Pătura albastră, iarba verde, stau întinsă la soare, e
primul picnic de anul acesta. Soarele mi se filtrează auriu și încântător
printre gene, sunetele sunt o simfonie de ape curgând, păsărele și albine,
greieri, lăcuste, ce-or mai fi. Și clinchetele frunzelor ce se învârt și se tot
învârt într-o ciuleandră a vântului și a luminii.
Trag adânc aer
în piept. Miroase a verde de brad, a verde de pământ, a verde umed și încins, a
cimbrișor de deal și de vale. Miroase a apă, a curat, a munte.
Deschid ochii să
măsor nivelul realității. Un pic, așa. Să nu o iau chiar razna cu fanteziile. Lângă
mine, trei mesteceni, zornăindu-și fericiți aripile de frunze argintii sub un
cer albastru-lacrimă. Brazii tremurandu-și acele și împrospătând totul cu miros
de veșnicie.
Muntele se
înfige cu toată splendoarea lui în prim plan, e măreț de te ia cu leșin, acum
văd că seamănă cu marea, la fel de nesfârșit, la fel de urieșesc și copleșitor.
Își unduiește valurile de verde și înaintează spre mine, retrăgându-se apoi în
maree adânci și amestecate de arbori și frunze.
Sunt doldora de
fericire, aici și acum. Îmi pipăi fericirea cu degetele și o simt clară și
strălucitoare în 5 dimensiuni. Mă umple și se revarsă cântat, scânteind, în
afară. Probabil că strălucesc ca un far, ghidându-mă eu pe mine însămi. Prin
lumină.
