ceață, pâcla bătrâneții, nu zâmbesc, nu râd, sunt plictisiți de moarte, nu au energie nici să ridice capul și să te privească în ochi, nu-i interesează nimic, nu-i poți urni în nici o direcție, de parcă oasele lor bătrâne i-ar trage greu în jos, greu de tot, răspândesc o lipsă de chef pe care eu o asociez invariabil cu bătrânețea. Și am văzut bătrâni stafidiți, cu pielea întinsă pergament, scrisă de sus până jos, prăfuită de mersul prin ani, bătrâni strălucind luminoși, plini de entuziasm și gata de noi provocări. 

Poate că ești bătrân atunci când lumina nu-ți mai spune nimic, soarele e degeaba și cerul albastru un accesoriu inutil. Dacă toată explozia naturii, nebunia culorilor ei, atât de revigorantă, de încărcată de sens te enervează și te tulbură. Te sâcâie. Cum te sâcâie și orice urmă de iubire dimprejur, iubirea e doar plictiseală infinită, stai holbat în televizor și nu mai știi ce e cu cei dragi, nu mai știi nimic despre viața lor, că oricum le-ai trăit pe toate. Nu mai vrei să afli nimic nou, ce folos?! Tot acolo ajung toți.

Cred că ești bătrân atunci când ai renunțat. Indiferent ce vârstă ai. Ai abandonat lupta. Nu mai vrei să ridici privirea. Nu mai vrei să crești în nici un fel. Bunătatea și frumusețea lumii nu mai cântă pentru tine, nu mai rezonezi cu nimic, sufletul nu-ți mai tresare ca o strună de vioară când răsună muzica cosmosului, filonul acela aproape mistic care îți realimenta rezervorul curiozității a secat. Ești doar o cochilie golită, pustie. Ești cu sufletul cenușă, gata să te transformi în cenușă. 

Ești bătrân atunci când lucrurile sunt toate în spatele tău și nici un drum înainte. Și atunci spatele ți se încovoaie rău de tot de povara a ceea ce a fost și ochii ți se pleacă spre pământ, căci nu mai văd nimic în față. Devii orb și surd, criogenat și îmbălsămat. Cauți doar locul în care te vei cuibări, acolo jos.

Până atunci, până auzi și vezi cum cântă dalbele, albastrele viori, nu are importanță. Nu are importanță că ridurile încep să joace învârtita pe pielea ta. Că genunchii îți scârțâie și gem la orice încercare de a-i îndoi. Că semeni tot mai mult cu pământul ars de soare și bătut de furtuni. Cum să nu-ți zdrăngăne toate balamalele când ai trecut prin uragane și pământul s-a cutremurat sub picioarele tale de atâtea ori, când te-a bătut soarele până te-a uscat de tot, cum să nu îți slăbească privirea când ai ținut-o atâta timp ațintită spre înaltul zărilor, spre vulturii de sus, gata să te prade de ce aveai mai scump, ațintită spre fulgerele care îți brăzdau cerul?! Spre tunetele care îți făceau părul măciucă?!

Câtă vreme sufletul îți joacă dansul suricatelor fericite la orice rază de lumină adevărată, la zâmbetul dragilor, câtă vreme entuziasmul posibilităților neexplorate și nenăscute încă răsare mereu în inima ta,  câtă vreme sufletul ți-e doldora de iubire dulce și caldă, câtă vreme surâzi dimineața, nerăbdător să savurezi încă o dată, ca niciodată, frumusețea lumii, atâta vreme nu ești bătrân. O, nu, nu ești deloc.

 

Moșuleț

Sunt într-un autobuz, pe un scaun, plutind legănată de vise, cu ochii pierduți în curcubeiele de dinafara și de dinăuntrul meu, când aud o voce țâfnoasă și neplăcută care îmi strică cu totul armonia levitației printre nori. E controlorul (un mitică de cartier la vreo 40 de ani) certând pe cineva. Și pe cine și-a găsit?!  Pe un moș de vreo 80, sărăcăcios îmbrăcat, așezat pe unul din prețioasele scaune ale autobuzului. Un autobuz curățel, dar în nici un caz poleit cu aur. Ce naibilui, biletul era numai 2,5 lei. Nu era chiar autobuzul regal.”Nu ți-e rușine să stai așezat când n-ai bilet?! Și alții care au bilet stau în picioare?!” Am aruncat repede o privire primprejur, să văd cine stătea singur și nefericit în picioare. Doar câțiva tinerei, că nu era așa aglomerat. Și ăia cu ochii în celulare. “Ridică-te imediat!”, urlă Mitică, plin de importanța funcției și luându-și rolul de justițiar în serios. Acum ori niciodată. Bătrânul resemnat nu se ridică, se uită pur și simplu cu niște ochi blânzi și apoși la marțafoiul certăreț. “Dar ești chiar lipsit de respect, ești nesimțit!”, plusează Miticuță, adăugând încă o dată, cu furia și frustrarea tuturor celor 20 de ani de controlat bilete:”Nesimțitule!”. Bătrânelul cu aceiași ochi palizi și străvezii de vită dusă la tăiere. În ce lume trăim, în care un bătrân trebuie să se ridice în picioare pentru a lăsa tinerii cu bilet să stea?! Fiecare “Nesimțitule!” îmi toarnă acid pe nervii descoperiți. Nu mai e un simplu moș acolo, sunt toți bătrânii mei, bătrânii planetei, toți părinții și bunicii mei, toți cei căzuți la datorie pe frontul vieții.

Mă uit în jur o secundă, nimeni nu pare deranjat de ce se întâmplă. Dar eu sunt foarte deranjată, nu mai pot să rabd, mă strânge de gât și mă sufocă, așa că mă ridic:” Ați putea avea puțin respect pentru bătrânețea lui și să nu îi mai vorbiți așa!” El:“ Nu vedeți, doamnă, că e boschetar și umple scaunul de microbi?! De-aia avem atâtea boli în spitale!” ( mie îmi vorbea cu Doamnă! Eu aveam bilet. Ha!). Logica individului e turbată de-a dreptul. Microbi în spitale din cauza scaunului din autobuz. Feroce. Așa că îi zic și eu, foarte argumentativ și inteligent, deși sună cam ca un blestem strămoșesc:” Lasă că ajungeți și dumneavoastră bătrân! Să vedem ce bine o să vă cadă să vi se vorbească așa! Eu sunt plătitoare a serviciilor de transport și sunt de acord ca el să stea acolo!”(se poate admira și logica mea personală, dar sunt într-o perioadă în care umblu cu emoțiile la vedere, n-am ce-i face!). El:“ Numai dumneavoastră sunteți de acord. Restul nu.” (Chiar are dreptate. Nici vorbă de suporteri înfocați prin autobuzul lui papură-vodă, dar nici vorbă. Nimeni nu  zice nimic! Niște ticăloși cu toții! Indiferenții planetei!.) “Trebuia să muncească, nu să tragă mâța de coadă pe ajutor social!”. Eu (sarcastică):“ Poate n-a avut atâta noroc ca dumneavoastră!”

M-au înnebunit toți revoltații care socot ca oricine e pe ajutor social e un ticălos care atentează la siguranța națională. Nici nu mai pot să-si ducă viețile lor fericite și îndestulate din cauza ticăloșilor care sărăcesc biata țară stând pe ajutor din partea statului. Ăia sunt problema României. 

Apoi, din păcate, a trebuit să mă dau jos că ajunsesem. Am socotit bătălia câștigată oareșicum, pentru că, în timp ce se certa cu mine, Mitică cel nervos l-a lăsat în pace pe bătrânelu’ și s-a deplasat spre spatele autobuzului. Am tras un ropot de plâns după, dar scurt, din preaplinul inimii, pentru toți moșuleții planetei, pentru părinții mei ajunși și ei bătrâni și dispăruți, pentru mine, când o să fiu bătrână și vai de capul meu într-o lume care nu respectă bătrânețea, apoi m-am felicitat singură. Mi-am revenit. Ce e mâine, e mâine. Dar azi?! Yes! În luptă pentru moșuleț.  Am luat cu mine mai departe felul în care s-a luminat moșuleț când am sărit în apărarea lui. Sper că i-am făcut ziua mai frumoasă. Și dobitocului mai rea! 

Două persoane din autobuzul acela aveau opinii foarte clare. Dar opiniile celorlalți unde erau?! Cine erau restul călătorilor? Erau oameni?! Ce soi de roboți dezumanizați? 

Ce soi de nepăsare atroce ne stăpânește de nu mai reacționăm când cineva mai slab e năpăstuit?! Ce fantoșe fără suflet suntem?! Pentru prețul unui bilet de autobuz, ne călcăm în picioare demnitatea, bătrânii, ne anihilăm emoțiile și orice urmă de simpatie pentru cei mai năpăstuiți ca noi. C-așa e drept. Ce e drept?! 

Dreptate din asta nu-mi trebuie.