Alergând după soare

ParaliaPargaCorfu

Secundă de secundă, zi după zi, stau în orașul meu mic, înecat în verde umed, aproape fără pic de aur și visez la măreția soarelui.  Când plouă, vreo 7 luni pe an, când e frig, alte  9 luni,  nu fac altceva decât să visez tone de căldură ce se revarsă portocaliu din înaltul cerului, nu supraviețuiesc decât planificând călătorii elaborate pe tărâmul soarelui. Unde e lumina mai înflăcărată, acolo vreau și eu, unde e mai fierbinte, acolo e de mine. Unde stai pur și simplu cu picioarele sprijinite de planetă și pielea ți se îmbibă și începe să mustească a soare.

Vara asta a fost absolut perfectă. Părând să se dilate la nesfârșit. În prima ei zi adevărată, am aruncat toate în mașină de-a valma și am pornit în căutarea soarelui. Spre sud și numai spre sud. Undeva, dincolo de valea plângerii natale, a apărut! Exact în drumul nostru. Minunatul! Și a rămas agățat acolo, în mijlocul albastrului nesfârșit, pentru tot restul verii. Râzând fierbinte și strălucitor zi după zi, în fiecare fragment al lumii. Rotunjind totul. Chiar și noaptea ardea în toate visele mele.

E atât de ușor să înoți prin răsărituri, învățând alunecarea lină prin lumină, să te tatuezi cu soare pe fiecare centimetru de epidermă, să sorbi apusuri așezate domol peste valuri. Frumusețea poate să cadă asupra ta de peste tot, asediindu-te, cutremurându-te, copleșindu-te. Mare, mare, ocean și pescăruși, insule și palmieri. Și iar albastru.

Lili-  Uite ce minunăție e muntele! Cât de grecesc e totul!

Cri:- Da, asta e o șosea superbă. E păcat să n-o faci în viața asta. De câteva ori. De câte ori poți.

Primul popas. Paralia. În prima zi mi-a plăcut foarte tare. Ca atunci când deschizi porțile bâlciului și jucăriile de acolo te uimesc peste măsură și te aduc în brațele râsului. Mulțimea de oameni, de mărfuri, culorile verii presărate peste tot, albastru și alb și auriu. Parfumul grecesc contopit și cotropit de români, un flux mareic ce inundă totul. O combinație cel putin interesantă, așa că am savurat la maximum plaja, colindatul printre buticuri, liniștea bisericii albe ridicată aproape printre valuri și gălăgia românească. Chiar și reîntâlnirea cu uleiul de măsline mi s-a părut fermecătoare. 

Nisip imprimat cu stropi de frumusețe. Un concert pe faleză, cu vocile splendide ridicându-se spre apele movulii ale cerului, lumina glasurilor luptând cu înserarea, atmosfera gregară, agitația continuă și liniștea deplină a dimineții. Eternul balcon al călătoriilor noastre și cerul care își flutură netulburat fiecare manta, colorată în altă și altă nuanță a strălucirii. Singuri pe planeta răsăritului.

Cam printr-a treia zi m-a lovit amarnic plictiseala. O oboseală ușor nervoasă. Hainele înșirate de-a lungul străduțelor au început să mi se pară chinezării obscure, afluența de români - gălăgioasă și strivitoare de gânduri. Nu mă puteam izola în coconul vacanței, nu mă puteam singulariza și autentifica, deveneam iar una cu torentul agitat, care se mișca și țipa haotic. Așa că am plecat. Știind că nu  mă voi întoarce niciodată în Paralia. Deși mi-a plăcut soarele ei.

M-am trezit brusc la Parga, acolo unde splendoarea trăiește în toată imensitatea ei, catifelându-ți sufletul, alinându-l, însuflețindu-l. Flori revărsate prin toate cotloanele, aer greco-venețian, stare abulică,  de curcubeu aruncat peste straturi de zen, întinzându-se fericit la soare.

Aici e liniște întotdeauna. Liniștea pe care ți-o dau oamenii ce vorbesc pașnic în limba lor, universuri separate, ce nu interacționează agresiv cu lumea de parfumuri și nuanțe de turcoaz. Rutina vacanței ar putea continua la nesfârșit. E atât de desăvârșită în elementele ei, încât nu ai putea să îți mai dorești vreodată altceva. Privitul mării îți colorează îndeajuns viața. E cât un univers. Oprirea zilnică în patiseria preferată, din care răzbat mirosurile delicioase ale plăcintelor grecești și tentația permanentă a scorțișoarei și a caramelului, mersul spre plajă pe aceeași potecă abruptă, care scoate sufletul din tine în fiecare dimineață și la care nu ai putea renunța nici în ruptul capului, căci are un farmec nespus, ce înflorește din fiecare întorsătură, din chiar susurul nesfârșit al cicadelor ascunse în vegetația luxuriantă. Pășnicia elegantă a plajei colorată în șezlonguri și umbrele calme, zâmbetul presărat pe fețele oamenilor, întâmplările mărunte și încărcate de semnificații. Peste tot sunt numai semne. Așteptând să fie citite.

Cuplul de alături, niște englezi, cam de 60 de ani, el cu tatuaje pe ambele brațe, se așază pe șezlonguri cu picioarele pline de nisip. Ea scoate o pensulă de vopsit uși și, tacticos și fengshuian, își îndepărtează amândoi nisipul de pe picioare. Pensulând. Suntem căzuți în admirație. Așa ceva nu ne-ar fi dat prin cap nici într-o sută de ani! Creativitatea oamenilor nu cunoaște limite. Când scot și sticla aburind de rece ce e dintr-un termos lunguieț, o ultimă invenție a umanității, ne pică maxilarele de-a dreptul.

Li( ținând în mână, sărmana, o sticlă de apă fierbinte, din care trebuie să se hidrateze): - Uite, Cri, asta ne trebuie și nouă!

Cri ( filozof): - Ne trebuie, Lili, dar câte să mai cărăm cu noi la plajă?!

Li: - Uite, au si pișcători de prins prosopul de care am zis că ne luam anul trecut! Ne luăm?

Cri: - Ne trebuie?! Mai bine bem. Eu așa raportez totul. Și nu uita prăjiturile!

Întorc privirea în altă parte, momentan cuplul cu pensula somnolează, obosit de atâta activitate și nu mă mai încântă cu noutăți. O Ea sensibilă și frumușică îl unge pe El cu cremă, cu mare dedicație și gingășie. Admir mișcările iubitoare pe care le face, deși nu știu dacă să plâng dupa romantismul pierdut sau să râd. Mă hotărăsc în secunda următoare când ea ridică o sticlă de doi litri de suc și i-o ține la gură, ca unui bebeluș uriaș, ridicând-o încetișor pe măsură ce el bea. La un semn princiar din mână, ea se oprește.. Închid ochii râzând. Pardon. De romantism din ăsta mă lipsesc. Peste vreo oră, când îi deschid, ea e la datorie, ungându-l din nou, cu același devotament și adorație.

Cri: ( fericit că m-am trezit): - Li, te duci să imi iei o bere?

Li: - Mă confunzi, cred!

Cri: - Am încercat și eu.

Caniculă lângă valuri. Englezii, și ei pe alături. Scot cu grație două pahare de cristal cu picior, le pun pe măsuță, scot vinul de la rece și toarnă în pahare fericiți, făcându-și selfiuri în toate ipostazele. Pentru facebuk, probabil.

Li( cuprinsă de admirație nețărmurită): - Poate sărbătoresc ceva!

Cri: - De ce ar face asta, Lili?! Poate așa trăiesc ei în vacanță.

Poți să o iei și în direcția depresiei universale. Dacă vrei să cârcotești în dulcele stil mioritic. Nenorociții ășttia de englezi beau până și pe plajă în Grecia. La aproape 40 grade. Fi-le-ar brexitul de râs! Sunt atât de disperați în vidul lor existențial. Dar o fac în mare stil. Sau mai știi, poate savurează existența, hedoniști până la cristal. Cum noi mai trebuie să învățăm.

Un altul s-a pus pe mal, într-un mic șezlong  al cărui fund atinge apa. Stă acolo, cufundat pe jumătate în valuri și citește o revistă, în timp ce apa îi clipocește împrejur. Just perfect.

Aceasta nu e o evadare din realitate, e doar un pas în lateral. Realitatea e și ea pe aici, pe undeva, nedispărută. Aceasta este doar încă o realitate. Cea a paradisului. A fericirii. Trăire a frumosului. O porție de respirație bună, sănătoasă, e aerul în stare pură. Adevărata realitate reală. Are o durată limitată și asta o face si mai prețioasă. Dureros de prețioasă.

Acest albastru nesfârșit, în  diferite nuanțe, de la translucid, la pastel și indigo, contopit cu un bleu auriu și senin, aerul vălurit într-un purpuriu ușor decantat: briza marină, sărată și proaspătă, verdeața grea încinsă, mentă și flori sălbatice, pini marini, toate duc trăirea la un preaplin gata să se reverse în arome de înghețată de vanilie, zmeură și ferrerro rocher. Simțurile asaltate capitulează și se prăbușesc pe lespedea încinsă a beautitudinii.

Dă-o-ncolo de realitate, aceasta e starea naturală a ființei. O sorb cu porii văzului deschiși, cu papilele mirosului și gustului înflorite în extaz. Griurile, ploile sunt mai încolo, dincolo de apă, aici e plutire extatică în lichidul amniotic al genezei. Aproape nu e adevărat cât e de bine. Zac pur și simplu în starea de bine și nu mă tem. Dacă e doar o paralelă, e una veritabilă de-a dreptul și îmi încarcă bateriile cu vrajă.

Cristi imi face semn.

-        Uite cine fumeaza trabuc acolo!

Mă întorc și, la câțiva  pași depărtare văd trabucul și, la capătul lui, fălosul meu englez de anul trecut. Tatăl lui Michael. Cu toata familia. Cercetez felul în care au mai crescut copiii, în care el parcă a chelit un pic, deși tot chipeș, iar drăguța lui nevastă s-a îngrășat nițel. Că era prea slabă. Sunt frumoși. Bucuria reîntâlnirii îmi inundă sufletul și mă face să zâmbesc. Care era probabilitatea ca, din tot universul și din toate rotițele lui, noi și familia englezului să ne întâlnim pe aceeași plajă a lumii, în aceeași perioadă, în același loc?! Dominați, mânați de aceeași dorință de simplificare a haosului, același vis de cosmos. Legile implacabile ale ordinii universale. Ițele destinelor încrucișându-se pentru încă o fracțiune de secundă. Cât îmi place. E o frumusețe ascunsă în chiar acest șir de coincidențe, o aprobare a universului, o clipire ghidușă din ochi ce aparține chiar soarelui. O mulțumire a sufletului.

Pe balconul din stânga avem o vecină, o doamnă în vârstă, să tot aibă vreo 70 de ani. Poate chiar peste, căci unii arată bine chiar la 80. Îmi petrec din când în când gândurile pe lângă ea, imaginând o poveste dramatică și cutremurătoare, în care ea e singură pentru că el s-a dus și ea vine la Parga pentru a-și aminti de frumusețile trecute. Îmi pare tristă și închisă. Îi plâng de milă într-un mod abstract care doar potențează starea mea de bine. Ca o poveste frumoasă și tristă, care nu face decât să accentueze bunăstarea prezentului. Toate astea până când lumina unei clipe ne face să intrăm în vorbă. Și povestea mea se face bucățele și dispare cu repeziciune, spălată de valurile ionice. Ea nu e tristă deloc, e chiar foarte volubilă si veselă, plină de  o energie vitală, năzdravană, ce o face să pălească pe a ta. Nu plânge după nimeni, savurează frumusețea mai dihai ca noi. Ca în fiecare an, de altfel. S-a îndrăgostit de Parga cu mulți ani în urmă și de atunci vine în fiecare vară. Nu mă mir, dacă mă gândesc la Anglia cea ploioasă și mohorâtă. Și eu aș schimba-o cu Parga de câte ori aș putea. Vorbește o engleză minunată, așa că o întreb de unde anume e din UK. Răspunde și eu rămân cu gura căscată pe vecie. Vine din Australia și zborul ei durează nici mai mult nici mai puțin de 24 de ore. Plajele de acolo nu o interesează, adora doar această plajă grecească. Incredibil! Zicem aproape deodată că lumea e tare mică. Și acum chiar e. O cutiuță albastră cu noi toți zâmbind în mijloc.

Plimbare de seară.

Li: - Cri, crezi că aș putea conduce un scuter din ăla?!

Cri: - Nu, Li, nu s-a inventat mașinăria pe care s-o poți tu conduce.

Li:  - Tu esti mașina meu, Cri!

Festival de 23 iunie. Focuri pe faleză, muzică și dansuri grecești pe o scenă improvizată  în mod norocos exact în unghi drept cu balconul nostru, care se transformă instantaneu în lojă de lux în marele teatru al Pargăi. Totul se învăluie în flăcări și fum, suprarealist, copiii sar peste focuri ca niște spiriduși ai întunericului și ai luminii. Piesa se joacă doar pentru noi și urmărim încântați muzicalul lumii.

Alegem pentru cină o terasă fermecătoare, Don Camillo,  un amestec reușit greco-italian. Ne așezăm, chelnerița ne oferă meniurile și  se tot fâțâie de colo colo. La un moment dat, trepidând de nerăbdare, se oprește lângă mine și, cerându-și mii de scuze, îmi spune că parfumul meu plutește peste tot, e de-a dreptul tulburător și nu cumva e „La vie est belle”?! Simt cum mi se rotunjesc ochii, ca în desenele animate, întâi de uimire că o tipă mi-a identificat parfumul peste mări și țări, nu-i înțeleg pe oamenii ăștia care recunosc nuanțele olfactive, cum spuneam, eu nu îmi recunoc propriul parfum, sărmana de mine! Apoi de plăcere, ah, ce minunat e să ți se recunoască parfumul la o terasă cosmopolită, mă rog, o tavernă greceasca, dar tot aia! Zâmbesc cu toată ființa în fața recunoașterii internaționale! Știam eu că sunt o valoare! Pricepută chelnerița! De câte ori trece pe lângă mine, îmi zâmbește cu drag, ca de la o femeie adevărată, la alta. Normal ca bacșișul ei crește exponențial. Tot restul serii plutesc în faima nemuritoare a parfumului meu! Ce frumos e la Parga!

În fiecare seară, avem Ouzo Time. Se desfășoară pe balcon, loc magic, încărcat de semnificațiile mării ce se întinde atât de turcoaz sub apele cerului, schimbându-se nesfârșit în luminile apusului, de zumzetul pal al mulțimii ce colindă agale printre taverne și buticuri. Stăm ca boierii la admirat, cu un deget de ouzo în paharele transparente, peste care turnăm, la alegere, nectar de rodii, de fructe de pădure sau de alte cele.. Rezultă o combinație irezistibilă, cu aromă de anason, sorbită încetișor la lumina lumânării și în poutpuriul de culori ce se revarsă peste noi.

În fiecare zi, în camera noastră se face curățenie, una exemplară. Impecabilă. Când ne întoarcem aburiți și încinși de la plajă, găsim totul imaculat, alb, răcoros, ca în prima zi a facerii. Într-o amiază solară, argintie în caniculă, îmi arunc ochii pe prețioasa sticlă de ouzo. Hm! Mi se pare mie sau e cam goală?! Îl intreb pe Cristi și se apară, zicând că nu e vinovat de nivelul prețiosului lichid. Hopa! Oare suntem jefuiți?! În minunatul hotel, capodoperă de ospitalitate și frumusețe?! Un asemenea vierme  în mijlocul perfecțiunii?! Hotărâm, după îndelungi consultări și ședință de grup, să punem semn sticlei. După-amiaza următoare, iar îmbibați de soare și de pășnicia plajei, descoperim că da, sticla e mai goală cu 2 cm. Suntem furați de-adevaratelea. Pe față! Mă rog, pe ascuns, dar tot acolo! Să-i spunem proprietarului?! Dar el e atât de nobil și elegant în zenul lui grecesc, cum să-l jignim în asemenea hal?! Aici cred că se aplica codul japonez de onoare. Nu vrem ca Dimitris să își faca harakiri de rușine. Și poate femeia care face curățenie e chiar nevasta lui, se  știe că grecii ăștia sunt adevărate clanuri familiale și lucreaza toți la firmele de familie! Aoleu! Ne hotărâm pentru o farsă, punem apa în sticlă, semn, și mai așteptăm o zi. Firește, apa scade de două degete în ziua următoare. Râdem, gândindu-ne la surpriza pe care o fi încercat-o hoțul! Să fi înțeles mesajul?! Apoi extrapolăm. Dacă ia din parfumuri, creme, nectaruri, câte un pic, pic, până n-o mai rămânea nimic! Paranoia pândește dupa perdelele fluturate în soare.

Rezolvarea elegantă a problemei se duce pe apa sâmbetei în ziua următoare când, întorși de la plajă mai devreme, în ținute sumare de caniculă, ne trezim că cineva bate scurt la ușă și fără să aștepte, introduce cheia și deschide! Cu noi în cameră! Încremeniți de șoc! E tinerica ce face curățenie. Mai speriată ca noi. A venit să ne aducă prosoape! Închid repede ușa după ea și mă inflamez în spirit carpato-hun. Cristi râde, normal. Dar eu explodez solar și povestesc administratoarei totul. Cu zâmbetul pe buze. Să îndulcesc pilula.

A doua zi plecăm. Dimitris, dragul de el, acest gentleman grec, maestru al ospitalității, ne oferă o sticlă de ulei de măsline, despre care insistă că e făcut în ferma familiei, plus nenumărate scuze pentru cele întâmplate. Le oferă atât de insistent și evident distrus pe viață de cele întâmplate, încât sfârșim îmbrățișându-ne cu drag, ca niște prieteni vechi de când lumea. Plecăm fericiți, strângând la piept prețiosul odor: sticla de ulei! Ecologic, natural, ca la mama grecoaică acasă. Și cum ar putea să ne lovească nefericirea când drumul nu se întoarce deloc, merge tot înainte?! Spre soare, tot spre soare!

Traversarea cu bacul spre Corfu e ca o ingestie spontană și șocantă de marihuana. Am râs continuu, cu creierul înflorit în endorfine, scufundată în albastrul de cerneală al drumului, vărgat de dâre groase de spumă albă în care se avântau pescărușii, planând alb și glorios între volutele apei. Atât de mult albastru, simt că nu mai există nimic altceva, e prima zi a genezei, toate sunt neîncepute, claritatea și liniștea au inundat totul. În general mi-e frică teribil de apă, dar acum am trecut dincolo de asta, asta e, îmi autodeclam cu împăcare mioritică, dacă se scufundă, nu mai am ce face, doar nu m-a pus nimeni să mă apuc de traversat mări,  acceptarea a dus la dispariția fricii, au rămas doar bucuria și râsul. Extazul.

De neuitat. Minunăția sălbatică a insulei, drumurile înguste și abrupte pe care îmi pierd de spaimă răsuflarea, pustietatea și întoarcerea la esențe, puritatea peisajului, singurătatea. Frumusețea sublimă a singurătății. Deplinătatea ei. Și soarele, soare peste tot. Netulburat, zi după zi. Arzător, fericit, mereu acolo. Omniprezent.

Plaja noastră e absolut perfectă. Mică, străjuită de coame muntoase, palmieri, ficuși, lămâi, smochini peste tot, cactuși, de flori să nu mai vorbim, doar două taverne rătăcite prin nisipul fin, pe care alergi de cât e de fierbinte, arsh! Pășnicie cât cuprinde, apusuri stropite peste întinderile albastre. Când vrem să ne aprovizionam de la singurul butic existent în zonă, trebuie să mergem vreo jumatate de oră pe dealuri, prin sălbăticie și păduri de măslini. Pe câte un copac scrie mare, cu săgeata aferentă, „Market”! Să nu te rătăcești. Am o senzație uluitoare de întoarcere în timp, deasupra mea coronamentul măslinilor se încâlcește arhaic și mă simt exact ca în serialul care m-a adus aici, „The Durrells”. Susură cicadele. Grecul stă plictisit și zen la tejghea și drumul înapoi e la fel de fermecător, cu rucsacul plin de sticle. Ouzo, bineînțeles și nectarurile potrivite.

Noapte. Câteva felinare. Mă uit țintă, de minute întregi, la ficusul uriaș din dreptul balconului. E aromat de un leandru roz în partea de jos și colorat cu globulețe galbene, în partea lui dreaptă. Unde se întâlnește cu un lămâi. E atât de tulburător și nesfârșit de frumos, încât mă văd încremenită pe vecie într-un tablou gaudian.

Li:  -  Uite cât de minunat este!

Cri: - Ce faci, Li, te uiți cum crește ficusul?! De fapt, asta e în stil grecesc. Și el se uită cum cade lămâia.

Suntem în Corfu, orașul, Kerkyra. Sunt încă în viață, după drumurile la 60 grade, pe o singură bandă, cu marea ce se întinde  atât de fermecător și agresiv în josul dealurilor. O avalanșă de flori și copaci uriași cu flori necunocute se tăvălește în soarele arzător, fortărețe, grădini nemaivăzute, strădute înguste și tarabe pitorești la tot pasul. Încremenesc. Nu îmi vine să cred. Strălucesc și eu instant de bucuria întâlnirii. Incredibil. Nemuritor și fără probleme de caniculă, bustul lui Gerald Durrel, autorul cărții! I-au făcut statuie! Și eu m-am întâlnit cu el! Sfânta întâmplare. Era predestinat! Scris în stele! El m-a chemat aici, in Corfu! Dau să-l îmbrățișez. Cristi mă smulge cu greu, după ce m-am pozat cu chipul de piatră, cu citatul gravat, cu tot ce am apucat!  Corfu, grădină a zeilor, te ador! Câtă frumusețe! Ce întâlnire!

Seara, pe balconul nr.1. vin vecinii pe la 10 jumate, aprind luminile, brusc ne luminăm și noi în balconul nostru. Butonez pe facebuk, sorbind agale din pahar, așa că nu observ că soțul meu mută toate angaralele    (cocktailuri, lumânare) pe balconul nr.2 care e mai privat. Doar tresar când bagă capul pe ușă și zice conspirativ: „Lili, my little princess, come to the other balcony.”

O altă seară, cu apele apusului desfășurate în flamuri glorioase peste valuri. Și noi cățărați pe stânci.

Lili:    - Hai, Cristi, să mergem. Ouzo Time! Vreau un cocktail cu zmeură și un pic de grefruit.

Cristi: - Deja mă sperii, Lili. Nu mai fac față!

Cristi își caută de 3 ani o borsetă nouă. Atâta durează o căutare la noi. Dupa multe, dar multe vizionări, exasperat de starea de zdremțuială avansată a celei vechi, a reușit să-și cumpere una nouă de la Parga. Dar, ca oamenii economi, amândoi am hotărât să o folosească tot pe cea veche până mai stăm pe la plajă. Să nu o târâie prin nisip pe cea nouă. Dar acum suntem gata să plecăm spre casă și îi spun să arunce vechitura. Îl văd cu ochii lui albaștri pierduți în zarea interioară a durerii nesfârșite a pierderilor.

-          - Cum?! Să o arunc pe aia veche?! Pe aia dragă?!  Luată de la Londra, din Camden Market, când am fost cu Alex  prima dată acolo??

-          - Lasă, o ducem acasă, Cri, nu vreau să suferi. Văd că nu ești pregătit pentru cea nouă. Poți să mai parcurgi 1400 km tot cu borseta cea jerpelită.

După ce îi propun și o înmormântare cu tot fastul, trăistuța veche rămâne totuși părăsită pe un scaun, într-o cameră oarecare de pe  o plajă din Corfu. Cristi se mai alină cu gândul că a lăsat-o undeva unde e frumos și soare. Drăguța de ea! Și-a făcut datoria pe acest pământ.

Pe drumul spre casă. După sute de kilometri, cu soarele în spate.

Cri: - Vrei să mergi azi la maică-ta?! Nu poți mâine?

L( aprinsă și nervoasă din cauza apropierii de casa cea iubită și mult prea depărtată de mare):

- Știu de ce nu vrei să mă duc la mama azi! Vrei să te apuci de beutureală.

Cri( imperturbabil, șofând) : - Nu e adevărat. Mă tem că nu o să mai găsesc parcare. Și nu-mi place ce cuvinte folosești. „Beutureală”. Urât. Nu așa vorbeai la Parga. Ouzo time în sus, ouzo time în jos. Erai altă femeie acolo!

Ceva nu e în regulă cu ajunsul ăsta acasă. Nu prea îmi vine să zic „Casă, dulce casă”. Mai degrabă mi se sucește gâtul, în încercarea de a găsi soarele. Fierbinte, năucitor, râzând în toată albăstreala de nu-mă-uita a cerului. Trebuie să ma gândesc. Profund. Cum să fac să îmi iau casa la spinare și să plec cu ea în lumea largă?!

 Să mi-o pun sub soare, lângă mare și să zac în splendoare.

Game of Thrones

Sunt la supermaket. E nou deschis, doldora de mărfuri, toată lumea încărcată, cozi. Unii, mai nervoși, le ceartă pe bietele vânzătoare. De ce nu se mai deschide încă o casă?! Ce e bătaia asta de joc?! De parcă ele  ar avea vreo vină. Dar așa suntem noi, mereu stresați. Traiul în propria noastră țară e atât de aberant, încât suntem tot timpul în poziție de apărare. Care devine, invariabil, totuna cu poziția de atac. Aberațiile se multiplică atunci la nesfârșit.

Am luat doar 2 sticle de apă minerală. Mă pun cuminte la rând și aștept. Nu m-au deranjat niciodată așteptările de acest gen. În spatele meu e un șir nesfârșit de cozi la care am stat. Din vremurile acelea de demult, când aproape adormeam la cofetărie încercând să iau un linzer cu mac. Linzerul cu mac fiind singura prăjitură existentă. Nici nu știam că ceea ce trăiesc se numește comunism, știam doar că trebuie să stau și să stau la coadă pentru orice. Așa că am antrenament. Îmi apăs butonul de visare și plutesc  în lumea mea. Deodată, remarc totuși că un puști simpatic de vreo 16 ani s-a strecurat cu o jumătate de pas în fața mea. Doar o jumătate de pas. Exersează tot niște abilități naționale. Are în brațe o sticlă de cola. Zâmbește dulce și ghiduș. Mă resetez și mă uit la el.

-          Te-ai băgat în fața mea, spun zâmbind și eu cu toată fața, luminos și blând ca o mamă iubitoare.

-          Știu, răspunde el drăgălaș.

-          Coada e acolo, adaug, făcând un gest cu mâna într-aiurea, spre șirul de oameni care se tot mărește în spatele meu.

-           Știu, răspunde el dulce, împăcat cu încălcarea regulilor. Dar am doar o sticlă de cola.

-           Și eu am două de apă, subliniez, zâmbind la fel de cald.

Primind doar o ridicare sfioasă din umeri, mă uit drept în ochii lui și adaug, zâmbind cu toată fața:

-           O să pornesc război cu tine.

Zâmbetul începe să îi tremure, disipându-se în uimirea care îi scaldă acum chipul. Tace. Dar tot nu se mișcă.

-           O să fac circ, o să țip, spun, la fel de vesel și calm. Privindu-l tot în ochi.

Brusc consideră că i-a ajuns lupta cu acest adult ciudat și face un pas în spate, zăpăcit și neajutorat. Se așază la coadă.

Păcat, dacă rezista, l-aș fi lăsat în fața mea. Era drăgălaș.

Foc și pară și explozie solară

Focul ne vizitează câteodată. Cu flăcările lui albastru-roșiatice, cu energia lui fierbinte, clocotită, cu patima  lui arzândă. Sălbatic și nebun, frumos și efemer.

Uneori reușim să îl prindem în palmele noastre. Purpura aceea plină de scântei ce radiază din centrul inimii tale, îți curge lavă prin celule și dogorește în întuneric, licărind, sclipind. Viața strălucește atunci, se îmbracă în curcubeie, iarba are margini de argint, balcoanele porumbei și drumul aleargă printre leandri înfloriți. Focul din căușul mâinilor tale crește în  bucurie, bucuria îți explodează în față, lovindu-te cu palmele ei albe, roșul focului-roșul inimii, toată ființa ta devine o explozie solară. Arzi tu însăți, atât de bine luminând totul în jur. Precum macii țâșnind  în iarbă.

E focul esență, atât de ușor de rătăcit, absența lui te cenușeste, nefericește, nu mai știi nimic, prin vene îți curg doar globule banale, privești în gol și drumul  e doar o ușă închisă, pe care o pipăi orbecăind.

Flăcările albastre înnobilează, aprind în tine sângele zeilor și al  regilor, te duc în vârful lumii și toată splendoarea vieții curge întreagă prin tine. Oare focul sacru are ceva de-a face cu înțelepciunea? Sau are de-a face cu totul, cu tot și cu toate?! Devii o torță și arzi, simțind că doar așa poți înțelege căldura și lumina. Iubirea e doar la o flacără distanță. Și nu e asta înțelepciune? Nu e cuprindere și sfericitate?

M-am trezit știind ce vreau să fac. Nu un scop memorabil al existenței mele, nu vreo chestie măreață pentru omenire. Am deschis ochii în lumina rozulie, transparent-parfumată a unei dimineți și am știut clar pe ce drum trebuie să merg, ce îmi doresc acum. E o provocare atât de mare încât mă uit singură la mine și  îmi spun râzând că sunt nebună rău și nu are cum să îmi iasă. Pe lângă recunoașterea faptului că sunt complet aiurită, sunt pe deplin optimistă,  „foc și pară”, convinsă fiind că dacă lupt cu toate exploziile mele solare ( fie ele și pălite rău), trebuie să îmi reușească. Poate că sunt total paralelă cu normalitatea, dar planul acesta e bun, îmi dă putere, simt energia dând năvală în valuri și călcându-mi în picioare nenorocita de maturitate, permanentă de-acuma. Mă lipesc cu totul de speranță, simt că nu o să regret nimic, e bucurie în toate celulele mele, simt că o sa sparg tiparul meu propriu, ce-mi pare deja atât de predestinat și mediocru, atât de plictisitor. E faza mea hippie! Tocmai am intrat în ea. Surle și trâmbițe cântă printre flăcări renăscute. Scrum și jar, mătasea focului, zgură. Diamante și sticle sparte. Și încă un pas.

Am stat și m-am tot gândit. Nu reușeam să găsesc. Poate nimeni nu găsește. Iar eu sunt un căutător destul de bun. Dar mi-am descoperit negațiile. Copleșindu-mă. Strigând, țipând prin toată ființa mea. Nu vreau să continui să fac ceea ce fac. Nu vreau să accept că asta a fost totul. Că drumul meu are doar ferestre de-acum și ușile s-au închis. Că mi-am încheiat toate visele, mi-am urcat toți munții, mi-am înotat toate apele. Că nu mai am nimic de făcut decât să aștept. Nu, nu, nu. Trebuie să mă mișc din acest punct mort. Mișcarea e bună, e sălbatică, e provocatoare. Înfricoșătoare. Trebuie să îmi asum această săritură în gol.

Nu știu,  poate am sânge de popor migrator.

Îmi ajunge cu vinovățiile pentru ce am făcut și ce n-am făcut, îmi ajunge cu relațiile false și risipirea mea în toate părțile. Compromisuri, renunțări, leandri călcați în picioare. Încercarea de a dărui mereu, de a fi perfect în tot ceea ce faci, de a nu te gândi deloc la tine duce spre nicăieri. Simbioze nocive ne leagă, ne amprentează până la esență, până la os, cu ceea ce au modelat alții, cu traumele strămoșilor, cu cele ale urmașilor. Ne este atât de greu să spargem tiparele, să evadăm spre libertatea noastră, să ne găsim focul. Să-l reinventăm.

Ce rost au toate dacă nici măcar nu luptăm pentru sfericitatea noastră, de neatins, știu, dar parcă am putea măcar să încercăm. Cât de simplu e. Orice mă seacă de bucurie, nu e bun. Dacă drumul mă face să zâmbesc ca un copil, e bun. Albastrul prea mult nu mă amețește. Absența lui e cea care mă doare și mă prăbușește în neanturi. Și dacă e să pierd aiureala albastră din cauza realităților vieții, simt că nimic nu-și mai are rostul. Suprafețele plane au seninătatea lor, nu îți dau vertij, te hrănesc cu siguranță și liniște. Dar cât poți să te plictisești pe ele! Zidurile sunt bune, dacă le ai doar în spate. Sprijin și punct de pornire. Să poți să privești tot înainte, spre lumină. Dacă le ridici în fața ta, să te protejeze, vei privi doar la pereții plumburii ai închisorii tale. Plasele de siguranță nu sunt altceva decât piedici. Ele opresc înflorirea albastră din miezul exploziilor solare.

E atât de ușor să te cufunzi în răul lumii, iubirea nu e iubire, prietenia nu e prietenie, nimic nu e ceea ce pare. Doar adevărul e mereu acolo. În liniștea lui veșnică. Vreau să trăiesc în adevăr.  Autenticitatea să fie arborele meu sacru. Vreau tot albastrul lumii revărsat peste ființa mea descoperită. Nu mai vreau să aștept nimic de la oameni. Aștept de la mine. Pentru prima oară aștept totul numai de la mine. Tristețea nesfârșită a omenirii se odihnește între rădăcini. Îmi caut bucuria altfel. În sus. E vorba despre mine și numai despre mine. Dacă în mine vor cânta bucuria și frumusețea, ele îmi vor străpunge epiderma și vor înflori, revărsate în afară. Vreau să devin o fântână de lumină. Să fiu din nou foc și pară și explozie solară!

Vine vara. Chiar vine. O simt în energia veselă care îmi pulsează iar în tâmple, o simt în pofta cu care trag aerul în piept, căutând parfumul binecunoscut al fierbințelii răspândite în frunze și flori. Uneori strâng ca pe o comoară la piept minunăția tinereții, cu albastruri, cu planuri neplane și cu ziduri- neziduri, ce bucurie că a existat! Ce noroc, ce frumusețe! Încă mă hrănesc cu magia ei! O să mă reazăm bine cu spatele de zidul tinereții mele, o să ridic privirea spre senin. Poate toate ne-visurile au să capete atunci trup de vise.  Ușile au să stea mereu deschise, munții au să fie de urcat și apele de înotat. Starea va deveni ne-stare.

Ca să rămâi viu trebuie să alergi dupa fata morgana, să cauți negăsind, să lupți cu toate morile de vânt, să te râdă toți cât de nebun ești. Nu asta e esența noastră?!

Trebuie să mă scutur de această haină călduroasă, de acest acoperiș ce mă ascunde de furtuni, de această nuanță gri a aerului din jurul  meu. Vreau să râd căzând pe cascade. Să țip sărind de pe munți. Să explodez luminos, clătinându-mă în baloane zburătoare deasupra lumii.

Sper să am încă o  perioadă albastră. Rău de tot albastră.

Autoportret

Cineva spunea că orice om se poate defini printr-un singur cuvânt. Caracteristica lui definitorie. Din start sună fals, asta e doar simplitatea amibei, dar jocul mi se pare interesant, să îmi caut cuvântul meu cheie, să mă definesc, my master word. Esențialul. Doar știu cine sunt, nu?! Poate pe vremea adolescenței nu aș fi putut răspunde, orbecăiam ca un liliac orb, obsedată de găsirea sferei, dar acum?! După atâtea ape avântate, atâtea zboruri prăbușite!

Întâi m-am gândit că sunt Visătoarea. Mi se potrivea mănușă. De o viață visez, dar în ce hal visez! Uneori sunt de-a dreptul năucă în propria mea viață din cauza visărilor exagerate și complet amețitoare.   Cad pe drum drept, la propriu, nu văd oamenii pe stradă, nu sesizez ce se întâmplă în jurul meu, plutesc. Intru cu capul în stâlpi, în timp ce imaginația mea făurește întruna scenarii ale viitorului și ale trecutului, împarte totul în mii de fire colorate ce se reîmpletesc la loc în mereu alte curcubeie. Sau furtuni.

Dar poate acestea nu sunt ceea ce eu sunt și sunt altceva?! Poate sunt construcții și atunci eu sunt o Arhitectă. Cioplesc fiecare ciob de cărămidă și ridic clădiri sofisticate. Am înălțat până acum propriile mele sagrade: cea a familiei, a prieteniilor și chiar a vieții. Sunt foarte bună, chiar cred că am un talent special. Sigur mă definește. Nu mi se dărâmă bine un castel, și încep un altul. Inepuizabilă. Sunt categoric un Manole al propriei mele lumi. Și Ana sunt tot eu, eu și adevărul. Uneori îi aud vaietele printre dărâmături. Sunt capabilă să construiesc folosind orice fel de materiale. Nu numai speranțe și cuvinte goale sau pline, folosesc chiar și dezamăgiri și depresii crunte. Le iau, le răsucesc, torn un pic de apă albastră și o nouă construcție mozaic ia naștere. Sunt o furnică harnică la culme, tot ridicând la mușuroaie dărâmate de furtuni. Nu știu dacă e optimism naiv sau obsesie compulsivă.

Dar dacă, de fapt, sunt Profesoara?! Îi educ permanent pe ceilalți și aici sunt atât de spontană. Le explic tuturor ce e bine să facă, care e varianta corectă, o perioadă destul de lungă am crezut că dețin singura variantă corectă. Mereu am admirat spontaneitatea, mi se părea mai valoroasă decât orice eșafodaj lucid al conștiintei, ah, cât am tânjit după ea. Nu mi-am pus nici o clipă la îndoială vocația. E singura în care sunt atât de naturală, rapidă și neelaborată. Știu ce să fac. Nu trebuie să raționalizez. Îmi place să fiu profesoară. E scris în genele mele. Da, până la urmă, cred că asta sunt. Doar multe din construcțiile ridicate de arhitecta minții mele s-au dărâmat din cauza interferențelor cu profesoara. Cu rațiunea ei, cu luciditatea crudă, cu dorința ei de a educa. Inclusiv pe mine. Uneori aș vrea să scap de vocea asta care mă torturează la fiecare greșeală, spunându-mi că nu concepe să tot fac aceleași erori, că e timpul să mă maturizez, să evoluez. Dar până când?!  Femeia asta mă scoate uneori din minți. Cu dorința ei de perfecțiune, de întreg.

Sau poate nu acesta e cuvântul cheie. Sunt absolut sigură că o altă caracteristică le bate pe celelalte. Sunt Organizatoarea. Ce bine planific eu totul, ce atent studiez variantele, câtă plăcere îmi face să distribui sarcinile de lucru pe liste și listuțe, programe și  progrămele. Totul pe pași. Îmi organizez vacanțele luni de zile, încât ele devin aproape perfecte, eliminând orice posibilă variabilă incontrolabilă. Primesc cu un zâmbet încântat toate laudele adresate bunului organizator ce sunt. La scenă deschisă fac plecăciuni. Îmi planific viața în același mod. Funcționez pe bază de planuri mari și mici. Asta nu merge până la sertarele și dulapurile casei, ar fi prea vulgar, eu sunt mai presus de asemenea mărunțișuri. Superputerile mele se duc spre organizarea temeinică și superioară a vieții. A mea, a altora. Rezultatele nu sunt cele așteptate, dar ce să însemne asta?! Nimic altceva decât că oamenii-afurisiții nu vor să stea cuminți în listele mele!  Evadează continuu din acele cu care încerc să îi fixez. Nu vor să înțeleagă că eu nu organizez  insectare, ci palate ale viitorului și prezentului. E doar o confuzie, provocată de ochii noștri cu fațete multiple.

Să fiu Conducătoarea atunci? Îmi place să controlez ce e în jurul meu, să stiu că eu mi-am făcut alegerile și eu le pot duce la împlinire. Planurile mele sunt raționale și bune, solide, lăsați-mă pe mine să conduc și vă va fi bine. Pot transmite acest mesaj. Zău asa! Voi, ceilalți, puteți fi uneori așa de ilogici, de emoționali, de tulburi și haotici. Lăsați-i pe cei ce știu să facă ceea ce chiar fac mai bine. Eu sunt aceea. Marele Controlor al Haosului. Cea care găsește soluțiile. Adevărul e lângă mine mereu, Judecătorul, Justițiarul. Cum aș putea greși atunci?! Voi sunteți ba sus, ba jos, emoțiile voastre vă controlează, vă fac rău, vă distrug. Nu mai gândiți logic. Mie nu mi se întâmplă. Vreți să fiu eu cea care vă conduce?!

Sau Călătoarea?! O, ador călătoriile. Aș fi mereu pe drumuri, dacă aș putea. Azi la Londra, mâine în Barcelona. Amsterdam, Lisabona, cât de fascinantă e această schimbare, mișcarea, acest perpetuu du-te-vino. Imagini neașteptate, gusturi, arome, diversitatea nesfârșită a omenirii. Și eu cufundată până-n gât în ea. Înotând în cascada de picături curcubeice. Mereu în altă parte, uitând de mine, devenind una cu mediul ambiant. Cameleon absorbind toate celulele universului. Fericirea amețită a devenirii, a contopirii cu Totul. Lipsa durerii. Atenuată până aproape de dispariție de adrenalina noului.

Stânca. Piatra, Bolovanul. Tot eu. Mai admirativ, mai peiorativ, am fost numită și așa. Cea pe care se sprijină toți, care găsește mereu puterea să reziste, să țină capul deasupra apei curgătoare. Cea spre care se întorc toți la nevoie, în căutare de sfaturi, de  ajutor, de sprijin emoțional. Cea care nu cedează niciodată, care nici nu plânge, poate nici emoții nu are, cine știe, doar e bolovan! Care uneori te enervează cu neclintirea, cu răceala de mineral, dar alteori ce bine e că e acolo! Tot în același loc, neschimbată. Oferind aceleași servicii. Oferind un obraz ca de piatră tuturor celor care vor să-si descarce frustrările, neîmplinirile și golurile personale. Îndurând milenar și arhaic.

Ciudata. Aș putea fi eu. Laolaltă cu toți ciudații planetei, care nu fac lucrurile cum te aștepți de la ei. Chiar o ciudată. Ce nu-și roade neuronii unul câte unul, când calcă în gropile orașului și ale țării. Nu-și smulge celulele, fir cu fir, dând cu ochii de toate nemerniciile oamenilor, de meschinăriile lor, de lipsa lor de bun simț. Ce ciudată e asta, spun toți! Câte scuturi protectoare are! Când îi vezi ochii știi că ceva nu e în regulă. Albaștri, cețoși, întorși înlăuntru. Nu vede nici pe unde calcă. La ce se uită, dacă nu ne vede pe Noi?! De ce nu se enervează, de ce nu scuipă, de ce nu înjură, de ce nu moare de ciudă, cum noi toți murim?! Cât vrea să trăiască în zen-ul ei?! Cine mai are ochi albaștri în zilele astea?!

De fapt și la urma urmelor sunt Neascultătoarea. Refuzând să aud cinismele și plictiselile celorlalți, bârfele și meschinăriile. Refuzând să accept bucăți de sentimente, fragmente ciobite de inimă. Refuzând să mor sub dărâmăturile castelelor de nisip, neacceptând să celebrez moartea speranței. Neascultând minciunile și prefăcătoriile. Cea care vrea să încerce totul pe propria-i piele pergament, nu să se întipărească cu tatuajele altora. Îmi limpezesc albastrul privirii ori de câte ori speranța frumuseții îmi zburdă  pe la colțul ochilor. Și da, îmi trag obloanele când urâțenia lumii îmi amenință ființa. Îmi pun degetele în urechi și nu ascult. Durerea lumii e atât de infinit de dureroasă. M-aș prăbuși sub povara ei.

Dar sper mereu să fiu Neînfricata. Marea Luptătoare. Una din primele mele amintiri e cu mine la 5 ani, plecată de acasă în căutarea părinților. Nu știu cum evadasem de sub supraveghere, mergeam prin întuneric, pe o stradă plină de copaci, complet pustie. Știu că nu îmi era frică deloc. Nu simțeam nici un fel de teamă. Eram ca o vietate a cosmosului, alunecând cu pași mici pe o stradă oarecare, potecă prin pădurea plină de umbre înfricoșătoare, care nu mă speriau deloc. Poate nu aveam nici o noțiune a pericolului. Posibilele amenințări nu existau încă în universul meu. Eram pur și simplu neînfricată. Zburdam  ca un mic animăluț inconștient. De atunci știu. Că pot lupta. Cu întunericul, cu umbrele, cu pustietatea. Cu drumul nesfârșit. Cu gropile și zâmbetele strâmbe. Cu lipsa de generozitate. În căutarea umanității esențiale. Din mine. Din fiecare.

Undeva, cândva, am fost Sensibila. Ce dulce. Cum credeam că tot ce zboară e o prăjitură. O inimă dezvelită, pulsând ca un miez moale și pufos. Atât de ușor de rănit. Lacrimile îmi picurau continuu din toate rănile-găuri. Întunericul mă strivea ca o lespede de plumb și nu puteam să respir. Aerul  sfârâia căzând peste mine, lavă arzândă peste iarba fragedă a tuturor naivităților mele. Cu ochi mari și nevinovați, strigând cu orice clipire: apărați-mă, iubiți-mă! Poate mai sunt. Dar nimeni nu mai știe asta.

Să fiu oare Înțeleapta? Sau Altruista? Împiedicata, Creativa? Întelegătoarea sau Intoleranta? Mama? Soția? Prietena? Cea care greșește mereu? Care o dă în bară încă o dată și încă o dată? Cea de ieri, de acum sau de mâine? Cea calda sau cea rece? Jucatoarea sau cea care spune adevărul? Cea care găsește soluțiile, dar nu știe ce vrea?!

Optimista? Râzând sălbatic și cu nerușinare sub orice furtună și provocare?! Cu palatele arse, cu fântânile otrăvite, luând-o mereu de la capăt. Luptele pot fi purtate la nesfârșit, râsul și apa vie sunt singurele mele arme. Cui îi pasă de înfrângeri, de trădări, de părăsiri?!  Sunt întreagă în acest moment al vieții, organizând din nou, planificând, sprijinindu-mă de stânca inimii mele, neascultând de gurile rele ce  îmi împart ciudățeniile, conducătoare a propriului meu drum. Ascultând de vocea neschimbată a copilului din mine, care îmi șoptește că speranța e bună, optimismul e bun. Călătoria e cea mai importantă. Această călătorie pe această stradă întunecată și plină de copaci și umbre amenințătoare. Undeva mă așteaptă jocul. Lumina. Gălăgia frumoasă a oamenilor.

Sunt tot și toate. Dar indiferent cine sunt, indiferent încotro merg, sper să ajung.

La vie est belle

Cri: - La ce film ne uităm diseară, de Ajun?!

Li:   -„Life is beautiful!”

Cri:  - Ba la Scrooge!

Li:    - Nu ne uităm la nici un Scrooge! Ne uităm la „Viața e frumoasă!”. Știi bine că Alex nu l-a văzut! ( argument hotărâtor!). Și nu vrea scroogiul tău!

Ale (care a făcut stânga-dreapta, ca la un meci de tenis): - Hei, eu zic să ne uităm la un film pe care nu-l vrea nimeni!

Li( stupefiată ): - A, da, pe Alex nu l-a întrebat nimeni…

Cristi scotocește prin dulapurile lui Alex și e fascinat de diversitate. Invadat, oripilat, pe modul de supraviețuire, Alex stă cufundat până în gât în laptop, visând la luna ianuarie. Când va rămâne fără părinții cei băgăreți.

Cri:  - Uite, Lili, usturoi! Și ceai de piersici! Și chibrituri!

Ale:  - Am chibrituri???

Cri:   - Și supă de coriandru! Asta ce e?

Ale( exasperat): - Linte! Supă!!

Cri( mulțumit la maximum): - No, mi-o plăcut pe-aici, prin dulapuri!

Alex ridică privirea, încântat de încântarea tatălui. În sfârșit, un părinte mulțumit! Că mama...

Li( plină de încredere): - Știu să încarc Oyster-ul acum. Mi-am revenit.

Ale:  - Din ce ai tu, mamă, nu îți mai revii!

Sunt bolnavă, gripată cobză, iar ședințele zilnice de cumpărături prin Londra nu mă ajută deloc. Oare ar trebui să renunț la ele?! Hm. Alex tot vrea să îmi aplice noile lui metode de tratament, proaspăt „fundamentate științific”. Ele constau în îndoparea cu medicamente, ca pe gâște înainte de tăiere. Simt că fiul meu devine tot mai strateg pe zi ce trece! Ce simplă metodă aplică! Ce măreție esențială. Nu are cum să dea greș. Iei medicamente cu găleata și trebuie să îți treacă! Dacă supraviețuiești.

Ale: - Hai, mamă, ia-ți pilulele. Ai luat praf din ăla?!

Li:  - Nu acum. Mai târziu. De-abia am înghițit un nurofen. Plus că nu-mi place praful ăla deloc. De ce nu ai luat și tu cu aromă de lămâie?! E îngrozitor. De ce să îl mai iau? Conține aceeași substanță ca și nurofenul. Nu îl iau și pace!

Ale( neînțelegând aceste fandoseli inutile): - Tată, ajuta-mă să-i dăm Praful!

Cri: - Eu nu mă bag. Nu se știe ce urmări poate să aibă.

 Încerc sa pun mâncarea la cuptor. E electric, si tot apăs pe butoane, încercând în mod inutil să-mi aduc aminte ce am învățat cu o zi înainte. Cei doi Alfameni mă privesc cu milă și superioritate tehnologică.

Cri:     - Trebuie să răsucești butonul, femeie!

Alex( milos)-: - Las-o, măi, în pace, că e bolnavă!

Cri:     - Tușește doar, ce-are a face cu butoanele?!

Lili:     - Mă doare și capul, sărăcuța de mine! Și m-ați pus să gătesc!

Cri( nemilos):  - Oooo,  golitul unei pungi de cartofi în tavă se numește gătit?! Draga de tine! De la Jamie Oliver ai învățat?! Astea nu le scrii, Liliuca, nu?! Să nu dai prost pe hârtie!

Alex( părăsindu-și rolul de apărător credincios al mamei): - Las’că le scriu eu!

Ca părinți evoluați și deschiși la minte( în preajma lui Ale ne străduim din răsputeri să ne menținem această imagine, cu prețuri dramatice câteodată!) facem mereu tot felul de trăznăi.  Cristi e la telefon acum, exersând noua funcțiune arătată de fiul nostru. Vorbește de bolund cu micuța cutiuță neagră, rostind clar și rotund: „Weather in Romania!”

Nici un răspuns din partea lui Google. Cred că e ocupat.

Cri ( sătul până peste cap de asemenea giumbușlucuri):- De ce nu răspunde? Ce are pronunția mea?! Abil, face un research rapid. Hei! Fiindcă m-ai pus să pun pe vibrații!!! De ceeee??

Ale( care a insinuat subtil că asta e o limită ce trebuie depășită, o provocare măreață):   

       -Păi să nu mă deranjezi cu bip-bip-bip.

Ne grăbim să plecăm spre cinema. Ne așteaptă noul Star Wars. De fapt, singurul care se grăbește e Cristi. Asta pentru că vrea să îl contracareze pe Alex, care mereu ajunge la un fir distanță de a nu mai ajunge. Așa că se apucă să spele vasele, plin de zel creator. Îl admir, stând fericită pe canapea. Termină, se șterge pe mâini, când Alex exclamă suav:

                               - Știi că mai e o farfurie aici.

Cri( impacientat) : - Păi de ce nu mi-ai spus mai repede?! Că ne grăbim!

Ale: - Nu știam ce faci acolo, la chiuvetă!

Cri: - Ce puteam să fac?! Să mă spăl pe picioare?!

Li( strâmbându-se teribil): Ale, ceai din ăsta, cu praful ăla infect, să nu îmi mai faci niciodată, chiar dacă sunt pe moarte!

Cri( în engleza lui aplicată): - Killing the Tenie! Killing the Limbricus!

E seară plăcută în familie. Așteptăm cina comandată ( să nu exagerăm cu îndatoririle de familie, cu mama gospodină, zău așa! Aici nu prea se gătește și în plus, sunt bolnavă doar!)

Cristi pune la televizor imaginea unui șemineu, cu un foc superb.

-          Uite, Alex, mai trebuie să investești într-un spray cu aromă de lemne!

Ale:   -  Exact ce îmi lipsea prin dulapuri!

Ale( meditativ ): - Oare ce dorință am eu vizavi de voi?! Hm.

Cri: - Să ne duci în Hyde Park, să ne dăm pe linghișpirul ăla uriaș! Știi, Lili, care?! Care te întoarce în sus și în jos.

Li( dând din cap vehement!): - Eu am ceaiul lui Alex pentru asta!

Ale: - Te dai jos din el altă persoană!

Cri: - Altă personalitate!

Li: - Cum vă spuneam, eu am ceaiul! Vreți să-mi vedeți personalitățile multiple?! Multilateral dezvoltate?!!

Cri: - Mai bine nu, și una e prea mult!

Anunț fericită breakfăstul de a doua zi, e sănătos, e refreshing după atâtea zile de sandvișuri, eu singură l-am proiectat și Cristi îl va realiza. Shake. Așa da! În sfârșit vitaminizez copilu’. În sfârșit stau și eu degeaba dimineața! Toată ziua trâmbițez ce se va întâmpla a doua zi în zori de zi. Nu de alta, dar să se obișnuiască toți cu gândul înfiorător.

Ale ( luându-și inima-n dinți, pe seară): - Mâine dimineață  mâncăm numai fructe?! De mult vroiam să întreb asta!

Îl țintuim cu privirea, amândoi deodată, foc încrucișat. Suntem părinți până în măduva oaselor acum. Și el va mânca fructe și cu asta basta!

Ale ( scuturându-se de oroare): - Mai este unt Anchor?! Sper să-l mâncați, că mie nu-mi trebuie grăsimea aia!

Cri: - Doar nu crezi că ți-l lăsăm ție! Îl cărăm, că valizele sunt goale.

Ale: - Ei, goale! La câte cumpărături ați făcut zilnic prin toate mall-urile Londrei. Văd că stilul ăsta de viață vă priește. Stilul mollar!

Aprob entuziasmată la gândul valizelor burdușite de hainele obținute cu mare truda în nenumărate preumblări pe Oxford Street! Știți ce lungă e strada aia când ai gripă??!!

Cri( analist politic, cu o exprimare rafinată): - Stai să-l vezi pe Trump când vine la putere și se uită pe hartă. România? Beee. Bulgaria? Beee.

Li( filozoafă):  - Omenirea se duce de râpă. Dar mai știi, poate mai rezistă un pic.

Ale( sceptic, de când a trebuit să accepte brexitul): - Nu știu ce să zic. Măcar voi v-ați făcut damblaua prin mall-uri.

Nu stiu cum, exasperați de politicile mondiale, ajungem să ne uitam pe youtube  la clipuri cu rechini, gorile, junglă.

Ale: - Eu n-aș fi fost explorator acum 500 de ani, ca Francis Drake ăla! Brrr.

Cri: - Eu eram reparator de ceasuri.

Ale: - Dar totuși, eu ce-aș fi fost fără calculator?! Jester!

Li:   - Eu eram boieroaică- scriitoare.

Cri:  - Vai, Lili, de acolo ți se  trage finețea! Norocul meu că te-am întâlnit în vremurile astea! Știti corabia aia a lui Sir Francis Drake?! Aia de pe malul Tamisei?! Vă dați seama, lemnul ăla a fost peste oceane,  acum sute de ani! Chestia aia mică a plutit peste tot! Uimitor !

Li ( cuprinsă de admirație nețărmurită):  - Ce curajoși erau! Noi categoric nu suntem din  neamul lor!

Cristi stă în genunchi și freacă covorul lui Alex, care se limpezește miraculos sub ochii noștri.

Ale(mirat la culme): - Uite că se curață, măi!

Cri:             - Dacă își dă cineva interesul!

Li( meditativă, de pe canapea) : - Oare e nevoie de un covor nou? Albastru?!

Ale ( îngrozit subit):   - Nici să nu te gândești măcar!

În toate magazinele uriașe, zăbovim în neștire la parfumuri. Ca de obicei, Cristi se scaldă în efluviile planetei, deschizându-și toate simțurile spre absorbție maximă. Până la sfârșitul zilei, va lăsa în urmă-i un râu de miresme amestecate și va păși ca un pașă în palatele lui de smaralde și rubine! Eu îl voi urma ca o sclavă supusă, încercând să nu mă înec în abundența florală. Pentru el, toată planeta e adunată în sticluțele colorate. Niște lăcrămioare aici, un pic de mosc dincolo, ambră și ocean, brazi și salcâmi, le înghite și le soarbe prin toți porii, e ca o camilă însetată, după luni de zile în deșert. 

Ce, doamne, să fac în timp ce el adulmecă ca un bullterrier?! Mă apuc și încerc și eu diverse parfumuri, până amețesc. Zăpăcită de asalt, amețită până la leșin. fac descoperirea vieții mele. Cel mai tare parfum ever. „La vie est belle!”. Mă fascinează chiar din rostogolirea silabelor. Romantic și pretențios, aduce a cafenele franțuzești și a plimbări pe malul Senei. Iris venețian și iasomie, floare de portocal și esență de patchoulli, o nouă filosofie și propriul drum spre bucurie. Îl vreau, îl vreau, dar chiar îl vreau. Înnebunesc subit. Asta nu cred că sunt eu. De la prafurile lui Alex mi se trage. Aoleu, dar cât costă minunea?!!! Ce mă fac acum?!

Recunosc, shopping-ul ăsta provoacă niscaiva stricăciuni la cap. Mă despart cu greu de frumusețea mărturisită delicat a parfumului perfect, ies în aerul blând al iernii londoneze și îmi readuc brusc aminte că sunt bolnavă, că zilele vacanței se apropie de sfârșit, că în curând vom redeveni provinciali de România. E de rău. Mă ofilesc văzând cu ochii. Adevărul îmi sare repede în ochi. E limpede, doar sunt capabilă de o analiză psihologică sumară! Parfumul cu pricina e magic, e scris în numele lui. Fără el, viața nu mai poate fi suportată, te loveste depresia. Categoric. Depresia grea, a sfârșitului de lume. Ce mă fac?! Uite cum arăt! Uite cum mă simt! Săraca de mine! Și gripată, și fără parfum pe deasupra!

Alex rezolvă problema rapid, ca un mare strateg ce se află. Cumpără doua cutiuțe frumos ambalate, fermecătoare, delicioase. Pe ambele scrie cu litere brumate „La vie e belle!”. Să am până la viitoarea vizită. Să fiu tot veselă și să zburd prin zile cu portocale și iriși.

Acasă, în iarna asta lungă, care pare să nu se mai sfârșească, gri și plumburie, îmi încep fiecare zi învăluindu-mă în mantaua mea de patchoulli, în portocaliu și irizări de lumină. Merg zâmbind lunatic pe străzi, printre zile și oameni, în timp ce parfumul îmi șoptește mereu  lângă ureche.

Cu sarmalele prin Londra

Din nou în avion. Suntem la propriu peste mări și țări. Suntem sus în cer, pe drumul nostru de nori și aburi, alergând între cele  două puncte. Noi și fiul nostru.

Pacea flutură prin cețurile iernii, prin apele gri ale frigului, nu avem griji, nu avem frici. Suntem căliți, e drum bătătorit deja. L-am călcat de atâtea ori cu gândul, cu avionul sau cu dragul inimii. Nonșalant, alunecăm ca roboțeii pe culoare sterile, trecem de rânduri de porți, ce se închid și deschid, separând și delimitând, o țară -o altă țară, viața noastră- viata altora, noi, provincialii- noi, londonezii. În sala uriașă, în care bagajele bubuite de drum se învârt pe benzi prăfuite, ne uităm în viteză pe panouri, nu ne regăsim niciunde, Romania a dispărut de pe hartă, parcă venim de niciunde și, într-o stare abulică, indusă de sistemul robotizat, frați siamezi, comunicând telepatic (căsnicia scoate ce-i mai bun din om!), decidem rapid și unanim că prețioasele noastre valize sunt probabil în sala următoare. Viteza noastră de reacție nu a fost niciodată mai mare, mai eficientă, îmi spun cu mândrie personală, în timp ce ne continuăm calea mai departe, tot mai departe. Suntem un tot unitar, suntem sfera inițială, suntem inteligența la pătrat. După nici zece metri, cu uimire stupefiată realizez ce  capete pătrate suntem! Inteligența lu’papură –vodă! Ce-i asta?!?!?!?! Am ajuns la  ieșire, se văd oamenii așteptându-și rudele!

Cu aceeași spontaneitate demnă de invidiat, fac stânga împrejur și o iau înapoi. Spre sala cu bagaje, bineînteles. Merg hotărat până când începe să țiuie ceva și Cristi mă oprește scurt prin tragere de cot. Pentru noi piuie și scârțâie și pâlpâie mesajul de pe tavan. Direcție de mers interzisă capetelor pătrate. Dau să continui, sunt încăpățânată de felul meu și bagajele sunt acolo, la numai 5 metri, dar Cristi mă întreabă dacă vreau să vină înarmații! Aoleu și văleleu! Vizualizez incidentul internațional, ce implică o Lili din Ardeal, mascați, plus niște amenințări la adresa planetei și, cu regret, ies pe direcția de mers. Porțile absolut nesimțite mă separă acum de valiza cu sarmale, salata de boeuf, de șnițele, chiftele, prăjituri și chiar și de tortul cu ciocolată, pus atât de ingenios în două caserole! Adică de mâncarea pregatită de toată familia, de la bunici, până la pisici pentru Crăciunul nostru, al deștepților planetei. Crăciunul cu Alex. Plus cadourile. Aleluia!

Stăm în mijlocul lumii, șiroaie de oameni curg pe lângă obrajii noștri în toate părțile și prețioasele noastre bagaje sunt pierdute prin burta balenei. Cristi nu poate vorbi, i s-au încleștat fălcile și e cam alb. Nu chiar ca varul, ci mai degrabă ca piatra vânătă. Știu exact ce gândește. Cum de  a început să semene cu mine?! Cum de i s-a întâmplat una ca asta LUI??!! În mod evident își face autoanaliza personală și evaluează șansele de supraviețuire viitoare a cuplului în aceste tuneluri temporale, în aceste noi condiții înfiorătoare de contopire sferică, în care el devine nevastă-sa ( din nefericire nu și invers!). Vizualizează, e clar, toate posibilele blackout-uri, de la Alzheimer, până la zona crepusculară. Văd asta în privirea lui întoarsă plumburiu spre interior. Mda! Asta e, ce te poți aștepta de la bărbați! Drame inutile!! Exagerări! 

Obișnuită de o viață cu tâmpeniile mele, obligată fiind să trăiesc cu ele, am strategii foarte dezvoltate de supraviețuire și de ieșire din situații disperate! Așa că mă îndrept glonț spre biroul de informații și le comunic foarte simplu că noi suntem afară și bagajele înăuntru. Out and in! Fiind așa un specimen rar al planetei, le captez imediat atenția. Încep să-mi explice rar și cu răbdare să o iau tot înainte, apoi la stânga, apoi la dreapta și o țin tot așa, până când finalizează spunându-mi că acolo, la punctul final, o să găsesc un telefon pe perete.  Să sun. Informațiile mi se bulucesc prin cap de nebune,  aducând cu indicațiile tehnice de folosire a unei nave extraterestre, deja am uitat jumătate din ele. Figura albăstruie a soțului meu nu dă semne că ar fi receptionat ceva, așa că o iau curajos înainte, urmând să mai văd pe parcurs. Cum era chestia aia?! Un pas mic pentru mine, un pas mare pentru sarmale. Mda, ceva de genul. Vorbirea asta motivațională chiar ajută uneori! Un telefon pe perete, unde, Doamne, e un telefon pe perete?! Pe tarlaua asta de zeci de kilometri! Sună așa, cam tembelistic, adică cum, un telefon singur pe perete?! Din senin! Și ce să facă el, singur-singurel și părăsit pe un perete??!! Ceva nu e în regulă, dar cine sunt eu să spun care e regula și care nu ?!

Îmi croiesc drum prin jungla umană, dând viguros la o parte tot ce ar putea să mă împiedice în atingerea țelului meu suprem: recuperarea sarmalelor! Stânga, dreapta, poartă, stânga, tunel, culoare nesfârșite. Cristi, vezi vreun telefon în balamucul ăsta?!  Mă privește cu ochi străini și goi, e clar, momentan i s-au șters toate programele. Las’că mă descurc! Hopa! Blocaj de circulație! Ajungem la o fundătură pe post de intrare. Securitatea aeroportului verifică pasagerii și le dă drumul să zburde prin adâncurile balenei. Dincolo de ei, pe undeva sunt și bagajele noastre, sărmănuțele. Mă duc direct la vameși sau cum s-or fi chemând și, cu tupeul disperării, îi întreb dacă  n-au văzut un telefon. N-ați văzut un cal maro? Mi-l arată. E la cinci metri în spatele meu. Parcă am fi în Harry Potter, pe Aleea Diagon. Hocus-pocus, uite-l, mânca-l-ar mama! Chiar e, singur, singurel, pe perete. Pipăibil, așa că-mi vine să strig: Este! Și cu numere de telefon pe lângă, drăguțul, simpaticul de el! Îl agăț pe Cristi de o aripă și îl întorc spre telefon. Ridic receptorul, aud o voce tenebroasă care îmi cere să bag cardul. Urâtă chestie. Cardul meu!! Cam gol, dar ce să caute într-un telefon?! La vederea cartonașului colorat, a cărui viață scurtă mă pregătesc să o risc, de groază, Cristi își revine brusc din amneziile personale și îmi arată al doilea telefon, care e gratis! Ăsta când a apărut?! O, da! Să sun, dară. Urmează proba de foc. Varianta irlandeză a englezei nu e o păsărească pentru oricine. Nici vorbă de vreo încurajare din partea soțului în această dublă încercare inițiatică. Și telefon, și accente ciudate. Închid. Răsuflu adânc.

Cristi( cenușiu, cu vagi nuanțe alburii): - Ce zice?!

Lili: - Așteptăm.

Cristi: - Cum adică? Ce-a mai zis?

Lili(sperând din răsputeri că a înțeles asemenea propoziții simple): Să așteptăm. Și că durează. O sa așteptăm ceva timp. Aici. Lângă telefon.

Fără speranță, Cristi se reintroduce in faza abulică, în timp ce aeroportul continuă să respire și să trăiască de capul lui în jurul nostru. Eu vizualizez conținutul bagajelor, o dată și încă o dată, gândind că atâta rezonanță personală le va ține agățate de mine și nu le voi pierde definitv. Îmi trece câte un  gând razant,  poate le-a luat cineva care deja se înfruptă din ele, dar, nu, nu! trebuie să mai existe nițică cinste pe planeta aceasta. Oamenii sunt buni, nu iau bagajele altora. Mă uit la Cristi. Sărmanul! El nu crede în bunătatea înnăscută a oamenilor. După vreo 15 minute apare o tipă, evident rasa superioară, ne privește cu milă și ne aruncă  un „Follow me!” așa că o urmăm ca niște cățeluși rătăciți. Trecem iar prin porțile de securitate, cu tot tacâmul, descălțări, descurelări, culoare și alte cele. Sala cea mare. Și iată-le! Se învârt pustii și singurele pe bandă. Gata să plâng de fericire, le îmbrățișez călduros cu toată ființa mea. Mai să trag o țucătură materialului prăfuit. My precious! Sărmăluțele-drăguțele și plăpumioara de cadou. Nu le-a luat nici un om rău al planetei! Îi arunc lui Cristi un zâmbet victorios, gen „Vezi cum le-am descurcat pe toate?! Nu trebuia să te îngrijorezi așa de tare!” Dar el mă fulgeră cu o privire care îmi îngheață zâmbetul, gen: „Da, dar ce viitor ne așteaptă în halul în care suntem?!”. Așa că, în simpla tăcere conjugală, ieșim și ne rugăm să ne ia autocarul al nu știu câtelea, că pe al nostru l-am pierdut de mult. Ceea ce se  întamplă, pentru că englezii sunt oameni civilizați. Și nu sunt răi deloc. Nu îți fură bagajele și nu te lasă prin stații.

Punctul terminus. Apartamentul lui Alex. Ne ceartă că nu l-am chemat să ne salveze. De parcă noi nu suntem în stare să ne salvăm singuri! Cristi și-a mai revenit și râde voios. De mine, normal! Cum nu am știut să îmi încarc oysterul la metrou! Că se făcuse coadă în spatele meu și eu tot pipăiam cu bancnota de 5 lire fantele mașinăriei, fără să-mi dau seama de ce afurisitul de robot nu îmi înghite banii! Scria sus, mare și lat că e doar pentru carduri. Na, iaca! Mare brânză! Comparativ cu faza cu bagajele! parez eu cu o mișcare iscusită de spadă, și Cristi amuțește, cu privirea pierdută în negurile viitorului.

Pentru a însenina atmosfera desfac prețioasele bagaje și scot mulțimea de mâncăruri. Alex nu se arată prea impresionat (mă rog, e la vârsta la care nu înțelege prea bine importanța mondială a sarmalelor, din partea lui puteam să mâncăm de la Tesco!), așa că trec la valiza recuperată numarul doi. Poate, poate îi stârnesc interesul! Cadourile! Brusc devine foarte atent! Așa da, copile! O să fii uimit! Scot mai întâi covorașele de baie, pufoase și drăgălașe! Sunt cu ochii pe Ale, privirea i se mărește a stupefacție pura, nu și-a imaginat în viața lui un asemenea cadou. Nu  s-ar putea spune că nu suntem originali. Slavă domnului, creativitatea nu mi-a lipsit niciodată. Da, da! Văd cum i se  învârt rotițele și caută explicația. Dar nu există nici una. Când vezi ceva expirat, trebuie să înlocuiești și gata!

Ale (rănit dramatic în orgoliul lui de stăpân al casei): - Dar ce  are covorașul meu de baie?!

Li( diplomată in viteză): -E roșu. Ăsta e albastru.

Nu adaug că ce are el în baie e un preș epuizat și fizic și psihic de cel puțin doi ani, după evaluările mele competente. Scot plapuma, hainele de pat, perna, crenguța de brad carpatină și Alex mă privește din ce în ce mai convins că am luat-o razna, dar eu sunt foarte mulțumită de aerul de schimbare pe care îl aduc noile lucruri. Camera iese brusc din aerul de austeritate nepăsătoare, se încarcă pozitiv, strălucește a sărbătoare. Au venit părinții! Să înceapă Crăciunul! Ah, ce bine e! Prin câte am trecut să ajungem aici, dar a meritat! Fiecare neuron prețios! Din rezerva tot mai împuținată. Aoleu, oare câți mai sunt?!

Lili( vizualizând deja viitoarele cadouri): - Să îți aduc „Fundația”?

Alex: -Nu, că vreau să mi-o iau nouă în engleză. Conform noii mele identități.

Lili: - Hai, măi, mamă, nu îți nega străbunele rădăcini strămoșești!

Ale: - Astea-s noile tale învățături?! Prea târziu.

Fiul meu pronunță sententios și prețios aceste cuvinte dramatice, cu un aer lordian, cuvânt de proveniență necunoscută, deși aduce vag cu englezescul „lord”. Și eu i-am adus sarmale! Ajungeau niște fish and chips, de la pub, conform noii lui identități! Auzi, noua lui identitate!Nu știe ca nimic nu e prea târziu și ca eu o să-i aduc oricum cartea. Silly mom ce sunt!

No, nu-i bai! Privesc încântată încăperea împodobită de sărbătoare și simt cum, încet, încet dorul meu nesfârșit se astâmpără, se ascunde, dispare, simt cum sufletul mi se umple de o mulțumire dulce. Nu mai suntem rătăcitori pe planetă. Suntem acasă.