Cercetez încă o dată prognoza
meteo. Nu că aș avea deplină încredere, dar genele mele neanderthaliene mă bat
la cap subliminal că trebuie să fiu atentă la previziunile de genul acesta.
Același lucru de câteva zile. Nu s-a modificat nici măcar cu un strop. 16 grade
și posibil cer înnorat. Deocamdată nu sunt 16, ci abia vreo 10, e frig rău. E
aproape Ice Age. Vreau înapoi în peștera mea. Ajung în fața școlii, sperând
încă o dată. Speranța moare ultima. A mea tocmai a sucombat. În mod inconștient
și absurd, speram că pruncii nu sunt acolo. Speram aiuristic că mamele lor
grijulii și superprotectoare i-au ținut acasă, că au văzut și ele prognoza
meteo, că iarba e udă, că tunetele si furtunile imaginare le-au oprit drumul.
Dar ei sunt mai ceva ca Ana în drum spre Manole! Pe ei nu îi întoarce nimeni
din cale. Ei sunt niște mici românași care nu au auzit înca de ciobanul mioritic!
Asta e! Picnicul pe munții patriei ne așteaptă!
Îi număr, să nu pierd vreunul pe
drum, sunt 18. Mă uit la George ,
ceva mi se pare în neregulă la el. De obicei e atipic, dar acum e prea de tot
original. Așa că o sun pe mama lui. „Da, da”, îmi confirmă ea. Știe de toate
astea și e de acord. Copilu’ se va descurca. Păi să purcedem atunci. Până la
urmă și picnicul trebuie să se termine, că doar nu o să fie fără de sfârsit!
Endless story! Și atunci o să intru și eu oficial în vacanță, chiar dacă aș fi
putut să intru și fără picnic, zău așa! Mergem în șir indian, eu
boscorodindu-mă în gând, ce mi-o fi trebuit picnic, astăzi, vineri?! Mereu fac
chestii din astea, din exces de zel. Capul face, picioarele
trag. Nu mai e nimeni în toată școala, eu sunt pe munți. Așa ceva!!!
Copiii zburdă ca niste căprioare,
în timp ce eu gâfâi ca o locomotivă la deal în sus. Că până să o iau în jos,
mai e! Aerul proaspăt și rece ca o limonadă clincănind de cuburi îmi mai alină
pulsul inimii îndurerate. Depresia propriilor hotărâri. Ba chiar încep să zâmbesc,
să simt așa, un abur proaspăt de verde. Emană luminos din strălucirile pădurii,
din freamătul emoționat al pruncilor frumoși, veseli nevoie mare că merg la picnic!
Un verde viguros ce flutură în urma lui George, care e primul, în ciuda
bagajului foarte greu, a tubului lunguieț pe care îl cară, în ciuda zmeului care
își ascunde zâmbetul triumfător al zborului în panglicile lungi, portocalii ce aleargă în urma rucsacului.
Muntele explodează brusc în fața
noastră, pădurea se dă ceremonios la o parte, lumina e atotputernică și
glorioasă. Aici e locul nostru, declar ritos și mă arunc pe prima pătură.
Exercițiul fizic a fost suficient, din punctul meu de vedere. E timpul să înceapă
spectacolul. Adică picnicul, pardon! E cald în vârf de deal, cred că peste 22 de
grade, soarele încalcă flagrant prognozele și fericirea copiilor e molipsitoare.
Unii joacă fotbal în apropierea noastră, alții se scaldă în soare, ca
vrăbiuțele după iarnă. Sporovăiala lor se cufundă în liniștea mai mare a
muntelui. E pace și frumos. Dar eu îl urmăresc pe George. Spectacolul e delicios
și face toți banii. Adică tot efortul. Splendoarea gesturilor lui mă lasă fără
suflare. E unic. E dovada absolută a unicității oamenilor pe acest pământ!
Celulele mele fotografice reiau
și reiau tabloul. Pentru a fi pe deplin înțeles. Pentru a-l depozita în sertărașele
cu frumuseți. Toți copilașii mișună încoace și-ncolo ca
niște veverițe amețite de bucurie că au dat de locurile lor preferate din toată
lumea. Dar George nu se grăbește. Meticulos, pune jos bagajul greu. Răsuflă. Din
tubul cel lunguieț scoate, surpriză! un scaun de picnic, pe care îl desface și
îl așază în mijlocul dealului. Savurez imaginea la maximum. Un deal larg și
verde, un scaun de picnic în mijlocul lui. Cerul și copacii sunt fundalul.
Copilașul blond și subțirel ca o păpădie de primăvară se așază tacticos. Scoate
un termos cu ceai cald din rucsac, un pahar înalt, toarnă ceai, bea o
înghițitură, apoi pune paharul în mânerul scaunului, în locașul special. Scoate
o pungă de ronțăieli, se lasă pe spate și examinează peisajul cu ochi de
cunoscător.. Parcă e un lord englez, un explorator al ținuturilor necunoscute. Mi-l
imaginez cu o pălărie mare de paie, cu franjuri verzi și tabloul e complet. E spectator pasionat și
lumea întreagă e spectacolul lui! E o punere în scenă perfectă.
Nu trec cinci minute și George
hotărăște să treacă la acțiune. Privirea furată de albastrul de sus îmi e
atrasă de o fluturare și un tremur al aerului. Zmeul uriaș și colorat a evadat din
rucsac și zboară deasupra verdelui. În sus pe deal, în jos. George aleargă cu
veselie și determinare, zmeul după el. Nu se înalță, căci nu e vânt, în ciuda
prognozei cu furtuni. Dar bănuiesc că e fericit să simtă un pic de aer proaspăt, după înghesuiala
din rucsac. George e neobosit. Va
continua să alerge cu zmeul, cu intermitențe, în următoarele patru ore. Uneori
zborul zmeului va fi avântat, uneori va fi mai pleoștit, dar bucuria copilului
blond va fi neștirbită și neobosită. Argint fluid. Încep să mă simt bine de
tot.
Pălăvrăgesc cu cele mai dulci
copile, descoperind, ca de obicei, că sunt altfel decât în timpul abuzivului
timp școlar. Atât de timide și de tăcute la școală, exact ca broscuța din
poveste, devin adevărate prințese curajoase,
ale căror mișcări sunt încărcate de o
frumusețe stilată, de o individualitate clar conturată. Transformarea se
produce cu atâta nonșalanță și farmec,
încât mă lasă cu gura căscată. Pruncii, scoși din miezul instituției
procustiene devin ei înșiși, fermecători, naturali și frumoși ca niște
copăcei ai pădurii. O fetiță flu, flu, zulufel de zulufel, ronțăie cu grație
desăvârșită dintr-un copan, sporovăind delicios despre orice și despre totul,
mișcările fluide ale mâinilor și ale mimicii curgând armonios în liniștea
auriu-albastră. Picnicul devine un spectacol eliberator și bucuria zilei mă
inundă. Totul devine frumusețe și apă vie pentru suflet. Copiii sunt
contagioși. Copilăria e contagioasă. Fețele mititele mă vrăjesc cu magia lor.
Gropițele din obrăjorii care se scutură mereu de râs și de lumină. Responsabilitatea
teribilă a pruncului campion la buline negre care acum e liderul grupului, atât de atent să
aibă grijă de toți, încât îi șterg spontan și imaginar toate trăsnăile pe care le-a
făcut până acum. Cel care vorbește și
vorbește, după ce aproape un an de zile a rostit doar 3 silabe cu totul. Zmeul alergând-zburând peste noi. Scaunul singur pe deal. Aerul curat al
înălțimilor și al primăverii. Aerul verde. Aerul libertății. Pentru totdeauna.
Întindem masă bogată și mâncăm laolaltă, lăudând bucatele și dărnicia părinților. Râzând. Peste noi flutură o adiere
moale și caldă, cu aripi de fluture- ceea ce am tot clădit timp de un an- aburul exuberanței lor că sunt
împreună cu toții și împărtășesc aceeași părticică a universului, aceeași
secundă a Pământului.
Coborâm și zâmbesc singură. Merg
surâzând și sufletul mi-e inundat de lumină, de bucuria picnicului-curcubeu,
de bucuria pe care mereu și nesfârșit mi-o provoacă copiii-curcubeie. E vacanță!
