Alergând pe sloiuri de gheață

< Drumul numit „mai târziu” duce către un loc numit „niciodată” >

Ca în toate familiile obișnuite din România, din copilărie am învățat să economisesc. Totul se punea la păstrare pentru zilele rele ce urmau să vină. De mică mi s-a înșurubat în cap motto-ul fiecărei zile: „Strânge bani albi pentru zile negre”.  Fii econoamă, fii prevăzătoare. Hainele bune se țineau în dulapuri, pentru ocazii deosebite. De câte ori veneam din marele oraș (Petroșaniul nostru de toate zilele), trebuia să ne schimbăm în hainele de casă. Ca să nu stricăm prea repede țoalele cele scumpe, cele de negăsit. Dulciurile, care erau la negru și nu se găseau mai deloc, erau puse în dulăpior și mâncate cu porția, mai târziu. Fratele meu mă scotea din minți pentru că își mânca în viteză porția și apoi atenta zilnic la dulciurile mele pe care le păstram prevăzătoare și cuminte până aproape expirau. Porțelanurile și chestiile mai luxoase erau pentru când veneau musafirii. Și așa mai departe.

 

Chiar și viața era pusă în așteptare. Întâi trebuie să înveți, mi-au spus părinții grijulii. Nu acesta este timpul potrivit pentru iubire sau distracție. Acesta este timpul pentru făurirea viitorului de aur. Învață, învață, învață! Așa că am învățat. Apoi am sărit direct în viitorul meu de aur. Numai că deja eram obișnuită să amân toate lucrurile bune. Să le păstrez pentru zilele negre. Chiar și acum, după aproape 30 de ani de maturitate golden de-a dreptul, încă păstrez, încă amân. Îmi pun deoparte mesajele de la fiul meu. Dacă vreodată o să fiu bătrână și singură și el nu o să îmi mai scrie?! O să recitesc chestiile minunate pe care mi le-a scris.  Îmi pun deoparte cărțile care o să-mi țină de urât cândva, amân gesturile frumoase care se derulează doar în imaginar, amân până și să fiu dramatică când am chef să fiu dramatică. Mai înainte tocmai i-am spus soțului meu să nu mănânce din salata de conopidă, e pentru mâine.

 

Cum amânăm totul în țara asta, de zeci de ani suntem în regim de amânare. Amânăm șoselele, ne zdruncinăm prin toate gropile  și ne propunem să mai mergem acolo, în locul acela minunat, când se vor face reparații. Adică niciodată. Drumul spre Obârșia Lotrului e de o frumusețe ieșită din comun, dar nu am mai fost de mulți ani pe el, pentru că nu era momentul. Nu era momentul să ne facem praf mașina. Nu știu ce facem cu orașul, amânat de-a dreptul,  nu se mai poate trăi aici, cu toate străzile și trotuarele săpate și întoarse. Parcă am fi zonă de război. De zeci de ani amânăm orice urmă de admirație și încredere în oamenii noștri politici. Președinții pe care îi avem par smulși din manualul cu caricaturi și asta pentru că amânăm să îi căutăm pe cei inteligenți. Presupunând că mai avem oameni inteligenți în țară. Dacă nu or fi plecat cu toții. Amânăm să ne renovăm spitalele, amânăm să rezolvăm cu mita dată personalului medical, degeaba au salarii, că tot iau plicurile, poți renunța să suni la 112, că tot nu vine. Te amână. Urșii mor agonizând pe șosele, amânați și ei, limba română abia mai respiră prin vârfurile societății, amânăm să o învățăm, nu e vitală. Putem trăi și fără ea. 

 

Am avut chiar surpriza să aud prunci de 14 ani alegându-și cariera într-un mod ciudat: „Doamna, aleg cariera militară, pentru că la 45 de ani ieși la pensie!”. „E foarte greu”, a zis alt copil. „Când o să trăiești?” „După 45 de ani!” a răspuns pruncul încântat. Atunci urma să fie liber și asigurat. Se amână tot în țara asta. Chiar și viitorul.

 

Suntem toți exasperați, nervoși, trăim altceva decât ar trebui, suntem amânați spre o altă viață. Amânăm iubirea, amânăm binele, ne-am obișnuit așa de tare cu răul, zilele negre sunt peste noi, grămadă, noi ne uităm pierduți spre albeața "banilor" puși deoparte. Nu ne îndurăm să ne atingem de ei.

 

Bine, nu strică să nu hăpălești toată prăjitura într-o zi. Să mai lași ceva și pentru zilele următoare. Dar eu una am terminat cu amânarea. Mi-am scos hainele bune din dulapuri și le port cu satisfacție prin casă. Trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Ziua de azi e foarte bună. Chiar dacă e rea,  tot bună e. Căci o trăiesc eu, acum. Nu mai aștept pensia. Nu mai vreau să ies la pensie, cum am vrut ani de zile. Vreau să muncesc pe baricade până mă voi prăbuși în plină glorie, la datorie. Nu așa spun japonezii? Nu te pensiona niciodată. Ei, bine, eu sunt aceea. Am decis să nu mă pensionez niciodată. 

 

Nu mai am dulciuri depozitate prin cămară. Ba chiar nici nu mai mănânc cine știe ce dulciuri,  căci traiul sănătos nu a mai fost amânat pentru următoarea zi de luni. A început deja și a devenit obișnuință, buclă mentală. Gimnastica personală nu a mai fost amânată pentru la vară. Se întâmplă acum, în fiecare săptămână, de 4 ori, câte juma de oră. E adevărat că trăitul în acele momente nu e prea plăcut, căci îmi vine să-mi iau câmpii de groază și plictiseală, dar o fac. Strângând din dinți, punându-mi muzică de asurzesc vecinii, care probabil își spun: “Iar face nebuna gimnastică!”.  Capului meu nu îi place, dar toate oasele mele suspină recunoscătoare, țopăind flexibil de colo până colo și amânând bătrânețea pentru altădată. Fac ce fac si tot amân ceva!

 

Nu, n-am să mai aștept nici o secundă în plus. N-am să mai aștept să plâng. Nu o să-mi mai înghit lacrimile ca de obicei și nu o să mai afișez lumii zâmbetul mereu strălucitor atârnat de sforile mobile ale marionetei. Dacă îmi vine să plâng, o să plâng. Acum, aici. Fără amânare, fără să îmi depozitez lacrimile înăuntrul meu, una peste alta. Fără să le adun picătură cu picătură, până lacul liniștit devine maree turbată și dărâmă totul în cale. N-o să-mi mai amân furia pentru altădată. Furia nu e civilizată, nu?! Ea nu trebuie exteriorizată. Așa spun lecțiile copilăriei mele. Dar furia există. Și când există, trebuie lăsată să urle, să dărâme toate zidurile, să-și găsească drum spre zările libere și să te târască și pe tine după ea. Furia e bună, e distrugătoare, e  mântuitoare, e caveman-ul tău care își zornăie lanțurile, le mușcă și te mișcă. Spre înainte. Furia te scapă de frică. O înghite și o ronțăie bucățică cu bucățică. Mai bine furios, decât înfricoșat de moarte.

 

Nu o să mai pun la păstrare pentru mai târziu nici o emoție. Nici râsul, nici iubirea. Ce iubire e aceea care se teme?! Se teme de cuvinte greșite, de gesturi furioase, se teme de propria-i dispariție?! Iubirea e glorioasă, e cosmică, e puternică și indestructibilă. Mă întorc din nou la mine cea de demult. Atunci credeam cu tărie asta. Cu absolută convingere. Știam că iubirile mele vor fi adevărate și depline. Și pentru totdeauna. După o viață, îmi dau seama cu uimire și recunoștință că exact așa este. Tot ce am iubit vreodată, încă iubesc. Nici una din iubirile mele nu a încetat să existe. Nici una nu a dispărut, păpădie luată de vânt. Toate sunt stejari uriași, cu rădăcini până în centrul pământului și corole ce ating cerul. Pentru ce să mă tem atunci?! Pentru ce să amân?!

 

Nu îmi voi mai amâna propriile-mi greșeli. Nu o să-mi mai fie frică de ele. Nu voi mai încerca să le controlez, să le domin, să le înăbuș. Și poate, poate, dacă le dau frâu liber, vor dispărea. Se vor disipa nelămurite și plângărețe în spațiul cosmic. Nemaiținute sub papuc, vor muri de slăbiciune înotând spre libertate. Poftiți, greșeli ale mele de care m-am temut o viață! Greșeli fatale, capabile să distrugă iubiri, să îți nenorocească viața, îngropându-te în vini până-n gât, poftiți afară! Ușa e deschisă. Sunteți libere. Nu mai amân nimic. Și ce va fi distrus, va fi. Nu era menit să fie.

 

Nu mai amân nici pericolele, riscurile, schimbările. Schimbări radicale, puteți înflori de aici înainte, veniți la mine să vă îmbrățișez cu celule și spaime și flori și curcubeie.

 

Dumnezeule, cât de idiot să fii să aștepți?! Să aștepți zonele sigure, relațiile veșnice, marcate de zâmbete politicoase și vesele, de controlul feroce al greșelilor?! Să aștepți să trăiești, să te exprimi, să-ți amâni mereu urletul de disperare sau râsul clocotitor! Care zonă sigură?! Trăim pe nisipuri mișcătoare, care ne înghit încetul cu încetul. Amâni, și mai ești înghițit un pic. Amâni, și genunchii ți s-au afundat, devenind imobili. Amâni, și te strânge de mijloc, de piept, inima ți se poticnește, se forțează să mai bată, să mai simtă. Amâni, și brațele-ți sunt înghițite. În curând,  vei respira numai nisip și nisipul ucigaș își va împlini menirea. Totul se va fi împlinit. Amânare, înecare, statuie de sare.

 

Mai bine o iau pe râul acesta vijelios, plin de sloiuri de gheață albă. Voi sări de pe unul pe altul, în continuă mișcare, voi dansa în lumină și în pericol. Voi plânge, voi țipa de durere, voi răcni de furie. Voi râde, voi iubi, voi încerca. Cu hainele mele cele mai bune, cu cea mai frumoasă ceșcuță de porțelan în mână, sorbind din cel mai aromat și roz-aprins-de-asfințit ceai voi sări de pe un sloi de gheață pe altul, îmi voi juca viața la ruleta rusească, nu voi mai aștepta  și voi alerga pe râul meu frumos și sălbatic. Apă rece și bună. Chiar dacă mă voi prăbuși, îmbrățișarea apei va fi mult mai conținătoare decât cea a nisipului. Răcoroasă și limpede, transparentă până chiar în miezul neființei.

 

Nu mai amân nimic. Căci nu mai e timp de amânare.

 

 

 

 

Pentru că

“Omul de mic și până la bătrânețe tot învață.

După părerea mea nu-i văd rostul pentru că oricum moare. Poate din curiozitate.

Și de aici starea aia de nimic. Se află undeva în inima mea. Fără vlagă, fără viață.” ( Otto)

Mă uit cu atenție pe geamurile albe, mari. Un perete întreg de ferestre de sus până jos și eu tot nu văd nimic. Pentru că afară e ceață groasă, dis-de-dimineață, ceață cu degete ude și moi, gelatinoase agățându-se de sticla transparentă, de copaci și frunze. Totul devine neclar, plutind într-un univers paralel. Ceața-zid. Ceața-spumă care înoată alături de mine, în acest jacuzzi uriaș în care am privilegiul de a sta singură, pentru că e atât de dimineață. E plin hotelul ochi, dar la spa sunt doar eu uitându-mă fix în ceața de afară, scormonind după fantasmele albe ale răspunsurilor.

Copil singuratic și precoce cum am fost (nu într-ale inteligenței, doar într-ale întrebărilor!), pe la 10 ani încercam deja cu disperare să descopăr sensul vieții. Nu puteam să-mi întreb părinții, erau destul de ocupați cu de-ale zilei, așa că a trebuit să mă descurc singură. M-am uitat de jur împrejur și, cum mă îndopam cu romane de dragoste de nebună,  în ritmul de trei, patru pe săptămână, am conchis că e simplu, iubirea e sensul vieții. Fericită că aflasem care e marele răspuns la așa vârstă fragedă, am început să mă documentez, adică să citesc și mai multe cărți despre iubire, mai bune sau mai proaste. Mergeam prin propria-mi viață și visam. La marea întâlnire, la sufletul pereche, la perfecțiunea sferelor. De-atâta visare cădeam pe drum drept, năucă. Secerată de orice denivelare. Am  umblat cu palmele julite ani de zile.  Mama mea încerca să mă trezească, spunându-mi că orice iubire durează doi ani și apoi rămâi pe cap cu ce ți-ai luat. Mă uitam la ea cu neîncredere și visam mai departe. Îmi adoram tatăl, nu știu despre ce vorbea. 

Apoi am dat de iubire. Care s-a dovedit la fel de minunată precum mi-o imaginasem. Și mult, mult mai grea. Sufletele pereche nu erau neapărat în deplină comuniune, suferința scotea capul la tot pasul, mă zăpăcisem cu totul prin tinerețea mea “de foc si para” și nu mai găseam sensul. Căci nu putea fi ceva ce îmi producea atâta suferință, ceva atât de imperfect, găsirea lui însemna pur și simplu că totul trebuia să fie perfect. Eram în mijlocul iubirii și sufeream destul de des, tot încercând să ajustez colțurile de care mă loveam mereu. Si care n-ar fi trebuit să existe acolo. Era evident că nu găsisem sensul.

Am reînceput căutarea. Am căutat prin religie( și chiar m-am străduit ani de zile!), prin niscaiva filosofie pe înțelesul tuturor (că nu mă ducea capul pentru marea filosofie a lumii! Tre’ să ne cunoaștem limitele, zău așa). Am căutat iar prin cărțile mele dragi. M-am răsucit în toate părțile, căutând peste tot. M-am zbătut ca peștele pe uscat. Am crezut, pe rând, că sensul vieții e propria evoluție, strădania neîntreruptă de a deveni mai bun, relațiile omenești pline de drag, realizarea a ceva  notabil pentru omenire (cu asta am terminat destul de repede, aveam doar menirea mea de profesor, care, hai să fim serioși, să sperăm că nu a stricat prea multe lucruri! Făcând bilanțul după zeci de ani de profesorat, am adunat vreo 11 de “Mulțumesc”; nu consider că acoperă cu totul un sens al vieții măreț, mai ales că înjurăturile or fi fost mai multe și nu le-am contabilizat încă!). Am ajuns până la a spune că adevăratul răspuns e distracția. Dom’le, ești aici pe planetă ca să te distrezi cât mai mult. Că ce altceva, papură vodă, să faci?! Ia ce poți, de unde poți. Doar Supraviețuirea, pur și simplu?? Păi, ce?! Suntem animale?!  Eliminate, rând pe rând. Au trecut decenii, viața mea s-a strecurat printre ele, mai zbuciumat, mai lin, sensul vieții s-a tot schimbat de la decadă la decadă, cameleonic, în funcție de treburile pe care le aveam de făcut. De etapele pe care le parcurgeam.

Acum, văzând cât de imperfect mi-au ieșit toate, văzând cum m-am învârtit după sensuri mărețe ca o găină bezmetică și amețită aruncată în plină ceață (în opinia mea, găinile sunt oareșicum un simbol al prostiei și neajutorării), acum, văzând că alergarea spre aiurea e veșnică, nu mă mai agit și zâmbesc înțelept. Știu că nu există un anume, unic sens al vieții. Poți conștientiza asta și apoi poți cădea în gol. Sau poți să te ocupi, plin de curaj, de ceea ce ai. Și aici devine măreț omul (implicit și eu, normal!). În loc să se prăbușească la pământ, dându-și seama de propria-i nimicnicie, în loc să se târască ca o râmă netrebnică, totuna cu ceața și lipiceala ei, se ridică. Zâmbește. Mai face un pas înainte. Se bucură. Trăiește pur și simplu. Găsind sensul în toate micile perfecțiuni ale zilei și ale lumii.

Așa că și eu surâd și mă bucur. 

Pentru că sunt acum în acest jacuzzi plin de spumă-ceață, plutind netulburat ca o navă prin ceața atotputernică, savurând liniștea și singurătatea toamnei de afară, așa cum numai într-un bazin de apă caldă poți să o faci. În timp ce te transformi încet, încet în scoică și asculți chemarea mării strecurată spre tine de tare departe.

Mă bucur de câte  ori pot.

Pentru că soțul meu mă face să râd în fiecare zi și umorul lui e ca o apă limpede și proaspătă, înlăturând din calea ei tristeți și griuri cotidiene. Pentru că născocește mereu tot felul de aiureli și hobbiuri trăznite care nu mă lasă să mă plictisesc. Pentru că e mereu acolo, cu mâna lui caldă, gata să mă prindă de câte ori mă împiedic. Și mă împiedic des, pentru că tot năucă am rămas.

Pentru că sunt înconjurată de bucurii, petale delicate, aripi de fluture, praf de colibri și gingășii copilărești.

Uite lumina asta aurie, cum se filtrează printre frunzele bogate încă, amestecându-se cu verdele lor îngălbenit. Și tufele acelea de flori tomnatice, de un mov sprințar. Chiar și frunza pe cale să se desprindă, umedă, lucioasă, un amestec de rubiniu și galben de gutuie. Pomul care încă adăpostește mere roșii, plesnitoare de dulceață și frumusețe. Aerul proaspăt, răcoros, toamnă aburită, cu licăriri de vară.

Pentru că îmi plac diminețile când mă trezesc devreme, pe la 5 și am o grămadă de timp înainte de a începe asaltul luminii, timp să ascult muzică, să beau cafea și să mă simt extraordinar făcând lucruri care îmi plac, știind că toate frumusețile zilei mă așteaptă imediat după ușă.

Nu contenesc să mă bucur.

Pentru că vacanțele sunt atât de glorioase și solare. Libertatea dulce a nimicului și a posibilului e în plină înflorire, merită să trăiești numai pentru astfel de vacanțe și pentru miraculosul lor. 

Pentru că iubesc atât de mult marea, încât toate revederile noastre sunt pline de bucurie și râs, de împăcare cu mine însămi, de minunare în fața frumuseții ei neasemuite. În fața regalitații ei.

Pentru că toată viața am avut cărțile. Tovarăși de drum mai buni, mai înțelepți, mai credincioși nu există. Sunt tot timpul înconjurată de cărți și ele sunt zidul-pavăză dintre mine și relele lumii, zidul pe care înfloresc cele mai frumoase grădini ale visării mele.

Pentru că fiul meu e ca un bonsai frumos, altoit direct pe sufletul meu, pentru că stă acolo în lumină în timp ce se răsucește în alte și alte bucle și ramificații ale propriei lumini. Rocă, rădăcini și piatră, iubire și fengshui.

Fiindcă există călătoriile. Ce poartă cu ele un sens anume, care pe mine mă reconectează mereu cu sinele meu ancestral, etern. Dincolo de efemeritatea călătoriei, toate construcțiile zilei obișnuite dispar și umblu prin lume cu sinele esență la vedere, neascuns, neprotejat, rotunjindu-se în sine însuși ca o cochilie de animal marin îmbibată cu esență de ocean și vânt.

Pentru că există pastele cu arome de busuioc verde și de roșii coapte în soare italian. Deliciile japoneze. Amalgamul apetisant al unui dish thailandez. Unele mâncăruri pot constitui un scop perfect articulat în toate silabele lui delicioase, căci savurarea lor face trăitul o experiență atât de deplină, de completă, de suficientă sieși. Asemenea unui salt cu parașuta, în deplină libertate și eliberare. Nu am sărit încă, dar aș putea. Până atunci savurez rontunjimi culinare.

Pentru că am râsul voios al prietenelor mele. Brațele lor deschise. Curajul lor în fața vieții, căldura permanentă a zâmbetului lor către mine. Lupta noastră comună, drumul și celulele noastre înrudite.

Am atâtea lucruri care mă bucură. Care mă ajută să găsesc sensul, felinare ce împrăștie întunericul de pe drumurile lumii. Mesele servite în familie. Cu râsete și oameni buni și dragi. Apa rece când mi-e sete. Ploaia și vântul când eu sunt la adăpost, Acasă. Iarna când o înfrunt din fața șemineului, cu focul  dansând vesel dincolo de imensitatea albă. Felul în care poveștile iau naștere în capul meu și înfloresc acolo, cerând să fie scrise și aducându-mi împlinire, rotunjindu-mi zilele și dându-mi un înțeles. Plăcerea de a face prăjituri și de a încerca rețete noi, micile capodopere parfumând aerul casei cu arome de vanilie și scorțișoară. Copiii cu suflet dulce si ochi luminoși. Mă bucură permanent curajul omului de a păși mai departe. Unic și singur în tot universul, ridicând piciorul și articulând încă un pas, pas după pas. Căutându-și misiunea. Îndeplinind-o și căutând-o din nou. Nebăgând în seamă nimicul. Râzând cu toată ființa în mijlocul tragediei eterne. Smulgându-și bucuriile, una câte una din ghearele rapace ale timpului.

Tocmai am terminat încă o carte,“Omul în căutarea sensului vieții”. Ăsta să fie răspunsul?! Că trebuie să încetăm a ne mai întreba care este sensul vieții și, în schimb, să ne gândim că noi înșine suntem întrebați asta de către viață - zi de zi și ceas de ceas?! Poate ceea ce contează cu adevărat este nu ceea ce așteptăm noi de la viață, ci mai degrabă ceea ce așteaptă viața de la noi. Și viața le are pe ale ei, știe ea ce știe. Mereu cere de la tine ceva  și mereu e altceva. Neașteptat. Și dacă știi de ce, poți orice. Absolut orice.

Uite, s-a împrăștiat și ceața. Cerul zâmbește senin deasupra munților încărcați de frumusețea toamnei, copacii își creionează dantelele în filigran de frunze zburătoare.

Nu știu care e sensul vieții. Chiar nu știu. Dar știu că viața e aici, de jur împrejurul meu. Și o să-mi spună curând ce vrea de la mine. Cum a făcut-o întotdeauna.

 

 

Hashtag#Fun#

# Li( meditativă, uitându-se spre soarele toamnei): - Oare să pun rufele afară?

 Cri (complet contra): - Nu, că o să uiți de ele!

 Li (zâmbind neîncrezătoare): - Ha, ce-am ajuns! Adică nu, c-așa am fost întotdeauna!

 Cri(aprobator): - Da, dar acum le uit și eu!

 

 # Ziua a debutat foarte interesant. Îmi beam cafeaua liniștită, navigând pe facebuk, încercând să mă țin la curent cu călătoriile și sărbătorile tuturor, când a apărut Cristinelu’!! În bucătărie! Adică în zona mea de liniște. Pe care a făcut-o praf în două minute.

Probabil bulversat de stresul existențial, a avut o nouă idee trăznită: să se bărbierească folosind un prosop fierbinte pe obraz, cum fac bărbierii adevărați!! Mă uit la el cu gura căscată. Îmi e greu să o închid la loc.

După scurte dezbateri referitoare la cum ajunge prosopul respectiv fierbinte (eu am spus că nu cred că trebuie să fie umed, părere pe care mi-am schimbat-o ulterior), Cri s-a hotărât să arunce cârpa cu pricina în cuptorul cu microunde! Să vadă ce se întâmplă, nu de alta. Apoi ne-am holbat amândoi la gemulețul aparatului magic, eu mai la depărtare, că mă temeam de o explozie nefericită. El mai aproape, că era mai curios.

Când nu era mai era deloc clar ce se întâmplă înăuntru, pentru că imaginea se încețoșase destul de mult și se simțeau niscaiva mirosuri de crematoriu, Cristinelu’ a decis să scoată prosopelu’, într-adevăr fierbinte, însoțit de un fum gros și înțepător și bineînțeles ars!

Uite-așa, mi-a stricat feng-shui-ul de dimineață, a trebuit să aerisim urgent. Din fericire, pe azi i-a ajuns. Nu-i mai trebuie să reînvie arta bărbieritului cu prosoape fierbinți. Bine că n-a ars cuptorul cu microunde. Trebuie să spăl numai perdeaua. De fum.

 

 # Li (generoasă): -Ia, Cristi, un magneziu antistres. 

 Cri(grijuliu): –Tu ai luat?

 Li(dându-și ochii peste cap): -Am luat, am luat, bineînțeles.

 Cri( solemn):- Foarte bine, că de aici înainte așa ne ducem zilele.

 

 # Cri( disperat, cu capul vârât aproape complet în marele frigider): -Li, nu mai avem tort! Sfinte, cum dispar lucrurile!

 

 # Trece Cristinelu' prin bucătărie în timp ce măsor oțetul pentru ardeii iuți. Vede cartea deschisă pe masă “Descoperă-ți amintirile ascunse și adevăratul eu”. C-așa fac eu treabă de gospodină. Printre cărți și leptoape. Rămâne un pic pe gânduri, tresare fericit și zice: “Când eram eu mic, mă suiam în mesteacănul de lângă cărarea din grădină și mă uitam ore întregi după avioane. Ah, ce frumos era.”

 Li( de-a dreptul uimită):- Asta e amintirea ta ascunsă?!

 Cri (strălucitor):-  Da. Normal. Ce, crezi că numai tu ai?!

 

 # De două săptămâni suntem la regim sănătos de viață. Adică nu prea mai pun carne pe masă- din punctul meu de vedere, pagubă-n ciuperci. Dar Cristinelu’ e carnivor de seamă așa că îi spun cu calm și răbdare, să audă ( are obiceiul nociv să se plângă, chiar dacă îl informez din timp- chiar cu 2-3 zile înainte, să se obișnuiască cu gândul!) că are ciorbă de varză și porumb fiert la prânz în ziua de duminică, mare brânză, zău așa!!):

- Cri, oricând simți nevoia, cumpără-ți carne, mici, cârnați, ce vrei tu pentru grătar. Și ți le pregătești tu!

- Nici nu m-am gândit altfel, Liliuca. De ajuns că îmi dai permisiunea să le cumpăr. Nici nu mă gândeam să abuzez în halul ăsta. Doamne feri’ să le pregătești tu!

 

 

 # Cri( uitându-se prin oale): - Nu prea vrei să mănânc sănătos.

 Li(cu ochii rotunzi de stupefacție): - Adică cum? Ce înseamnă la tine să mănânci sănătos?! Că legume la cuptor nu vrei, tăieței cu legume chinezești, nu! Că-s dulci și te strepezesc la stomac. Numai piure, piure, piure! Și carne!

 Cri(sentențios): - Să mănânci sănătos înseamnă să-ți cadă bine mâncărurile!

 Li(jignită profund de lipsa de apreciere):- Dar știi ce e culmea?! Că tăieței cu varză făcuți de mămuca ta cu zahăr mănânci ca apucatul. Ăia nu sunt dulci?? 

 Cri( netulburat):- Cu ăia m-am obișnuit de mic.

 

 # Alunec cu degetul pe facebuk, tre’ să fac ceva că acuși ajung dependentă ca toți adolescenții pierduți printre like-uri. Dar, nu, uite, ceva interesant! Vezi, îmi spune creierul meu dependent, vezi ce chestii folositoare și interesante! Mă întorc spre Cristi care stă cu ochii tintiti pe ecranul mai mare, încercând să descifreze ceva din bolboroselile politicii românești și îi spun repede, între două propoziții televizate:

- Uite o petiție, Cristinelu’. Despre pensionarea cadrelor didactice. Bărbații la 57 de aani și femeile la 55. Wow, ce mișto! adaug, strălucind de fericirea pensionării apropiate. Apoi mă dezumflu, tot eu. E doar o petiție! Nimeni nu bagă în seamă petițiile!

 Cri(cu ochii rotunjiți de groază): - Semneaz-o, Lili, nu mai sta pe gânduri! dar repede! Ce doamne, iartă-mă, până și tu tre’ să ai momente de luciditate!