Autoportret

Cineva spunea că orice om se poate defini printr-un singur cuvânt. Caracteristica lui definitorie. Din start sună fals, asta e doar simplitatea amibei, dar jocul mi se pare interesant, să îmi caut cuvântul meu cheie, să mă definesc, my master word. Esențialul. Doar știu cine sunt, nu?! Poate pe vremea adolescenței nu aș fi putut răspunde, orbecăiam ca un liliac orb, obsedată de găsirea sferei, dar acum?! După atâtea ape avântate, atâtea zboruri prăbușite!

Întâi m-am gândit că sunt Visătoarea. Mi se potrivea mănușă. De o viață visez, dar în ce hal visez! Uneori sunt de-a dreptul năucă în propria mea viață din cauza visărilor exagerate și complet amețitoare.   Cad pe drum drept, la propriu, nu văd oamenii pe stradă, nu sesizez ce se întâmplă în jurul meu, plutesc. Intru cu capul în stâlpi, în timp ce imaginația mea făurește întruna scenarii ale viitorului și ale trecutului, împarte totul în mii de fire colorate ce se reîmpletesc la loc în mereu alte curcubeie. Sau furtuni.

Dar poate acestea nu sunt ceea ce eu sunt și sunt altceva?! Poate sunt construcții și atunci eu sunt o Arhitectă. Cioplesc fiecare ciob de cărămidă și ridic clădiri sofisticate. Am înălțat până acum propriile mele sagrade: cea a familiei, a prieteniilor și chiar a vieții. Sunt foarte bună, chiar cred că am un talent special. Sigur mă definește. Nu mi se dărâmă bine un castel, și încep un altul. Inepuizabilă. Sunt categoric un Manole al propriei mele lumi. Și Ana sunt tot eu, eu și adevărul. Uneori îi aud vaietele printre dărâmături. Sunt capabilă să construiesc folosind orice fel de materiale. Nu numai speranțe și cuvinte goale sau pline, folosesc chiar și dezamăgiri și depresii crunte. Le iau, le răsucesc, torn un pic de apă albastră și o nouă construcție mozaic ia naștere. Sunt o furnică harnică la culme, tot ridicând la mușuroaie dărâmate de furtuni. Nu știu dacă e optimism naiv sau obsesie compulsivă.

Dar dacă, de fapt, sunt Profesoara?! Îi educ permanent pe ceilalți și aici sunt atât de spontană. Le explic tuturor ce e bine să facă, care e varianta corectă, o perioadă destul de lungă am crezut că dețin singura variantă corectă. Mereu am admirat spontaneitatea, mi se părea mai valoroasă decât orice eșafodaj lucid al conștiintei, ah, cât am tânjit după ea. Nu mi-am pus nici o clipă la îndoială vocația. E singura în care sunt atât de naturală, rapidă și neelaborată. Știu ce să fac. Nu trebuie să raționalizez. Îmi place să fiu profesoară. E scris în genele mele. Da, până la urmă, cred că asta sunt. Doar multe din construcțiile ridicate de arhitecta minții mele s-au dărâmat din cauza interferențelor cu profesoara. Cu rațiunea ei, cu luciditatea crudă, cu dorința ei de a educa. Inclusiv pe mine. Uneori aș vrea să scap de vocea asta care mă torturează la fiecare greșeală, spunându-mi că nu concepe să tot fac aceleași erori, că e timpul să mă maturizez, să evoluez. Dar până când?!  Femeia asta mă scoate uneori din minți. Cu dorința ei de perfecțiune, de întreg.

Sau poate nu acesta e cuvântul cheie. Sunt absolut sigură că o altă caracteristică le bate pe celelalte. Sunt Organizatoarea. Ce bine planific eu totul, ce atent studiez variantele, câtă plăcere îmi face să distribui sarcinile de lucru pe liste și listuțe, programe și  progrămele. Totul pe pași. Îmi organizez vacanțele luni de zile, încât ele devin aproape perfecte, eliminând orice posibilă variabilă incontrolabilă. Primesc cu un zâmbet încântat toate laudele adresate bunului organizator ce sunt. La scenă deschisă fac plecăciuni. Îmi planific viața în același mod. Funcționez pe bază de planuri mari și mici. Asta nu merge până la sertarele și dulapurile casei, ar fi prea vulgar, eu sunt mai presus de asemenea mărunțișuri. Superputerile mele se duc spre organizarea temeinică și superioară a vieții. A mea, a altora. Rezultatele nu sunt cele așteptate, dar ce să însemne asta?! Nimic altceva decât că oamenii-afurisiții nu vor să stea cuminți în listele mele!  Evadează continuu din acele cu care încerc să îi fixez. Nu vor să înțeleagă că eu nu organizez  insectare, ci palate ale viitorului și prezentului. E doar o confuzie, provocată de ochii noștri cu fațete multiple.

Să fiu Conducătoarea atunci? Îmi place să controlez ce e în jurul meu, să stiu că eu mi-am făcut alegerile și eu le pot duce la împlinire. Planurile mele sunt raționale și bune, solide, lăsați-mă pe mine să conduc și vă va fi bine. Pot transmite acest mesaj. Zău asa! Voi, ceilalți, puteți fi uneori așa de ilogici, de emoționali, de tulburi și haotici. Lăsați-i pe cei ce știu să facă ceea ce chiar fac mai bine. Eu sunt aceea. Marele Controlor al Haosului. Cea care găsește soluțiile. Adevărul e lângă mine mereu, Judecătorul, Justițiarul. Cum aș putea greși atunci?! Voi sunteți ba sus, ba jos, emoțiile voastre vă controlează, vă fac rău, vă distrug. Nu mai gândiți logic. Mie nu mi se întâmplă. Vreți să fiu eu cea care vă conduce?!

Sau Călătoarea?! O, ador călătoriile. Aș fi mereu pe drumuri, dacă aș putea. Azi la Londra, mâine în Barcelona. Amsterdam, Lisabona, cât de fascinantă e această schimbare, mișcarea, acest perpetuu du-te-vino. Imagini neașteptate, gusturi, arome, diversitatea nesfârșită a omenirii. Și eu cufundată până-n gât în ea. Înotând în cascada de picături curcubeice. Mereu în altă parte, uitând de mine, devenind una cu mediul ambiant. Cameleon absorbind toate celulele universului. Fericirea amețită a devenirii, a contopirii cu Totul. Lipsa durerii. Atenuată până aproape de dispariție de adrenalina noului.

Stânca. Piatra, Bolovanul. Tot eu. Mai admirativ, mai peiorativ, am fost numită și așa. Cea pe care se sprijină toți, care găsește mereu puterea să reziste, să țină capul deasupra apei curgătoare. Cea spre care se întorc toți la nevoie, în căutare de sfaturi, de  ajutor, de sprijin emoțional. Cea care nu cedează niciodată, care nici nu plânge, poate nici emoții nu are, cine știe, doar e bolovan! Care uneori te enervează cu neclintirea, cu răceala de mineral, dar alteori ce bine e că e acolo! Tot în același loc, neschimbată. Oferind aceleași servicii. Oferind un obraz ca de piatră tuturor celor care vor să-si descarce frustrările, neîmplinirile și golurile personale. Îndurând milenar și arhaic.

Ciudata. Aș putea fi eu. Laolaltă cu toți ciudații planetei, care nu fac lucrurile cum te aștepți de la ei. Chiar o ciudată. Ce nu-și roade neuronii unul câte unul, când calcă în gropile orașului și ale țării. Nu-și smulge celulele, fir cu fir, dând cu ochii de toate nemerniciile oamenilor, de meschinăriile lor, de lipsa lor de bun simț. Ce ciudată e asta, spun toți! Câte scuturi protectoare are! Când îi vezi ochii știi că ceva nu e în regulă. Albaștri, cețoși, întorși înlăuntru. Nu vede nici pe unde calcă. La ce se uită, dacă nu ne vede pe Noi?! De ce nu se enervează, de ce nu scuipă, de ce nu înjură, de ce nu moare de ciudă, cum noi toți murim?! Cât vrea să trăiască în zen-ul ei?! Cine mai are ochi albaștri în zilele astea?!

De fapt și la urma urmelor sunt Neascultătoarea. Refuzând să aud cinismele și plictiselile celorlalți, bârfele și meschinăriile. Refuzând să accept bucăți de sentimente, fragmente ciobite de inimă. Refuzând să mor sub dărâmăturile castelelor de nisip, neacceptând să celebrez moartea speranței. Neascultând minciunile și prefăcătoriile. Cea care vrea să încerce totul pe propria-i piele pergament, nu să se întipărească cu tatuajele altora. Îmi limpezesc albastrul privirii ori de câte ori speranța frumuseții îmi zburdă  pe la colțul ochilor. Și da, îmi trag obloanele când urâțenia lumii îmi amenință ființa. Îmi pun degetele în urechi și nu ascult. Durerea lumii e atât de infinit de dureroasă. M-aș prăbuși sub povara ei.

Dar sper mereu să fiu Neînfricata. Marea Luptătoare. Una din primele mele amintiri e cu mine la 5 ani, plecată de acasă în căutarea părinților. Nu știu cum evadasem de sub supraveghere, mergeam prin întuneric, pe o stradă plină de copaci, complet pustie. Știu că nu îmi era frică deloc. Nu simțeam nici un fel de teamă. Eram ca o vietate a cosmosului, alunecând cu pași mici pe o stradă oarecare, potecă prin pădurea plină de umbre înfricoșătoare, care nu mă speriau deloc. Poate nu aveam nici o noțiune a pericolului. Posibilele amenințări nu existau încă în universul meu. Eram pur și simplu neînfricată. Zburdam  ca un mic animăluț inconștient. De atunci știu. Că pot lupta. Cu întunericul, cu umbrele, cu pustietatea. Cu drumul nesfârșit. Cu gropile și zâmbetele strâmbe. Cu lipsa de generozitate. În căutarea umanității esențiale. Din mine. Din fiecare.

Undeva, cândva, am fost Sensibila. Ce dulce. Cum credeam că tot ce zboară e o prăjitură. O inimă dezvelită, pulsând ca un miez moale și pufos. Atât de ușor de rănit. Lacrimile îmi picurau continuu din toate rănile-găuri. Întunericul mă strivea ca o lespede de plumb și nu puteam să respir. Aerul  sfârâia căzând peste mine, lavă arzândă peste iarba fragedă a tuturor naivităților mele. Cu ochi mari și nevinovați, strigând cu orice clipire: apărați-mă, iubiți-mă! Poate mai sunt. Dar nimeni nu mai știe asta.

Să fiu oare Înțeleapta? Sau Altruista? Împiedicata, Creativa? Întelegătoarea sau Intoleranta? Mama? Soția? Prietena? Cea care greșește mereu? Care o dă în bară încă o dată și încă o dată? Cea de ieri, de acum sau de mâine? Cea calda sau cea rece? Jucatoarea sau cea care spune adevărul? Cea care găsește soluțiile, dar nu știe ce vrea?!

Optimista? Râzând sălbatic și cu nerușinare sub orice furtună și provocare?! Cu palatele arse, cu fântânile otrăvite, luând-o mereu de la capăt. Luptele pot fi purtate la nesfârșit, râsul și apa vie sunt singurele mele arme. Cui îi pasă de înfrângeri, de trădări, de părăsiri?!  Sunt întreagă în acest moment al vieții, organizând din nou, planificând, sprijinindu-mă de stânca inimii mele, neascultând de gurile rele ce  îmi împart ciudățeniile, conducătoare a propriului meu drum. Ascultând de vocea neschimbată a copilului din mine, care îmi șoptește că speranța e bună, optimismul e bun. Călătoria e cea mai importantă. Această călătorie pe această stradă întunecată și plină de copaci și umbre amenințătoare. Undeva mă așteaptă jocul. Lumina. Gălăgia frumoasă a oamenilor.

Sunt tot și toate. Dar indiferent cine sunt, indiferent încotro merg, sper să ajung.