Canale și bomboane

Jurnal de Amsterdam II

Dis-de-dimineață, Cristi stă tolănit, privind lenevos cerul albăstrui și scotocind prin minunata lui pungă de bomboane. Alege îndelung, se uită atent la bucățica colorată și dulce, o ridică, îi privește în lumină apele opace sau transparente, o vâră încet în gură și o savurează, aromă peste aromă. Îmi imaginez un motan uriaș la borcanul cu smântână și aproape văd cum îi picură licoarea dulce de pe mustăți. Încearcă să mă convingă și pe  mine cât de speciale și de unice sunt.  Mă toacă agale cum nu știu să gust bomboanele vieții.  Cedez nervos și bag una în gură. Aaaa! Scârbos! E aromă de anason! Nu o suport! Îmi vine să îmi frec limba cu cearșaful, mireasma anasonată mi s-a răspândit prin tot aparatul olfactiv.

 

Îndopat cu zahăr, Cristi cască:     - Mi-e cam somn!

Li( exasperată de soțul bombonat): -Ți-e anason! Ptiu!

 

Mă hotărăsc  să mai fac o cafea, poate îl trezesc. Aferată și plină de importanță, regina din Saba făcând o muncă nedemnă de nasul ei, bag ultima capsulă de cafea în aparat.

Cri( cunoscându-și prea bine consoarta): - Știi să faci?

Li( disprețuitor): - Normal, ce mare lucru să apeși pe un buton! Doar nu-s idioată!

Li( dupa 30 secunde, cu disperare): -Cri, mi-a dispărut capsula! Vino și scoate-o de pe unde a căzut!

Cri( privind impasibil): -Tu, măreață femeie a secolului 21, descurcă-te!

 

Până la urmă se milostivește și recuperează prețioasa capsulă dintr-un recipient ascuns și, într-un elan de  generozitate absolut necaracteristic, mă învață să manevrez mașinăria. Ne sorbim cafeaua, fiecare încercând să se trezească într-un fel sau altul. Alex citește din cartea pe care i-am adus-o, bombănind mereu și demonstrând la fiecare pasaj cât de incredibil de proastă e. Exasperată, exclam: „Aruncă, mamă, gunoiul cela la gunoi!”. Așa face cu toate cadourile mele. Cred că e vorba despre niște sechele aici, din copilăria mică, când îi citeam în fiecare seară. Pe-atunci era dulce și nu protesta deloc. Cristi meșterește ceva pe telefonul meu, cu o cută de concentrare adâncită între sprâncene.

Cri: - Gata, am reușit! Am scos ceasul ăla care ticăia de pe telefonul lui mamă-ta! Sunt inteligent.

Ale: - Am crezut că i-ai scos Facebook-ul.. Sau nici măcar tu nu riști asta!

Cri: - Doamne feri!. Fiecare cu nebunia lui!

 

Suntem la „Bagels and Beans”. O cafenea fermecătoare, cu un aer desuet, gri-albăstrui, o atmosferă decadentă delicioasă. Comandăm cafele, că bietele capsule din cameră nu ne-au ajuns nici pe o geană. Cănile noastre sunt Large, adică veritabile căni de supă, uriașe. O.K sau K.O. scrie pe a mea, un mesaj revelator. În schimb, Ale are o ceșcuță mititică, pe care aproape nu o poate apuca pentru că îi dispare în mâini. Murim de râs.

 

Ale: - Eu mereu îmi comand de parcă aș fi de la Ripley’s Museum! The strangest things in the world!

Cri( privind cu milă spre ceșcuțica lui Ale):- Dă-o, hai că ți-o cufund în a mea și ți-o reumplu. Chiar de câteva ori. Castronul ăsta ne ajunge toată ziua.

Li( cu speranță) - Dacă așa e și micul dejun, Large, nu ne încape pe masă!

Cri: - Ne aduce un cărucior cu tigăi suprapuse. Nouă. Că ție, Kitchibobo, îți ajunge o farfuriuță de 3 cm diametru.

Li( abia răsuflând în fața „cănii de ciorbă” plină ochi): - Astăzi nu îmi mai trebuie cafea. Deja am așa un feeling zumzăitor prin cap, de parcă aș face bungee jumping în mijlocul unui tzunami!

Sosește breakfast-ul. Delicioșii covrigi, presărați cu susan, sunt fragezi și untoși, dulceața strălucește vesel alături de șunca trandafirie și pasta de brânză. „Ce e ăla?”  „Cică humus”. Descoperirea anului, bomba secolului. Bomboana de pe tortul zilei. Normal că suntem pe dinafară, doar trăim în Petroșani de o viață. Știm asta. Și Petroșaniul e afară rău! Dar humusul, oh, humusul, e chiar înăuntru! E miezul din dodoașcă. De nebuni, îl vom mânca apoi în fiecare zi. Dimineața și seara.  Să ne scoatem pârleala.

Mergem agale spre centru, de-a lungul canalelor, clădirilor parcă desenate, jucării colorate presărate prin aerul limpede al dimineții. Cădem în extaz în fața unor păsări superbe, semănând cu cocorii, ce pășesc de colo până colo într-o atitudine pinguinică, cu un penaj fumuriu ca vântul. Sunt stârcii de Amsterdam. Extrema toleranță a orașului, impregnată în caldarâm și în picăturile de  apă, respirată și înghițită pemanent, duce la o comuniune perfectă între toate viețuitoarele, inclusiv cele bipede. Turiștii sunt totuși o specie aparte, neadaptată încă.

Li:    -Aruncă cu o piatră în ele, să își ia zborul. Să vezi ce grațioase sunt.

Ale: - Du o pasăre din aia acasă! E frumoasă rău. Să populezi parcul din Petroșani.

Cri: - Da, da, și a doua zi găsesc doar o pană atașată de un bilețel pe care scrie: „Fraiere, aici nu-i Amsterdam!”

Hotărâm să ne plimbam cu vaporașul. Canalele sunt la putere pe aici, așa că le vom cerceta chiar din miezul chestiunii. Dăm să coborâm pe punte, când suntem rugați să zâmbim pentru o poză.

Cri( neîncrezător, folosindu-și  la maximum cunoștințele de limba engleză): Why?

Apoi își dă singur răspunsul: - Probabil pentru identificare. După o săptămână, când ne pescuiesc din canal.

 

Călătoria e fermecătoare întru totul, căutăm din priviri cârligele, ne dau un sentiment de plăcută certitudine, noi știm de ce fiecare clădire îngustă are un cârlig sub acoperiș, trecem pe sub poduri cu istorii romantice, arcade și turnuri, case plutitoare încântătoare, unele bătrâne, purtând patina robustă a timpului, altele noi și luxoase, strălucind între apele vechi și tulburi. Ce interesant trăiesc oamenii! Unul a ieșit pe micul debarcader al casei-barcă și hrănește o lebădă-spumă. N-are altă grijă pe planeta Pământ, decât să-și servească bomboanele existențiale. El și pasărea lui albă.

Canalele alunecă, șerpuiesc translucide sau opace, împânzesc pământul de sub picioarele încălțate în saboți de lemn, îngăduindu-le, adevărate pictoriale ale frumuseții și ale timpului, râuri curgând în mare, drumuri și panglici colorate ce răsfrâng apele cerului. Răni pe obrazul orașului și leacuri miraculoase de apă vie. Curgere și transformare. Schimbarea mereu benefică. Evoluția. Canalele-emblemă.

La coborâre, ne găsim poza și e atât de reușită, încât nu mă pot supăra că au făcut-o fără să o cerem. O cumpăr și recunosc că olandezii sunt buni neguțători. Ce descoperire epocală! Asta după ce am lăsat 2 euro și pe farfurioara căpitanului de vas, unic matelot al navei lui, de-a dreptul șarmant, care ne-a spus deschis că, dacă l-am plăcut, pe el și prezentarea lui, să îi lăsăm un bănuț pentru donații.

 

Ne plimbăm spre restaurantul indonezian unde vrem să servim prânzul. Străzile sunt animate, colorate, vesele, un spectacol nesfârșit prin ele însele, mirosul de iarbă răzbate din când în când, ne scuturăm îngrețoșați. Nu ne place chiar deloc. Comandăm cu entuziasm multe platouașe, cu orez în toate formele, sosuri peste sosuri și alte cilimituri.

Ale( pofticios): - O să fie delicios!

Cri( reticent):  - Nu știu ce să zic. Nu m-aș risca. Chiar vreți să mâncați asta? Mai bine o friptură grozava cu cartofi prăjiți.

Li:   - Bine, Cri. Tu ia-ți niște mâncare stradală. Cartofi prăjiți cu sos Hannibal!

Cri:  -De ce tot vreți să faceți experiențe pe mine?

Ale: -Fiindcă numai stomacul tău rezistă!

Cri: - Pentru mine, orezul e maximum două înghițituri. Peste, e tortură machiavelică.

Începe un adevărat festin, mozaic inedit, în care încercăm tot felul de combinații prin toate castronașele. Cristi rezistă ca un erou, punându-și cu stoicism sos de alune peste salata de morcovi, înmuind frigăruile de miel în sos de soia și rulourile de primăvară în curry. Declară totuși, cu o voce tremurând nițel de la iuțeala preparatelor, că în Amsterdam nu mai vrea să mai audă de restaurante  indiene, pakistaneze, indoneziene, nici măcar de cele tibetane, că se strică la stomac numai la gândul unor asemenea sinistreli.

Zăpușeală deasupra orașului, atârnând ca o perdea fină deasupra plimbării noastre de peste 10 ore. Ajungem epuizați în cameră, mâncăm struguri  și sandvișuri cu humus (devenit obsesie familială), iar eu intru nerăbdătoare pe Facebook să văd rezultatele examenului de engleză, din orășelul de departe. Și uit să mai ies, preocupată sa descopăr cum s-au descurcat copiii mei.

 

Ale( după vreo oră): - Auzi, copiii ei! Dar eu ce sunt?! Pe mine nici nu mă mai bagă în seamă! Dar ce greșeală am făcut când i-am reinstalat facebook-ul! Am pierdut-o din rândul lumii, din mijlocul sacru al familiei! Bietul de mine, orfan din cauza rețelei sociale!

Cri( blazat): - Dă-i un mesaj pe facebook și întreab-o ce facem mâine. Altfel nu te aude. Crede-mă că știu.

Aceasta a fost o zi bună. Mi-au plăcut toate canalele și bomboanele ei. O zi de-a dreptul bombonistică.

 

Legile absurdului

De o viață încerc din răsputeri să trăiesc sub un ecran protector. Fals, bineînțeles. Dar singurul capabil să-mi asigure supraviețuirea. Sunt într-o mica "bubble" luminoasă, încărcată de zen, plutind în mijlocul haosului.

Dar deseori, scutul se dezactivează. E de ajuns o mică înțepătură, o injecție scurtă de realitate. O mică întâmplare din orășelul acesta. La scară mică, metaforă a scării mari. În toată țara, absurdul guvernează cu legile lui rânjite.

Petroșani, bietul de tine, ținut batjocorit.

Momente. Se pun borduri peste tot, răscolindu-se totul. Urâte. Trecem șchiopătat pe lângă ele, împiedicându-ne în copacii smulși, ferindu-ne privirea. Cam după doi ani, probabil cu alte fonduri de fluturat-mascat, se scot bordurile de-abia puse și se pun altele. Ridicăm privirile a mirare și trecem mai departe, fiecare plutind în micuța lui bulă personală.

Se asfaltează șoselele. Într-un mod complet de neînțeles pentru muritorul de rând, care nu știe nici un fel de inginerie. Nu mă interesează cui îi aparțin zonal aceste șosele. Ceeea ce văd eu, ca oricare altul, e că, în oraș, drumurile centrale sunt bune. Dar pe strada mea din Dimitrov sunt atâtea gropi, de mă mir că nu rămâne vreo roata în ele. În jurul orașului, sunt jalnice! Șoseaua de centură e hopa-du-te-și-nu-te-mai-întoarce. Peticită din când în când, dar sărăcăcioasă și patetică. Să nu mai vorbim de gloriosul drum care părăsește orașul și o ia spre Voineasa. E atât de frumos, el în sine, încât te-ai aștepta să-l asfalteze cineva, pentru a permite accesul turisitic într-o zonă demnă de cartea marilor frumuseți naturale. De zeci de ani stă așa. În câte o vacanță, încercăm să ajungem la Obârșia Lotrului, dar deznădăjduiți ne gândim că poate la anul. Vara  acesta au început să îi facă ceva, în ritm de lasă-mă să te las. Patru muncitori, doi fumând tihnit, unul stând la umbră și unul admirând natura. Așa se construiește viitorul!!!Vor termina probabil peste 15 ani, când  asfaltul de proasta calitate se va fi stricat deja. D-ale românilor.

Momente. Se distruge toată zona verde centrală, Bulevardul plimbărilor noastre. Se bagă betoane de o calitate înfiorătoare,  dalele îndoielnice și atât de ordinare joacă în locașuri gata să îți pună piedică sau să se lase furate, cele mai urâte și ieftine pe care le-au putut găsi. Se pune o fântână țâșnitoare din asfalt, cred că au angajat cel mai nepriceput arhitect peisagist, una mai urâtă nu am văzut în viața mea. Mă face să-mi fie mie rușine să mă uit la ea. Dar dacă vreau să mă uit în altă parte dau de bieții copaci încarcerați. Li s-a lăsat un metru pătrat de supraviețuire. În rest, ciment. Seamănă un pic cu bubble-urile umane. Plutesc și ei într-o lume golită de sens, de verde. Putea să se ducă cineva până într-un oraș european, tot pe banii noștri sau măcar până la Brașov, să vadă cum arată o piață pietonală centrală. Cum toate dalele frumos colorate, din cel mai bun granit stau așezate ață, iar fântânile asfaltului țâșnesc vesele în jerbe strălucitoare. Cineva care ar fi putut să înțeleagă cum verdele trebuie venerat, nu eradicat.

În chiar miezul orașului tocmai s-a construit un centru de informare turistică! Legile absurdului sunt de-a dreptul clocotitoare, de un haz nebun și isteric. Ce informare turistică?! Pentru ce?! Nu avem șosele, nu avem valorificare a zonei turistice. Poftiți la noi, avem munți! Vă informăm că avem munți!da, e adevărat, peste tot avem munți! Avem și cascade și păduri ( alea netăiate încă), avem cabane construite fără nici un plan peisagistic, de toate genurile, culorile și materialele. Minunata zonă din Straja e kitschoasa până la extrem. Parângul nu e nici el departe. Dar avem centru de informare turistica! A, poate va informa copiii pe unde le sunt părinții plecați la lucru prin toate colțurile Europei!

La orice nivel ai încerca să trăiești, prostia e atât de mare, încât te înfioară. Ți se târăște pe șira spinării ca un vierme uriaș si te parazitează până în ultimul neuron.

Chiar ieri am încercat să beau o limonadă la o terasă, cu o prietenă. Plouase, o ploaie oarecare de vară, care se oprise. Am încercat la „Aztec”. Ne-am instalat frumos, în aerul proaspăt și plăcut, sub umbrele, pe scaunele care nu erau ude. O chelneriță ne-a strigat prin geamul deschis: ‚Nu servim afară!”. Cum adică? Înăuntru fum de țigară  și un nivel al decibelilor greu de suportat. Nu ne venea să abandonăm frumusețea clară a terasei. O încercare de negociere, „Nu vrem decât o limonadă”, a eșuat. Fetișcana chiar ne privea cu superioritate, „Ce e, fraierelor, nu înțelegeți?! Nu servim afară! Din motive absurdice, na!! Nu ne dă voie șefu’ să servim clienții unde vor ei. Ce, e de capul lor?! Aici e un bar serios, nu așa, de colo!”. Am plecat. Același lucru la „VIA”! Incredibil! Acolo chelnerul ne-a răspuns domol, ca unor retardate: „Nu servim afară, că atunci mai vin și alti clienți!’’ Bestial!!! nu le trebuiau clienți! Exasperate și sătule, am întrebat dacă putem intra. „E plin!”, ne-a răspuns ridicând din umeri. Omulețul din mine responsabil cu controlul haosului se tăvălea dându-se cu capul de pereți, râzând stupid și isteric. Am colindat tot orașul, încercând să găsim o terasă la care să primim o limonadă. Fericite că locuim într-un oraș de munte frumos și însămânțat cu semințele logicii. Reflector al cosmosului, al civilizației și mai ales, plin de bun simț. Bunul simț universal. În care clienții se primesc cu zâmbetul pe buze și, dacă vor să șadă afară, pe asfalt, le aduci repede o umbreluță colorată și le mulțumești că au venit la tine! Doar de-aia ți-ai deschis restaurant! Să ai clienți! Sau nu?!

Milkshake cu Canabis

Jurnal de Amsterdam I

Pe aeroportul Schipol am din nou senzația aceea de panică binecunoscută, absolut plăcută și plină de anticipație. Am evadat de pe unica stradă a Petroșaniului și nu știu încotro să o iau. Grămezi de drumuri posibile se adună în noduri sub pașii mei și habar nu am dacă voi alege calea cea bună. Economicoși încă și plini de elan nefondat, dorim să ajungem la hotel cu ajutorul trenului și al autobuzului. Am studiat eu pe net. Dar momentan nu știm nici cum să ieșim din aeroportul-labirint. Alex optează pentru taxi și retezarea nodului gordian. Suntem doi contra unu, așa că Ale se lasă, râzând, în mâinile noastre părintești. Bineînțeles că nu va uita să puncteze când o vom da în bară. Ca de obicei.

Din fericire, plăcuțele de orientare sună foarte englezește și ajungem cu viteză în gara subterană, cu biletele în mâini. Trebuie să facem check-in înainte de urcarea în tren, dar unde?! Plus că ne holbăm pe hartă și nu înțelegem nimic din mulțimea de linii întretăiate și colorate diferit. Se pare că sunt mai multe opriri în gara centrală, care ne trebuie oare?! Alex mustăcește, gata sa ne taxeze pentru acest efort existențial, dar tace pentru că ne hotărâm spontan că cel mai bun tren e chiar cel de sub nasul nostru. Suim. Fără bifarea biletelor. Dacă ne ia vreun controlor la rost, vom face pe nevinovații. Cum și suntem. De unde să știm noi în ce   și-au deghizat olandezii ăștia mașinăria de taxat bilete? Poate o fi ceva gen „harry potter”, ascuns între stâlpul 7 și 8, peronul din mijloc-dreapta. Ochii noștri profani nu au detectat nimic.  Urmăriți de un noroc chior, ajungem si în autobuz, fără nici o problemă de orientare. Dar pân-aici ne-a fost cu zen-ul!

Afișajele sunt doar în olandeză și ne holbăm increduli la ele, unde ne dăm jos?! Până descifrăm noi literele ( nu că mi-aș aduce aminte numele stației!) se schimbă anunțul. După un timp, alinierea ciudată a silabelor îmi sună vag cunoscut și anunț rapid că asta, da, asta e stația unde trebuie să coborâm! Din motive necunoscute, șoferul nu oprește. Până ne dumirim noi, ființe evoluate de la poalele Carpaților, că trebuie să apăsăm pe un buton pentru a opri autobuzul, mai trec două stații. Urmează ceva foarte specific familiei noastre de călători din tată-n fiu. Mergem înapoi pe jos vreo 20 minute, trăgând bagajele după noi ( după ce le-am deschis în mijlocul Amsterdamului și am scotocit după pelerinele de ploaie, căci s-a pornit și ploaia spre fericirea noastră!), cu Alex având o figură de martir al istoriei familiale și bombănind în surdină ceva despre taxiuri și economii inutile. Ajungem complet murați și ne facem o intrare triumfală în holul luxos, cu părul atârnând în lațe și ploaia picurând în bălți de pe noi. E numai 11 dimineața și check-in-ul se face la ora 3.

 

Olandezii sunt însă miloși din fire și ne dau una din camere, moment în care răsuflăm ușurați. Am ajuns la liman. Cu numai 30 euro. În loc de 45! Chiar a meritat!!! Pentru că Ale are altă părere și dă să înceapă iar cu teoria, îi dăm repede cadoul din partea familiei. Răsfoiește cartea pe care i-am adus-o și strâmbă din nas. Genul de umor exploatat la maximum i se pare prea grosier, prea balcanic. Nu e la fel de fin ca umorul englezesc.

Ale:  -Chiar crezi că e amuzantă?

Li:    -Da, foarte. Dar e și mai amuzantă daca o citești cu cineva.

Ale:  -De când se citesc cărtile cu cineva?!

Cri: - Mie imi citește mamă-ta seara!!!

Scoatem șnițelele și chiftelele pe care le-au pregătit bunicile pentru copilu’ și ne înfruptăm sănătos. Așa se fac economiile! Plus că Ale e fericit simțind aromele copilăriei.

Ale: -Dacă intră cineva aici, leșină de la mirosuri!
Cri: -Se mai și întreabă ce substanțe halucinogene folosim!

Apoi, cu dezinvoltura exersată de-a lungul multor călătorii, golesc frigiderul de sticluțele cu licori scumpe pentru a îndesa pateurile și caserolele înăuntru. Ne odihnim și studiem camera. Eu citesc pliantele, când brusc îmi pică maxilarul! Adio economii!! Ăștia sunt duși cu pluta! Sunt răi cu noi! Frigiderul e pe bază de senzori. De câte ori scoți ceva din el, plătești. Ne repezim la frigider și într-adevăr, senzorii pe care trebuiau să stea nenorocitele de sticluțe sunt liberi și gata de taxare. Îndesăm cu groază totul la loc și stabilim ce trebuie să spunem la recepție.

Ale: -După cum v-ați prezentat la check-in, ca Hobo-Hobo cu geamantanul jerpelit și lațe murate de  ploaie, ce-o să le spunem?!

Cri: -Am adus pateu la copilu’ și l-am băgat la frigiderul vostru hoțoman!

Li: - Vai, Ale, te dai și tu mare lord englez acum! Ce suntem noi de vină că prin aeroport au jucat   probabil fotbal cu  geamantanul nostru și l-au facut harcea parcea?! Mai bine fă o cafea și taci.

Cri( privind cu îndoială cum Ale pipăie aparatul de cafea): - Mă lași pe mine?

Ale( convins de superioritatea lui indubitabilă): -Nu, nu, nu...

Cri( după un timp, milos): -Vrei să-ți arăt?

Ale: -Nici de-al naibii!!!!

Bineînțeles că până la urmă îi cere ajutorul specialistului în mașinării și ne savurăm cafeaua pe balconașul rustic, cu perne mari albastre și priveliști minunate.

Li( romantică): -Uite ce nori frumoși! Oh, nu sunt nori, e fum!

Cri: -Ăla e crematoriul orașului. Dacă analizez zona, la asta mă duce gândul!

Ale( stupefiat): -Păi hotelul ăsta nu are gym?! Eu mi-am cărat lucruri pentru gym!

Cri: -Ce? Banda?! Lasă aiurelile! Hai mai bine să tragem un pui de somn.

Li:  -Cum să dormim??!! E timpul să explorăm!

Cri: -Ce, și ție ți-e somn!!!

Li:  -Da’ io nu mă las!

Cri: -Eu mă las!

Reușim să ne urnim. Westerpark e prima zonă care ne atrage ca un magnet. Se aude muzică în depărtare și e rost de distracție. Iepurașii țâșnesc din tufe, păsări cenușii își înalță gâtul lung și grațios, stuful e înalt de peste un stat de om, un parc interesant, sălbatic și plin de vânt! Valuri, valuri de vânt. Copacii unduiesc în toate părțile, stuful vălurește, apa se încrețește pe bălți și canale, e însuși vântul pictat in 3D. Câini care se joacă cu stăpânii lor, bicicliști, oameni care aleargă, aerul e parfumat a tei și a verdeață proaspăt scuturată de vânt, miroase a levănțică peste tot și a alte buruieni delicioase. Sălbatic și pașnic. Omul și natura în deplină comuniune și fără intruziuni mecanizate și specializate.

Ne apropiem de zona fierbinte, e Milkshake festival. Suntem pe o colină și privim în jos la o mulțime colorată, zgomotoasă și boemă cu totul, palpitând în ritmul nebunesc și zgâlțâit al muzicii. Nu am mai văzut niciodată așa ceva. O casă uriașă de păpuși, de înălțimea a trei etaje, ale cărei camere, colorate țipător au deschidere spre public.  În fiecare cameră, personaje extrem de pitorești cufundate până la delir în tot felul de chestii extreme. Unii cântă zbuciumat, dansează contorsionându-se, îmbrăcați straniu, alții în cușcă sau acoperiți complet de pânze colorate. Mi se pare fascinant, metaforă a jucăriilor umane, a marionetelor acestei lumi, a haosului și a nebuniei generalizate. Tentaculele durerii si ale nepăsării rupând totul. Îmi plac însă veselia implicită, absurdul și coloratura. Curajul si acceptarea.

 

Vreau să intru, mă atrage ca mierea, dar cei doi Alpha strâmbă din nas. Mai ales după ce, în timp ce mă îndrept spre borcanul cu miere flamboaiantă, aud un horcăit suspect și un tinerel vomită în rafale în spatele meu. Nimeni nu pare să bage de seamă, eu scap nevătămată, dar apărătorii mei din oficiu refuză să intre. Atât le-a fost. Instinctul atavic de protecție a fost activat. În timp ce ne îndepărtăm, privesc cu jind la toți ciudații planetei, la lipsa oricăror bariere. Impresia smulsă în fugă e de bună dispoziție generală și generalizată, de trepidație și nebunie curentată.

Li( ofticată rau): -Ce muzică era aia?
Ale: -House, cred.
Cri: - Da’ de unde! De nebuni, de drogați. Mamă-ta vroia acolo, să țopăie la ultimul etaj!

Ce oameni, dom’le,ce oameni! Nu m-au lăsat să pătrund în inima stupului. Ăștia sunt încuiați rău de tot. Moraliști burghezi. O să mă taie de la orice formă de distracție. Mă montez din ce în ce mai tare. Cutreierăm  pe străduțe, cu mine bosumflată ca un copil căruia i s-a luat jucăria preferată. Din iubire și generozitate, firească la mine de altfel( nu pot să le stric ziua!), în urma unei autoexaminări de-a dreptul profunde, hotărăsc să îmi revin cu ajutorul unui tratament forte. Vestiții cartofi prăjiți olandezi! Mâncare stradală delicioasă, presărată cu sos curry. Efect garantat!

Ușurați să mă vadă revenită la un nivel acceptabil de veselie, cu colesterolul ridicat și glicemia la fel, pentru a nu rămâne mai prejos, Cri și Ale servesc o pizza la o terasă italiană, „Panarama” (probabil fericiți că nu m-am făcut de panaramă!). O singură pizza amândoi. Ditamai bărbații. Sunt în buget ( când eu vă zic că nu sunt normali!). Ultima felie e încă pe farfurie.

Cri( plin de sacrificiu patern): -Ia-o tu, mie nu îmi mai trebuie!
Ale( din pura și simpla dorință de a se opune): Nici mie. Ia-o tu.

Dialogul tembel continuă. Îi urmăresc mișcând privirea de la unul la altul și știu că nici unul nu o să cedeze. Chelnerul dă să ridice farfuria. Pe ultima sută de metri mă reped și înfașc felia rătăcită, smulgând-o din mâinile chelnerului zăpăcit de situație. I-o înfig lui Cri sub nas și îi spun autoritar: „Mănâncă!”, iar el ronțăie docil, în timp ce Ale moare de râs. A ieșit biruitor din războiul pizzei. Are de ce să fie mândru!

Intrăm într-o bombonărie. Cristi își culege picăturile colorate din zecile de sortimente și e fericit pe planetă. Și cică eu eram copilul! Pe autobuz, înapoi, îi intind șoferului 10 euro, dar mi-i refuză și ne poftește să călătorim gratis.

Li: -Mă simt fermecătoare. Cred că l-am impresionat cu rujul meu și strălucirea interioară!

Cri: -Oi fi fost a o mia călătoare!!!

Pe balconul înserării e timpul pentru o nouă experiență. Ale îmi intinde o prăjitură cu canabis, după ce pe prima a ronțăit-o el ca să se asigure că eu nu o să pățesc nimic.

Ale(explorator): -Au un miros și un gust specific. Simți?
Cri( oripilat de prostia pe care o facem): -A pișu de pisică!
Li: -Cri, tu nu vrei?
Cri: -Cineva trebuie să rămâna treaz!

Ploaia începe brusc pe balcon și eu, tot brusc, încep să râd isteric, sub privirile absolut stupefiate ale soțului și fiului meu. Râd și râd, aproape fără aer, mai ales că ei cred că e de la prăjitură, iar eu știu că e râs de veselie, pură și primară, e râs de râs.

Ale: -Ia dă-ncoa chestiile alea, să nu mai pună mâna pe ele. Evident nu face față! Jesus!

În timp ce adorm, sub cerul apusului care bate prin ferestre, îmi spun ca Amsterdamul e pur și simplu unic! Un amestec de milkshake cu canabis. N-am mai gustat.

 

 

 

Superiorii din Amsterdam

Mă plimb pe străzile marelui oraș. Am senzația acută că am nimerit în plin Harry Potter. În mijlocul unui joc de Vâjt-Haț. Numai că aici nu se zboară pe mături, ci pe biciclete. Dar e pe bază de vâjâială, mai mult ca sigur! Să nu mai spun ce-mi vâjâie mie capul! Simt nevoia să întind mâinile în căutarea unui zid invizibil de protecție, căci nu știu cum, am aterizat chiar în mijlocul terenului. Încerc să rămân pe banda rezervată trecătorilor, muritorilor de rând, dar e atât de îngustă, încât de multe ori nu încap doi oameni unul lângă altul. Mă sâcâie cumplit limita fină de demarcație aflată între noi și bicicliști. Mergem în șir indian și, când sunt furată de căscatul ochilor la frumusețile din jur, mă simt înfășcată cu putere de braț de Alex sau Cristi și trasă înapoi în siguranță. Ăștia doi, sărmanii, se simt responsabili cu siguranța. Destul de greu de asigurat în cazul unui specimen plutitor ca mine.

 

Singurul moment în care pot și ei să se relaxeze e când eu stau și analizez situația. Nu mișc nici o geană de teamă să nu tulbur ordinea universului. Benzi late se întretaie la tot pasul. Sunt netede și frumoase, uneori mai late chiar și decât cele ale mașinilor. Pe ele vâjâie, flutură, zboară bicicliștii din Amsterdam. În general sunt înalți, frumoși, bălai și zvelți. Bicicleta nu e un mijloc de locomoție, e o mătură fermecată, o prelungire, o extensie a ființei lor. Ai senzația că își duc viața pe bicicletă, sunt capabili de chestii elaborate și evoluate. Duc unul, doi sau chiar trei copii. Protejați cu centuri de siguranță, purtând uneori căști. Nu prea des, pentru că realmente nu cred să existe vreun pericol pentru ei. Până și mașinile îi tratează cu cel mai mare respect, oprind liniștite ca șuvoiul nesfârșit de bicicliști să se scurgă, netulburat în viața lui proprie. Uneori mănâncă pe biciclete, transportând bagaje de-o parte și de alta, vorbesc la telefon sau chiar dau mesaje. Ascultă muzică cu ambele urechi acoperite de căști minuscule și trec lin prin toate intersecțiile, sute de biciclete, mii, care se întretaie fără să se oprească o clipă, fără a părea că au ezitat vreo fracțiune de secundă. Zici că au un radar special, un scut invizibil de protecție, o capacitate de alertă maximă. Nu cade nici unul. Aș putea să  stau să îi privesc fără să mă plicitsesc, zile întregi. Sunt un spectacol în sine. Fascinanți. Nonșalanți, fluizi, frumoși.

Cam într-a treia zi îmi dau seama ce îmi inspiră. O senzație subtilă de inferioritate, transmisă într-un mod delicat, neagresiv, inconștient. Într-un mod plin de speranță. Îi percep acut ca fiind rasa superioară. Brusc, sunt proiectată într-un oraș al viitorului. Acesta.

Ei sunt Superiorii care și-au dat seama  cum să nu își polueze orașul. Care au pus în aplicare un exercițiu fizic de asemenea amploare, încât sunt subțirei cu toții, neafectați de lanțurile de fastfood. Care și-au îmbunătătit starea emoțională tot atât de mult ca și pe cea fizică. Câte endorfine or fi zburdând libere prin creierul lor în urma zecilor de kilometri parcurși? Superiorii care au găsit în spiritul lor chiar și ultima limită a toleranței. Superiori indiscutabil pentru totala lor lipsă de intoleranță. Uimitor cum acceptarea individuala a fiecăruia are loc cu o totală larghețe a zâmbetului frumos, interior, uimitor cum ceea ce ar trebui sa dea naștere unei dezordini uluitoare se sprijină pe o infrastructură extrem de evoluată. Plutirea alăturată a unei asemenea diversități se sprijină pe pilonii de oțel ai unei riguroase structuri geometrice. Mlaștina a fost decantată în frumusețea apei.

 

În Amsterdam poți fi stârc cenușiu, consumator de canabis, iepuraș sau lebădă. Poți să fii turist sau biciclist. Poți fi  alien sau fabricant de brânză din tată în fiu. Poți umbla în saboți de lemn sau în Skechers. Poți fi orice și oricine vrei. Mai presus de toate, poți fi tu însuți. Oricât de ciudat. Se vor uita la tine ca la un normal al acestei planete și te vor trata cu respect și amabilitate. Nu vor vedea cu adevărat nimic ciudat în anormalitatea ta. Vor crede ca ești om. Vor vedea că ești om. Și îti vor furniza servicii de calitate ireproșabilă. De la un aeroport bine pus la punct, unde am văzut pentru prima dată călătorii expediindu-și singuri bagajele computerizat pe bandă, până la polițiștii alerți de peste tot, circulând, normal, pe biciclete.

 

E aproape palpabilă. Continua senzație de siguranță inspirată de întregul oras. Amsterdamul emană un aer de confort urban extraordinar. Canalele omniprezente, plutind leneșe în curgerea lor sinuoasă, clădirile frumoase până la ultima cărămidă, aliniindu-se în ale lor fluidități arhitecturale, bicicliștii alunecând ca în vrajă, totul e fluid, totul curge, e în mișcare. E apă frumoasă și vie. Te simți în siguranță. Nimeni nu o să îți facă nici un rău. De ce ți-ar face?

Dacă va ploua prea mult, îți vor da saboți de lemn. Dacă vei mânca prea multe wafe, îți vor pune în mâini o bicicletă. Vrei să pleci, vrei să stai, vrei să porți o corabie portocalie pe cap, poți să faci orice. Atâta timp cât nu rănești, ești acceptat. 

Există o singură limită. Banda bicicliștilor, bineînțeles.

Nu asta e definiția superiorității?!