De fiecare dată intru
cu fereală pe ușile mari și grele, care separă atât de categoric lumea celor sănătoși de
lumea celor fragili. Verdele de plumburiu. Și imediat, chiar la intrare, e cămăruța
sufocată de icoane, care a devenit biserică, în spatele geamurilor de sticlă
neclară. Mă uimește continuu cum oamenii se opresc în fața unor pereți, fie ei
și de sticlă și își fac cruci cu repeziciune, crezând că acolo, chiar acolo stă
Dumnezeu și le ascultă dorințele. Un dumnezeu preocupat de dorințele lor mici.
În schimbul cărora nu dau nimic. Nici măcar un zâmbet. Nici măcar un gând
curat. De care uită de îndată ce spaima rece ce le-a înghețat inima se repară
cu niște medicamente. Înăuntru, îl vor. Afară?! Acolo sunt din nou ei înșiși.
Intru cu fereală pentru
că mereu mă aștept să mă repeadă cineva.
Portarul, că ce caut acolo la ora aia?! Vreo asistentă, vreun doctor. Mereu grăbiți,
nervoși, neavând timp niciodată. Liftul hodorogit ar putea să moara chiar în
timp ce mă aflu eu în el. Câte nu se pot întâmpla?! De parcă ești dezbrăcat cu
forța, chiar de la intrare, de toate hainele personalității tale, rămâi nud,
numai nervi, oase și celule rosii. Înfricoșat. Deposedat de putere. De sine.
E o lume de spaimă
mare, o lume de încercări mizere, din care nu se știe dacă ai să ieși viu. La
propriu și la figurat. Te întâmpină, cu aere de mare doamnă de cartier, Sărăcia!
Totul e atât de vechi, mirosul e îngrozitor, miroase a boală, a toalete
împuțite, a de demult, a sfârșituri, a moarte, a nervi și mai presus de toate,
miroase a sărăcie. Una lucie. Mirosul de clor dovedește țipând că se spală pe
jos, dar de fapt nu face altceva decât să îți rănească simțurile o dată în
plus. Îți imaginai butoane la pat?! Dar noptierele aproape se dărâmă, dacă
tragi un sertar, efortul s-ar putea să îți facă praf inima, lupți permanent cu
frica de a atinge orice, totul pare infestat, virusat pe vecie de hackerii
nepăsării și ai neputinței.
Sărăcia și mizeria care
te doboară de la intrare mai sunt cum mai sunt, dar ce urmează e un cocktail
mortal. Capeți un doctor, crezi că e al tău, dar nu-l vezi niciodată. Vizita de
dimineață sau de seară e o amintire, când întrebi de doctorul tău, e în
policlinică, când îl cauți în policlinică e ocupat cu zeci de pacienți la ușă.
Disperați cu toții. De boală sau de așteptare. Afli cu stupoare că e un singur
medic pe tot spitalul având specializarea cu pricina. Că nu-și mai vede capul
sub atacul cohortei de bolnavi. Începe să ți se pară că trebuie să pleci capul
și să zici umil „ Săru’ mâna, doamna doctor. Mă scuzați că vă deranjez. Iertare
că sunt bolnav. N-am vrut.”
Dacă ceri un calmant
unei asistente, s-ar putea să te repeadă, să te certe, că ți-a mai dat unul.
Dar câte vrei?! Să nu mai vorbim de
medicamentele mâzgălite de doctor pe o hârtiuță oarecare de pe biroul lui, să
ți le cumperi singură, că spitalul e sărac, nu are. Și tu ești bogată, doar nu
degeaba ai plătit o viață asigurările medicale, că ai avut cu ce! Ai fost
bugetară. Profesoară chiar, vezi, doamne! Așa că fugi și îți iei medicamentele
de milioane, să nu superi doctorul cel prețios. Și poate o să îți facă bine.
Speri. În sinea ta. Că altă variantă n-ai.
Dupa 24 de ore de la
internare, văzând că nimeni nu te întreabă de sănătate și nu îți face nimic, poți
descoperi cu stupoare că au uitat de tine. Aveau prea multe pe cap. Oameni și
ei. Trebuie să supraviețuiască cumva în universul durerii. Mai uită câte un
pacient. Începi să nu te mai simți ceea ce erai. Ușor, ușor, îți pierzi chiar
tu identitatea. Devii ceva impersonal. Un obiect strigat „Tanti”! Cum e posibil ca un doctor să ți se adreseze
ție, fostă doamnă a lumii, cu „tanti”?! Ba chiar se mai și răstește la tine, să
te întorci repede, repede pe masa rece ca gheața pe care îți face
radiografiile. Când tu de-aia ai venit aici. Pentru că nu mai poți să miști.
„Mișcă, tanti!” Nu e nici o mână caldă
niciunde. Nu te poți agăța de nimic.
Nu poți decât să
scrâșnești din dinți în timp ce stai noaptea pe coridorul dezolant, singur cuc,
strângând din pleoape, tu și prietena ta de întuneric. Durerea.
Toata lumea e nervoasă.
Nu întotdeauna. Doar destul. Pe rând cedează când unii, când alții. Asistenta,
în timp ce face tratamentul la un șir întreg de saloane.
-Tu, tanti, mă
înnebunești cu întrebările! Pentru ce e injecția?! Întoarce fundul și taci din
gură!
Pacienta pensionară,
profesoară de română în trecutul atât de îndepărtat, se crizează instantaneu și
începe să țipe cu disperarea unei vieți pe care
o crezuse onorabilă. În mod eronat, evident.
- Mie să nu-mi ziceți „tanti”! Eu nu sunt
tanti! Mie să nu-mi vorbiți cu ''tu''! Dacă nu eram eu, nu ajungeați voi asistenți
și doctori! Folosiți pronumele de politețe! V-am învățat pronumele de politețe!
Eu nu sunt tanti!
Sărmana, crede ca ea
i-a crescut la sânul ei pe toți copiii României. Poate că cei pe care i-a
educat au plecat de mult. Spre țări cu spitale albe. Istericalele de genul ăsta
nu-i fac nici un bine, zău. Ce importanță are ce a făcut. Acum e tanti.
Brusc pocăită, asistenta
își regăsește cunoștințele de limba română și îi vorbește cu dumneavoastră.
Poate că uneori le pare rău. Sau poate nu au timp să le pară rău și e doar o
tactică de manipulare, de calmare a nebunilor nerecunoscători. Nu vor ca
pacienta-tanti să facă un stop cardiac. Nu în tura lor. Cine știe ce rude
nervoase mai vin apoi.
Nu este uimitor cât de
fragili devenim ca pacienți? Cum toate zidurile noastre de apărare dispar și
mândria ni se prăbușeste sub povara unui cuvânt! Sau în absența lui.
Până și femeia de
serviciu, tracasată și ea din motivele ei, țipă cu năduf în timp ce șterge
holul:
- Mai stați în saloane! Nu vedeți că
spăl?! Bine că vă apucă pișarea taman acum!
Râsu-plânsu. În timp ce
băile sunt spaima spaimelor!
Uneori ți se vorbește
frumos, dar nu poți să știi care e momentul acela drăguț. Când îi vine sorocul.
Dacă deschizi gura și nimerești prost?! O încasezi! Mai bine taci. Te învelești
în tăcere, pătura ta de absență, mantia care te face invizibil. Începi să te
simți mic de tot în acest carusel al nefericirii și al bolii. Umilința și durerea
se rotunjesc într-un tot și știi că trebuie să-ți urci Golgota, ăsta e muntele
tău și crucea ta.
Te gândești cum ai
plătit o viață întreagă pentru sănătate, sperând că toți își vor face treaba
așa cum ți-o făceai și tu, și că ai ajuns aici, între zidurile gri sărmane ale
acestui spital român.
Ce milă mi-e de el!
Atât de milă. Căci mi-e îngrozitor de milă de mine, cea de mâine, cea care va
ajunge în brațele lui scheletice, ridate, îmbătrânite, mi-e milă de mine, marea
doamnă a sufletului meu, cum voi ajunge
o biată tanti.
Umilită de toți,
umilită de înseși contribuțiile mele sărăcăcioase la ridicarea acestui monument
al nefericirii. De ce nu am făcut nimic?! De ce nu l-am dărâmat cu barosul cu
mult timp în urmă?! Să-l calc în picioare până la praf, până la esența pământului
și să-l ridic din nou.?! De ce nu am
construit un spital mândru și alb, cu holuri parfumate și butoane la paturi, cu
medici zâmbitori și asistente blânde?! Cu aparatură din secolul prezent, cu
medicamente pentru toți, cu dragoste pentru bătrâni și bolnavi?! E vina mea, știu. Voi trage ponoasele și voi simți
pe pielea mea fiecare moment de indiferență, fiecare clipă de resemnare. O să
mi se oprească în gât, sufocându-mă, fiecare moment în care nu am acționat!
Am educat mii de copii,
i-am învățat despre demnitate și onoare, luptând cu lumea la fiecare pas, căci tot
ce ridicam eu ziua, meșter Manole neobosit, dobora apoi societatea. Tot
neobosită. Așa că voi sfârși și eu, furându-mi-se demnitatea și onoarea.
În prag de boală. În prag
de sărăcie. În pragul săracului spital român.
