Jurnal de Parga - Ziua 7

ZIUA 7

Ne-am trezit de la 6:30 și am urmărit transformarea lumii dintr-una de un gri-lăptos, într-una de un albastru strălucitor, luminos. Cristi face cercetări pe internet. Binocluri, telescoape, iahturi, face conexiuni dupa conexiuni, toate inspirate de culorile lumii ce se desfășoara in fața ochilor nostri. Le-ar vrea pe toate, acum și nu altădată! Apare și Ale, șocat că trebuie să se trezească mai repede decât în timpul zilelor de muncă.

 Cri:  - Li, ce avem de mâncare?

Li:    - Prăjituri, linzer cu mac și pâine cu dulceață.
Cri:   - Păi, dă-mi ceva!
Oricine știe ca așa funcționează căsnicia, așa că mă conformez rolului prestabilit.
Cri:   - Îmi iau un telescop și studiez lumea,oamenii. Socializare pasivă!

Aduc prăjiturile. Cristi se înfige!

Ale( revoltat): - Dar, tată, mănâncă prăjiturile pe care ți le-ai comandat tu!

Adică baclava și cataif, pline de dulceață siropoasă, după care Cristi e înnebunit, dar care subit nu-i mai trebuie, fiindcă atentează la ale noastre, mai cu ciocolată, mai răcoroase.

Ale:   - De ce ai ales prăjiturile alea?!!Și încă două! Ceva nu e în regulă cu tine.

          - Ce creatură ciudată e tata. Ar trebui chemați cei de la National   Geographic să-l studieze.
Cri:     - Ce bine dispus e Alex la gândul că nu merge cu noi la plajă!

 Alex rămâne în cameră, să se pregătească de marea excursie individuală, noi plecăm.

Ale:     - Să nu aud că iar v-ați distrat extraordinar fără mine! Să aveți o zi mediocră! Fără excese. Iar dacă aveți ceva excese, mă chemați și pe mine. Vin cu taxiul. Din vârf de munte.

 Pe plajă, Cristi dispare urgent la snorkelling-ul lui iubit. Eu savurez starea de bine. Care îmi este tulburată. De cine putea fi? De niște români, dragii de ei. Gălăgioşi, cu copii mici ţipători, îmi strică tot fengshuiul. Aşa că mă mut la distanţă de câteva şezlonguri. În murmure liniştite de voci, care nu ţipă. Pe care nici nu le aud.

 Li:  - Cum e să vii până la Parga cu copii mici?

Cri: - Cum e şi cu copii mari!!!

Bine ca nu ne aude Ale.

 

De fericire că mi-am regăsit pacea parghiană, îmi comand o cafea grecească la şezlong, nedepăşind starea de mediocritate recomandată de fiul meu. Care sunt sigură că zace tot în cameră, într-un frig de 19 grade, neîncumetându-se să păşească pe munţii caniculei, fie şi spre nu ştiu ce castel. Bineînţeles că am dreptate. Mi-o confirmă chiar el, apărând pe plajă la ora prânzului.

 Planuri de după-amiază.

Lili( mânată de dorinţa de a-şi realiza targetul): - Eu zic să mergem până la plaja Lichnos.

Ale( uitându-se pe hartă):          - Nu-s decât vreo 6 kilometri. Dus!
Cri:                 - Eu nu mă mai duc. Mai bine o plimbare la cumpărat de magneţi!
Ale:                 - Mi se pare perfectă. E cea mai paşnică.

Ademenită cu magneţi, am renunţat urgent la sarcinile de vacanţă programate. Adio plaja Lichnos. Trebuie să mai existe şi o dată viitoare.

Mâncăm la Vekios. Spaghette greceşti, salată de vinete şi salată grecească. Pe malul mării. Atât de liniştitor. . O asemenea infuzie de mâncăruri grecești  o sa aiba urmări importante în planul relaxării noastre metafizice.

 Ale:    - Păi, acum vă culcaţi, nu? Că văd că aveţi nevoie de somn!

Li:      - Ha, cine vorbeşte?! Tu, care ai dormit în cameră în toate dimineţile, nici la plajă nu te-ai ostenit! Ştii ce te oboseşte statul în şezlong?!
Ale:    - De-aici încolo, schimbăm expresia. Nu mai zicem viaţă de câine! Zicem viaţă de grec!
Li:      - Păi viaţă de câine înseamnă ceva rău!
Ale:    - Nu-i  adevărat! Viaţă de câine la Lonea înseamnă ceva bun!

 Râdem, imaginându-ne cum se întoarce Alex la biroul lui englezesc, într-o cămaşă grecească albă şi îi urlă tipului care îi tot scoate, zilnic, pe furiș, calculatorul din priză: Relax! Pronunţat, bineînteles, greceşte. Adică exact cum e scris.

 Ne plimbăm pe strădutele înguste, fermecătoare. Cristi îşi cumpără două curele. Intru în magazin să plătesc şi nu ştiu de ce , grecul se uită la mine cu un aer de Yoda, de simt fiori pe şira spinării şi zice profetic:

-          You have stress in you. Stress is not good for holiday.

O zbughesc afară, oripilată, iar Alex moare de râs. Cristi, de asemenea.

 Vrem să luăm cina la Bacchus. Nu sunt mese libere, dar primim free drinks pentru a aştepta pe faleză, admirând splendidul peisaj şi pe patronul care îşi întâmpină oaspeţii cu braţele deschise, invitându-i şi zâmbindu-le din toată inima. În zece minute suntem așezați la masă. E plin ochi, dar e o atmosferă primitoare şi festivă, chelnerii sunt veseli, dansează şi cântă, reuşind să comunice o stare de bună-dispoziţie generală. Nu e un local sofisticat, dar porţiile sunt enorme, delicioase şi ieftine. Cristi îşi ia meniu Parga, cărnuri peste cărnuri, iar miel?? E a treia zi în care mănâncă miel! Cred că vrea sa-și scoată pârleala de la Paște. Alex are în față o salată cu ton, superdelicioasă, de dimensiuni homerice. Unul dintre chelneri vine tot la 10 minute şi îl bate pe umăr, întrebându-l dacă e totul OK.  Ale are deja un aer stresat, în aşteptarea următoarei interacţiuni fermecătoare cu grecul amabil. Socializarea asta are părţile ei dificile!

 Seara printre luminile Pargăi şi catifeaua întunecată a apelor e fermecătoare şi liniştită.