Whizzle Samurai!

Jurnal de  Amsterdam V
Foarte dis-de-dimineață. Din punctul de vedere al lui Alex. Pentru noi e 9, deci e târziu.
Cri: -Hai să mergem!
Ale(morocănos):   - Nu mă stresa, tată! Ce tot vrei?! Care-i planul tău pe azi?
Cri( treaz de vreo 3 ore): - Să mergem. Eu vreau să tot merg, tot înainte.
Ale:   -Tată, tu mai ai nevoie de o cafea, să emiți chestii mai logice!
Cri:   - Nu mai este, decât decafeinizată!
Ale:  - Păi tocmai, bea-o pe aia! Efectul Placebo!

Suntem la Pancake Bakery, după o plimbare superbă pe canale! Frumusețe răcoroasă, flori și ape, încântare risipită în liniștea pustie a străzilor. Totul e pășnicie și lumină. Zbor și aripă.

Li:   - Aș vrea sa fiu in concediu toată viața!
Cri:  - Ce te bagi peste bucket list-ul  meu?!

Cafeaua e delicioasă, sucul de portocale proaspăt și citrat. O dugheană fermecătoare, de inspirație americană (sper să fie și porțiile americane, la cât mi-e de foame!), intimă, întunecoasă, de-a dreptul cosy. Alex a rămas în cameră, cu semnul „No disturb!”.  Pe ușă. A capotat ca un sloth veritabil și părinții au iesit încă o dată învingători în lupta cu timpul cel necruțător. Babacii- reprezentanți de frunte ai neamului- îl inving din nou la puncte pe tânărul și neliniștitul fiu! Vorba vine, că  e destul de liniștit în această dimineață. Doarme leșinat în timp ce noi bătem la pas canalele. Sosește păpica! Yes! Exact cum m-am așteptat! Porțiile sunt imense, bestiale și delicioase la modul urieșesc! Torn din belșug din toate siropurile aflate la discreție pe masă. Să fie. Acumulez energie. Cine știe ce răzbunare plănuiește kitchibobo.

Alex, în drum spre gară, unde ne-am dat întâlnire în mod înțelept, la o oră rezonabilă din punctul lui de vedere, s-a oprit la o terasă, la micul dejun ( alții serveau prânzul deja!). Doi tipi, lanțuri, inele, geci de piele se așază la masa lui. Vorbesc în engleză. Din senin, unul îi întinde mâna unui Alex oripilat și socat de această defecțiune jenantă a lanțului trofic, de această genă defectă care permite necunoscuților să intre în vorbă de-aiurea! „John”, se prezintă el cu nonșalanță. „What’s your name?”. Lordul Alex, Înălțimea sa, nu întinde mâna plebeilor fără maniere, o flutură într-aiurea și mormăie ceva de genul: ”It’s OK.” Sperând să fie lăsat în pace.

„De unde ești?”, întreabă așa-zisul John. E perseverent, nu deznădăjduiește ușor.„Din Germania”, răspunde Alex, care s-a învățat minte și nu mai zice Africa de Sud. Dar celălalt, hopa! Fericit, zâmbește agil și începe să-i vorbească  în limba lui Goethe, din nefericire o limbă necunoscută fiului nostru călător. Ale face fețe-fețe, răspunde iar ceva în doi peri, în engleză, bineînțeles și, minune! Sătui de uriașul blond și necomunicativ, cei doi îl abandonează social, lămurindu-se că nu e nici o speranță, se întorc unul spre celalalt și, renunțând la orice încercare de mistificare, încep să vorbească relaxati în limba lor maternă. În dulcea limbă românească! Ce vorbesc dragii de meseriași conaționali? Despre cât au câștigat ei în ziua respectivă, vizavi de ăla cu acordeonul, care, nu se știe de ce, îi bate la încasări. Ale îi privește oripilat. Oare din ce țară să zică data viitoare că e ?! Cum să scape din capcana destinului?!

Suntem în drum spre morile de vânt ale Amsterdamului. Trecem cu autobuzul pe lângă Nemo, i-l arătăm lui big G, care ni s-a alăturat.

Ale( atotcunoscător): - Știi ce frumos e acolo?!

Cri( punând punctul pe i): - Acolo și-a făcut ceasul ăla nou de pe mână! Toate privirile se îndreaptă spre mâna arsă de soare pe care se lăbărțează o pată alba în formă de ceas.

Ale( plin de solicitudine filială, se uită țintă la Lili, pe care o vede prea tăcută, nemișcată ca o statuie albă):  - Ți-e rău?

Li: - De ce să-mi fie rău? Sunt în extaz existențial! Așa mă manifest eu când plutesc!

Trecem pe lângă un depozit uriaș, „Budget Floor Store”.

Cri:- Uite, Lili, parchet frumos, pe aici aș veni în cercetare pentru căsuța noastră din Dam!
Li( doct și profesoral către neștiutorul soț):- „Floor” e podea sau etaj!
Cri( privindu-și consoarta cu milă):- Crede-mă că e parchet!          
Ale:- Silly Mom!

Râsul lui big G sclipește, izvorăște în cascade picurate! Împrăștie curcubeie și colorează. Pași, clipe, cuvinte.

Satul olandez e un amestec de verde nesfârșit, vânt și mori, căsuțe cochete și muzee năstrușnice cu saboți și ciocolată.

Li( admirând pierdută, cu gura căscată, minunățiile presărate pe câmpul parcă pictat):- Așa arătau adevăratele mori olandeze!

G:- Așa arată și acum!

Cri:- Păi eu  fac și poze, și filmez, eu cu de toate?! Ce-s eu aici?! One man show?! Îmi mai lipsesc niste talgere! Să câștig niște mărunțiș pentru clătitele voastre!

Probez o pereche de saboți, strecurându-mi cu greu piciorul în învelișul rigid de lemn și mă gândesc îngrozită cum umblau în așa ceva. Inuman. Creepy.

Mâncăm clătite. Big G realizează propria-i capodoperă culinară. Clătite cu șuncă, cașcaval, ananas. Nemulțumită de amalgamul final, mai adaugă niște scorțișoară și o grămadă de sirop de arțar. Ale, care mănâncă clătite tradiționale cu miere, e convins să renunțe la varianta cuminte a existenței și să încerce ceva mai revoluționar. Bacon, cașcaval și, ca să fie treaba oablă, își mai toarnă și arțar peste sărătură. Cristi ne imită și varsă și el niște sirop peste clătită, cu un zâmbet dezgustat pe figură, gen: „Uite ce-am ajuns să fac! Din cauza voastră! Că trebuie sa fiu inovator, să nu vă luați de mine!!” De-atâta dezgust, într-un gest reflex, dă să lingă dopul. Ca acasă. Îl oprim cu un „Nuuuu” colectiv. Împrejurul nostru, se construiește din nou atmosfera Damului. Niște italieni veseli și zgomotoși, un scoțian mohorât, tăcut, îmbrăcat ciudat, dar arătând în mod curios ca un călugar shaolin, din cauza bărbiței lungi, rare și cărunte. Olandezi, chinezi, francezi. Toți râzând, înconjurați de rațe, nuferi, capre ciudate păscând, clătite și mori de vânt.

Întorși în oraș, aterizăm într-o cafenea de inspirație americană. Așa ne-am început ziua, așa vrem să o continuăm. În spirit american.
Li:- Chelnerul de ieri era mai rapid.
Cri:- Dar noi nu vrem mai rapid. Nouă ne place mai lent. De ce să vrem mai rapid? Nu ne grăbim niciunde!

Ale:- Tu ce vrei, mama? Cafea?

Cri: - Un Buldog-coffee! Urgent! Iar eu nu am încotro. Mă vad silit să iau o bere de 6 euro! Dumnezeule! Dar ce preț! Clătita aia nebună pe care m-ați forțat să o mănânc e de vină!

Ale:- Mama, nu vrei ceva nou? Uite, așa faci întotdeauna când e vorba de ceva nou! Câr, mâr, că nu, că vai! Că nu acum!

Li( promptă ca  niciodată):- Ia te uită cine vorbește! Analistul provocărilor! Specialistul! Cel care a comandat la prânz clătite cu miere! Dar ce schimbare!

Ale( rapid și defensiv): - Nu e adevărat, eu mereu încerc ceva nou!

Cri( realizând în sfârșit marele front unit al părinților!): - Cum a fost omleta de azi dimineață! Aia e o dată în viață! În Amsterdam ori niciodată!

Li( miloasă, că doar e kitchibobo al ei): Lasă-l în pace, că nici tu nu ești mai bun!

Ale( stupefiat de rapida schimbare): - Femeile, ce instabile sunt!

Cri: - Eu m-am resemnat.

Savurăm fiecare secundă rămasă, fiecare râs, fiecare picătura de frumusețe.

Umblăm pe străzi. Într-aiurea, așa cum îi stă bine călătorului.

Parfumuri. Cri caută și caută cu obstinație parfumul perfect. Adulmecă și inspiră până în adâncul plămânilor, o experiență nesfârșită. Încearcă miresmele cum ar încerca să respire. Cu nesaț absolut. În cele din urmă, în extaz terminal, își cumpără parfumul suprem, „Samurai”.

Li:  - Am trecut pe lângă un restaurant și se vedea un colț din bucătărie, iar bucătarul tocmai își băgase mâna într-o oală și o scosese plină cu tăieței!

Cri:  -Ups. Din păcate ochiul ei cel vigilent a văzut ce nu trebuia! Și mai mănânci?

Li îl fulgeră cu privirea. Normal că mănâncă. Parcă nu știe toată lumea cum se lucrează în bucătăriile restaurantelor! Și uite, existăm ca specie! Încă.

Din cinci in cinci minute, Cri exclamă, în timp ce își miroase cu adorație mâinile: „Oh, Samurai!”

Descoperim Whizzle- înghețata perfectă, cu 6 ingrediente diferite. Ditamai adulții, stăm holbați și ne uităm cum ni se amestecă în vanilie albă și rece, cele 6 mirobolante chestii: biscuiți Oreo sfărâmați, alune sărate, vișine rotunjoare și acrișoare, snickers, cocos și caramel. O-la-la! Așa ceva nu am mai mâncat! Și nici nu o să mai mâncăm curând! Din fericire pentru arterele noastre!

 

Ale( din senin, probabil de la doza mare de colesterol):- Oare cum se numește copacul care face capere?

Cri:- Caper!

Trecem prin Wester Park. Rățuște, nuferi roz, statui, plante sălbatice. Amsterdamul răsfrânt în toate apele. Fiecare element în mediul lui și mediile suprapuse, unul pentru fiecare. Straturi peste straturi.

Ale: -Mă simt ca rața în apă!
Cri( visând cu ochii într-aiurea, halucinând): -Mi-ar plăcea ca eu să fiu regizorul, maică-ta maestrul păpușar și tu păpușicul!
Ale:- Normal, voi de fapt mă manevrați, ca pe-o marionetă! Și eu cred că sunt o rață liberă pe canale! Mda. Fiecare cu halucinația lui.

Cri:- Mâine e ultima zi. Ziua decisivă. Li, pregătește Golden Card!

Ale( oarecum sarcastic): -Mergem cu taxiul la cumpărături! Hei, data viitoare, închiriem o mașină. Știi ce frumoase sunt împrejurimile?!

Cri: - Luați-vă permis, dragii lui tătuca, dacă vreți asemenea aventuri! Mie îmi ajunge stresul vacanței. Nu-mi mai trebuie și cel al șofatului printre bicicliști.

 

Ultima seara, la restaurantul hotelului, unde am aterizat epuizați și scotocindu-ne prin lăcașurile goale din portofel. Sunt atât de goale, că nu ne rămâne decât să apelăm la inepuizabila noastră resursă, Alex.

Cri( încercând să fie de ajutor): -Uite, Alex, dacă vrei, nu trebuie să plătești aici, că îți pun ei bill-ul pe nota de plată a hotelului.

Ale( stupefiat):- Adică tot pe cardul meu!

Făcând check-in-ul de pe un calculator al hotelului, Cri, care tocmai a aflat că a doua zi nu are loc la geam  e realmente distrus:

- Mâine, în avion, mă voi gândi la nemurirea sufletului!Timp de 3ore!

Afișează o figură distrusă și anxioasă, se vede cum i se autodistrug neuronii la gândul pierderii prețiosului loc de la geam. De vină e Lili, bineînțeles, care nu a vrut să facă mai repede verificarea locurilor. Normal, că ei puțin îi pasă unde stă, și-așa doarme cu nesimțire tot drumul. Conflictul mut amenință fengshuiul ultimei seri, așa că Alex se așază la calculator, învârte ceva pe acolo și îl rezolvă pe tatăl lui iubit. Va sta la geam și va zâmbi fericit tot drumul. I se recunoaște tacit superioritatea calculatoristică. Samuraiul fericit, copilul fericit, toata lumea fericită.

 

Atmosfera e atât de dulcegăroasă, încât îmi iau repede un ultim pahar cu lămâie de la recepție, sub privirile uluite ale celor doi. Sunt incorigibilă.

La ora 11 noaptea, în tihna camerei.

Ale: - Pe mine mă sperie mama! Nu am văzut-o niciodată așa obsedată! A pus o poză cu capre pe facebook și a scris Seed Farm! Cum adică??!!

Li( râzând și schimbând repede Seed cu Weed):- Taci, că de oboseală! Sper că nu a observat nimeni! Nu am destulă lumină aici, de-aia! Nu văd nimic! Și începe să apese întrerupătoarele camerei, stingând și aprinzând luminile, căutând intensitatea care s-o mulțumească.

Cri: - Aoleu! Dă-i un restart! Dă-i-l repede, că strică device-urile hotelului!

Ale: - Foarte dezorganizată ai fost mama, toată vacanța asta! De când ți-am dat cookie-ul ăla suspect. Ți-am dat peste cap toți neuronii. Oricum, se va nota în analele blogului că eu, Alex, am fost un martir pe scena Dam-ului, nerămânând în cameră nici măcar o dată.

Li( încă suferind că a fost marginalizată) : - În afară de câteva dimineți! Cu „No disturb!”

Ale: - La cât m-ai fâțâit prin Desigual, e de mirare că am supraviețuit! În cinci zile diferite, analizând în fiecare zi dacă să îți iei pulovărul magic. Cinci vizite pentru o bluză! Eu cred că mama are prea multă inteligență emoțională. Și nu mai are deloc spațiu pentru cealaltă inteligență! Oricum, capacitatea ei decizională e nulă!

Cri:- Prin Desigualul ăla simțeam că mi se scurg oasele pe picioare în jos! Că-mi chițăie  neuronii de frustrare printre atâtea poșete și cârpe colorate. Îmi venea să smulg puloverul ăla și să fug cu el, urmărit de toată poliția pe biciclete. Dar nu puteam, că vezi, doamne, ea nu se putea hotărî dacă o să poarte așa bluză șocantă! Pocahontas revival! În Petroșani.

Li( râzând, deloc ofuscată):- Important e că mi l-am luat, nu câte zile a durat! Zi mulțam că m-a presat plecarea!

Trag perdelele peste imaginea Amsterdamului. Biciclete, canale, prăjituri cu mere, mori de vânt, lămâi și stârci, coffeeshopuri, cașcaval și muștar cu wasabi, lalele și saboti, samurai, toate se învălmășesc în luminile aburite ale ploii de seară.

 

 

 

 

Ceas de apa, ceas de soare

Jurnal de Amsterdam  IV

Dimineața își trece săbiile luminoase prin cafelele noastre aburinde. Alex soarbe cu ochii închiși, legănându-se pe granițele somnului. Mormăind și încercând să se aline. Părinții ăștia!
 

Cri ( trepidând de nerăbdare): - Când plecăm?

Li ( mama protectoare)     - Unde te grăbești?

Cri( conciliant): - Doar întrebam. Să știu. Mă culc?! Fac rebus?! Scriu o carte?!

Ale:         - Mmmmmm....

După încă o jumătate de oră, în care Ale somnolează semileșinat, cântându-și singur un lullaby, răstimp necesar pentru smulgerea informațiilor vitale ( copchilu’ nu a dormit destul pentru că s-a uitat toată noaptea la serialele lui iubite! În Amsterdam!!! La seriale!!!),  nevizualizând nici o evoluție imediată, exclam exasperată:

- Știu cum facem! Noi plecăm și...
Cri ( preluând fericit ideea din zbor, că așa e în cuplurile cu vechime!): - Te sunăm și tu vii cu autobuzul!

Primind aprobarea mormăită a odraslei, o luăm bucuroși la picior, ca niște adolescenți scăpați brusc de prezența apăsătoare a părinților. Frumos peste tot, frumos, frumos și noi ne îmbibăm de frumusețe până la ultima pâlpâire neuronală. Pe malul unui canal, la o terasă superba, după vreo două ore, ne reîntâlnim și servim micul dejun în familie.

Ale ( fresh bombon, după pauza binefăcătoare de părinți): - Vrei ciocolata asta cu nuga?

Cri( care filmează întruna tot ce mișcă, inclusiv fălcile noastre masticând): - Nu, n-aș vrea să fac greșeala asta. uite, o vrea mamă-ta! Nu mă bag.

Ale( studiindu-l pe tată-său, meditativ la maximum): - La mine, asta-i a doua mea mare greșeală!

Li: - Care?

Ale: - Că i-am dat lui tata camera mea GoPro!

Cri (încântat): - Și prima?

Ale: - Că i-am instalat lui mama Facebook-ul!

Plăcinta cu mere e absolut divină, crocantă și moale în acelasi timp, cu aromă de scorțișoară și o șoaptă dulce-zmeurată, frișca e un abur proaspăt și răcoros. Pâinea mea prăjita, neagră, cu miere, rucola și brânză de capră e ciudată, dar delicioasă și ronțăi inclusiv semințele de pin ce s-au răspândit pe farfuria cu blazon. E cea mai veche terasă din Amsterdam și respiră bătrân odată cu canalele. Sandvișul lui Alex întârzie și întârzie (are el o relație specială cu mâncarea comandată prin restaurante!), până reușim să ne dăm seama că ospătărița a uitat de el! Îl mai comandă o dată și așteptăm iar, și așteptăm. Alex face fețe fețe, ieșind din starea zen a călătoriei cu autobuzul și realizând încă o dată că viața e dură rău de tot! Cu un zâmbet așa-zis calm pe figura lui de englez sadea, se hotărăște să ceară nota de plată, când sosește și mărețul sandviș club, uriaș, încărcat de costiță prăjită revărsată, verdeață și șuncă de pui roz-delicios. Zâmbetul lordului nostru ( proprietate personală) se înmoaie subtil și admite nonșalant să înfulece. Totuși. În mărinimia lui, nu pleacă.

Energizați, mergem în pas săltat spre Nemo, obiectivul zilei de azi. Plimbările noastre sunt întotdeauna fermecătoare, presărate cu sclipirile argintii ale glumelor și varietatea nesfârșită a mișcării. În sfârșit, după ce ne băgăm printr-un magazin de reparat biciclete, așa, în dorul lelii, vedem și marele muzeu de știință, proiectat în formă de vapor uriaș, proaspăt eșuat pe țărm. O stradă lată ne mai desparte de el. O traversăm repede, fericiți că e verde. Aflați dincolo, ni se pare că am greșit direcția pentru că drumul pare blocat! Toți trei, la comandă, facem stânga împrejur și traversăm strada înapoi, e încă verde. Râdem ca nebunii, sub ochii imobili și robotizați ai șoferilor ce stau răbdători să le vină vremea. Reveniți la punctul de pornire, vedem brusc cum doi bătrânei merg exact pe drumul ce nouă ni se păruse închis. Vasăzică se putea și pe acolo! Și era și mai scurt! O luăm la goană înapoi, semaforul e de partea noastră. Am traversat strada de trei ori, pe același verde! Ne felicităm reciproc pentru marea inteligență și viteza de reacție! Specifică oamenilor din Carpați. Se vede că facem parte din aceeași familie! Purtăm prin lume aceleași gene strălucite! Gene de adevărați supraviețuitori. Ce or fi crezând șoferii care s-au holbat la trei adulți alergând de trei ori dintr-o parte în alta, nu ne interesează! Poate au dedus că suntem obsesiv-compulsivi! Problema lor!

Muzeul pare minunat. Chiar la intrare are un  ceas uriaș cu apă, de vreo 10 m înălțime, cu tot felul de rotițe, tuburi și mecanisme superinteligente. Deduc că sunt inteligente la superlativ pentru că nouă ne trebuie câteva minute de holbare țărănească până ne dăm seama la ce ne uităm! Oooo, e un ceas! Odată lămurită problema, renunțăm la restul muzeului( cu regret, dar ce să-i faci!) și o luăm spre terasa de pe acoperiș, obiectivul nostru real!!! E uriașă, în pantă, ca o punte de vapor, cu fântâni infinte în cascadă, șezlonguri și tufe înflorite. E o comoară! Nemo e pe undeva prin înăuntru, dar acesta e adevăratul Nautilus! Si nouă ne place. Orașul e la picioarele noastre, cerul își desfășoară spectacolul în degradeuri de safir și alb, și e atâta pășnicie și frumusețe pe întreaga planetă amsterdaniană!  Cristi somnolează la soare, în timp ce eu îl înnebunesc pe Ale cu toate poveștile mele nespuse. Vorbesc și vorbesc, cuvintele strălucesc ca balonașele de săpun transparente și se înalță în aerul înmiresmat al mării, filtrând culorile soarelui. Suntem singuri pe acest vapor ce străbate liniștea lumii! Lumina amiezii arde portocaliu, așa că plecăm cu regret, dupa ce copchilu’ și-a făcut o frumoasă brățară roșie pe mână. Un ceas solar drept suvenir, de purtat prin ploile englezești.

Găsim un restaurant care se întinde pe trei etaje. Autoservire. De la mormane de fructe tăiate cubulețe, la iaurturi, cărnuri, supe, patiserii, până la salate, sandvișuri, și nu mai știu ce. Tot ce poate născoci omul de mâncare. Sunt complet debusolată, mă plimb ca o găină beată de la o vitrină la alta. Nu!!! E inuman!! Ce vreau să mănânc?! Habar nu am! Dar vreau să mănânc?!  Cum să iau aia și să o las pe aialaltă?! Exasperată de mine însămi, aleg ceva la întâmplare, numai să scap de groaznica indecizie a alegerii.  Alegeri multiple, alegeri multiple, dar nici chiar așa! Ceva nu e în regulă cu restaurantul ăsta!

Ale: - Ia uite, tată, ce halcă de carne! Ce faci când vezi așa ceva?!

Cri: - Înghit în sec!

Pe la 4 ajungem în Cartierul Roșu. S-au înmulțit coffee shop-urile și mirosul grețos de iarba e atotprezent. Aglomerație și o schimbare subtilă de atmosferă, care mă termină destul de repede. O trepidație subliminală, o nepăsare arhaică, o vulgarizare care, în cele din urmă, mă obosesc destul de mult și mă fac să îmi doresc să ies  de acolo. E prea devreme, nu sunt decât câteva fete prin vitrine, în costume de baie, sunt drăguțe și tinerele. Pitorescul e înecat în cele din urmă în trivial și nu mai sunt un cetățean european din secolul 21, mă aflu într-un spațiu atemporal, spațiul peșterilor atavice ce zace ascuns în celulele fiecăruia. Mă zăpăcesc cu totul și nu mai știu unde sunt pe spirala ADN-ului universal, sus sau jos?! Cu jumătate de oră în urmă știam exact ce și cum. Acum, devalorizată parcă, plutesc în genele neuitate încă ale umanității primitive. Nu e nimic periculos niciunde, dar e atât de precar! Acesta e cuvântul! Nu libertate, nu pitoresc, ci precaritate! Atâta libertate spulberă totul! Răsuflu ușurată  când ajungem înapoi în piața Dam, cu mimii ei și miile de turiști alunecând ușor pe partea luminoasă a discului realității. Rațiunea își scutură aripile în vânt și clasează imaginile roșii în camere obscure. Vreau doar ceasuri de apă și ceasuri de soare.

Îmi plac băncuțele puse pe lângă pereți, în dreptul buticurilor. Sunt băncuțe pentru dureri. De cap, de picioare și de toate cele. Așezate în mijlocul tumultului existențial. Sunt adevărate oaze pe drumul spre casa hotelului.

Cei doi Alpha sunt arși de soare pe toată fața, ca niște adevărați marinari olandezi. În timp ce îi doftoricesc, mă întreb mirată de ce nu sunt și eu pedepsită solar!

Cri: - Ai fost prea ocupată să vorbești! Soarele nu a apucat să te prindă, la cum dădeai din cap și din mâini! Săracii de noi! Să te și ascultăm, să fim și arși, asta e prea mult, chiar și pentru niște bărbați adevărați ca noi!

De când am aterizat la etajul 7, în acest hotel minunat, Cri se tot uită pe geam, la o clădire din depărtare, pe care scrie Gamma. Întrebându-se, laitmotiv, ce e Gamma. Oare se vinde ceva acolo?! Ce?! Oare se fabrică niscaiva? Ne întreabă și pe noi, ca un obsedat dus cu pluta. Întrebarea e picurată în variate momente ale zilei, în diverse zile. Zici că nu mai poate să trăiască fără a dezlega misterul. Mă amuză legătura secretă, ei doi- alpha, eu probabil beta( că ce altceva mi-a mai rămas?!), iar acolo e misterul Gamma. Uite și acum, stăm pe balcon și Cri dă startul la nu știu ce întrecere aiurită între ei doi( asta pentru că nu e încă clar care Alpha e mai Alpha). Circ curat.

Cri:- Ăla care pierde, merge jos să vadă ce e Gamma!

Ale: - Nu mă duc niciunde!

Cri( neobosit): - Ăla care pierde, merge jos să umple o sticlă de 2 litri cu apă cu lămâie de la recepție!

Ale( de-a dreptul oripilat): -Eu nu sunt ăla! Poate tu!

Cri( înfricoșat de propria-i provocare): - Vezi, d-aia nu joc eu jocuri!

Li( pe care nu o doare nici în cot): - Nu știu ce vi se pare așa de groaznic că eu iau apă de la recepție în fiecare zi! Doar de-aia e pus acolo vasul ăla cu lămâie și gheață! Pentru  clienți! Și mai e și gratis!

Cei doi se uită unul la altul și cad în sfârșit de acord. Sunt irecuperabilă!

Li( încrezătoare în forțele proprii și cu speranță prost ascunsă): - Ale, sper că ești conștient că alți părinți nu sunt așa perfecți ca noi!

Ale( tărăgănat și punctual): - Mamă, sper că știi că alți copii nu sunt așa perfecți ca mine!

Li ( zâmbind învinsă pe propriul teren):- Auch! Chiar așa!

 Cri face sandvișuri în cameră, manevrând cu experiență ingredientele.

Cri:    - Li, îți fac și ție?!

Li( modestă): - Las’ că îmi fac singură!

Cri:    - Ei, na! Lasă că îți fac eu. Cineva tre’ să și gătească pân’ la urmă!


Cri( privind cu milă la roșeața arsă a feței lui Ale): Nu vrei o aspirină?

Ale( stupefiat): - Pentru ce?!

Cri: - Aspirina diluează sângele, îmbunătățește circulația.

Ale( râzând roșu): - Chiar nu cred că am nevoie de mai multă circulație la piele!

 Ne facem planurile pentru ziua următoare. E rândul lui Ale să planifice.

Ale: - Mâine luăm breakfast-ul la Double Tree Hotel. Pe terasa de la etajul 7.

Cri: - Ce prostie extravagantă! Eu sunt mulțumit cu sandvișurile mele în cameră. Cu pâinea mea! Cu humusul meu!

Li: - Păi îți iei pâinea și faci un picnic pe podea la Sky Lounge!

Cri: - Bani aruncați!

Li (hotărâtă să nu cedeze și să îl suțină pe fiul perfect):- Cri, știi ce poți tu să faci mâine dimineață? În timp ce noi suntem la înălțime?

Cri( stupefiat): - Cum adică?!Eu am rămas pe dinafară?!

Li:- Îți pozezi humusul tău iubit!

Râdem și admirăm încă o dată ceasul roșu de pe mâna lui Ale. E frumos și ...arzător. Exact ca ziua noastră, măsurată în secunde de apă si soare.

 

 

 

Turnul Babel

Jurnal de Amsterdam III
A treia zi olandeză demarează somnolentă, cu geamurile încă aburite de răcoarea dimineții. Flutură soarele printre perdelele albe. Cri se uită la reclame și mă înnebunește cu un inel de nas. Contra sforăitului.

 

Cri:   - Îmi trebuie inel din acela!

Li( cu ochii încă închiși,dar extrem de  plastica):  - Ăla îți mai trebuie! Să mori sufocat în somn! Vânăt. Taci. Nu vezi că dorm?!

Azi luăm tramvaiul. Suntem foarte descurcăreți, exercițiul descâlcirii lumii își spune cuvântul. Abia ne așezăm, gata să ne bucurăm de instantaneele călătoriei, că avem o surpriză.

Vatmanița spune cu o voce cântată, la microfon:„What a beautiful day! What a day! Day, day, day!

I’m oooookeeey!!!!”

Ale( râzând):  -Cred că are o doză ookeey de canabis la bord.

Vatmanița ( fericită pe planeta ei, cântă): „Press the buttons/ Till something happens”

Cri ( încă în extaz după heringul cu ceapă și castraveți murați pe care l-a servit de la o dugheană în drum): - Îmi plac olandezii ăștia!

Vatmanița ( netulburată de traficul printre bicicliștii trăzniți ai Amsterdamului): „Follow the leader/ Follow the  Momma/ Bye-bye , senorita!”.

Ritmurile vioaie vibrează odată cu imaginile. Canalele, apele cerului, culorile învolburate, tumultul oamenilor. Totul e cântec.

Zâmbesc cu gura până la urechi și mă dau jos din tramvai într-o dispoziție de zile mari. Ba chiar mă duc la ușa din față și îi spun femeii cât de minunată e și cât mi-a bucurat ziua.

 

Fiind noi de din vale de la munte, ocolim cu obstinație marile muzee ale orașului și colindăm prin Albert Cuypmarket, un târg ca cel de duminică din Petroșani, dar mult mai mare și mai distractiv, că, de, e olandez! Driblez  la fir de păr cumpărarea unui palton, răsuflând ușurată că am învins ispita. Voi trăi de aici încolo conform codului zen al simplității! Scap ca prin urechile acului de cumpărarea unui geamantan uriaș care să îl înlocuiască pe jerpelitul nostru. Esența se infiltrează subtil în viața mea. Devine alpha si omega. Sunt mulțumită.

Urmează Leidseplein, zonă luxoasă, minunată, dar, cum soarele ne bate rău de tot chiar în moalele capului, căutăm cu disperare o terasă. Nici una. Zona e prea chic pentru așa ceva. Nici o terasă, d-le! Suntem disperat de însetați. Ne târâm prin deșertul amsterdanian cu viziuni apocaliptice ale încălzirii globale! Nu trebuia să fie răcoare și să plouă?! Nu e Olanda?!  O oază, ceva?! O fi Grecia metamorfozată!

Ale: -Eu nu mai vin cu voi! Faceți ce faceți și mă târâți la tropice! Aveți o afinitate ciudată pentru caniculă. Data viitoare mergem în Islanda!

Intrăm în Vondelpark. Parcurile spun întotdeauna multe despre felul de a fi al unui oraș. Uneori pot spune mai multe decât muzeele lui de artă. Drumul central care șerpuiește printre copacii măreți e pavat, îngrijit, larg, frumos. Dar e pentru bicicliști. Care vâjâie în toate direcțiile. Bieții oameni de rând merg pe o alee prăfuită, neasfaltată, privind cu frică în toate părțile să nu pățească vreun accident. Pericole majore le amenință viața doar la un pas distanță. Canalele istorice ale supraviețuirii au devenit piste pentru biciclete.

Hodoronc-tronc, din senin, un pian plantat sub un copac și un pianist. Ce și cum, nu e clar. El cântă, indiferent la mersul lumii, atent doar la zborul vântului.

În sfârșit, o terasă. Stau fericită și liniștită, umbra îmi pare atât de răcoroasă. Sunt împăcată cu mine însămi și cu această existență de călător. Ceva ca o ghiulea îmi aterizează pe spate. Speriată, vizualizez specii necunoscute de gângănii-monștri ai zilei. Dau să țip.

Cri( surâzând în barbă): - Ho, stai cu tata! Stai liniștită, e doar caca de pasăre.
Li( bombănind) : - Pe mine m-a găsit în tot parcul!
Cri:      - Păi tu ești aia norocoasă!

Umblăm prin centrul muzical și găsim o tavernă italiană”O Sole Mio”. Denumirile se rostogolesc în arabescuri verzi și răcoroase: pizza Toscana, spaghette Della Cassa, apa Acqua Panna. Ah, existența asta ne place! It feeels good.

Piata Dam e cosmopolită. Scoțieni transpirând la greu în costumațiile lor de lână groasă (nici ăștia nu și-au dat seama că soarele a bolunzit și a greșit țara), mimi abia respirând sub fardurile groase ale măștilor, o flașnetă vesel-zornăitoare, chinezi îmbrăcați în alb și manifestând contra traficului de organe, o atmosferă de Turn Babel reformat, pescăruși fluturând peste tot, amestecați cu stârci, rațe și turiști.

E interesant cum funcționează prognoza meteo. Anunță ploaie, astfel încât noi ne cărăm pelerinele ( am cumpărat și rucsac pentru ele, că sunt multe). Urmarea?! Nu plouă. E soare roșu, portocaliu fierbinte, albastru. Ieri, când nu le-am cărat, am fost tot murați. A plouat tot timpul.

Intrăm în marele magazin Bijenkof. O copie destul de palidă a Harrods-ului londonez. Prețurile, în schimb, se aliniază. În nebunie. O poșetă ciuri-buri, 1300 euro. Un tricou-o cârpă: 450 euro. Stupid. Mania consumeristă e dusă rău cu pluta. Sau noi suntem, care intrăm în jocul ei. Ei, bine, nu noi, Lili și Cristi din Petroșani, că noi doar râdem ca nebunii, cu buzunarele goale pușcă ( nu că mi-aș dori să dau sume astronomice pe orice de acolo!). Ne distrăm copios, dându-ne cu tot felul de parfumuri, joaca noastră preferată în magazinele de lux. Ajungem în sectorul uleiurilor de cameră, în sticluțe superbe și cu bețe de bambus înfipte. Nu e nimeni pe lângă ele, ne-am asigurat aruncând o privire stânga-dreapta și de jur-împrejur, nici un paznic fioros, cu privire vulturească, așa că ne dăm liniștiți, chiar și pe haine. Fiecare centimetru din antebrațele lui Cri e parfumat diferit, cu parfumuri umane si cu uleiuri de camera. Ce importanță are?! Să miroasa a lux! Suntem două coțofene luxoase. Babel al parfumurilor pe două picioare.

Hopa! Zonă periculoasă! Cri dă peste viitorul lui (speră el!) storcător de fructe și începe să zâmbească a la Ferdinand. Văd cum i se învârt rotițele și știu că vizualizează imaginea perfectă a existenței lui pe această planetă. Furnizorul lui personal de micronutrienți așezat maiestuos pe bufetul jerpelit din bucătăria noastră de doi metri pe trei. Morcovii și varza curgând lichid. Sănătatea îmbunătățindu-i-se la cote astronomice. La fel ca și prețul aparatului.

Cri: -Dar câte combinații de suc o să fac!

Li: - Ți se deschide o nouă nișă.

Cri: - O nouă linie de fabricație, pe lângă cea de pâine.

Epuizați de caniculă, o luăm spre hotel, în lunga plimbare devenită deja uzuala. Plimbarea care ne face să ne simțim de-ai casei. Însetați, oprim la o terasă și comandăm lichide refrișerante, în timp ce admirăm joaca unui cățel în fântâna arteziană. Sucul meu de portocale e cald, așa că îl iau și intru în cafenea pentru a cere niște gheață. Nu vreau să o mai deranjez pe chelneriță, deși tocmai i-am dat 2 euro bacșiș. Înainte de a realiza ce suc cald mi-a vârât sub nas. Îmi zâmbește frumos și deschis, bagă mâna în găleata plină de cuburi de gheață, extrage câteva și, cu degetele șiroind de apă, îmi aruncă cuburile în pahar. Oripilată ca de un film de groază, în care zombilăii se reped spre mine, exclam involuntar: „Horrible!”. Dar ea surâde cu naturalețe și spontaneitate, neimpresionată de filmul meu horror: „If you want me to give you ice, I’ll give you with my hand!”. Pășesc spre măsuță țeapană, de parcă aș fi primit o țepușă a la Vlad the Impaler! În zona corespunzătoare. Cristi îmi ascultă povestea cu compasiune extremă, aruncând  priviri furișe spre paharul lui de bere, aburit în mod spontan de la răceala lichidului cu hamei. El nu intră în filmul apocaliptic cu zombilăi sub formă de viruși necunoscuți, pe care nimeni din ilustrul spital din Petroșani nu o să îi depisteze. Am văzut eu documentare în care mari doctori planetari nu reușesc performanța găsirii nu știu cărei bacterii sau căpușe, d-apăi cei din micul nostru orășel! Vai de capul pacienților! Adică de-al meu!

Mă uit la mesele celor de alături, niște americani, gheața sfârâie în paharele lor de vin. Probabil tot cu mânuța ei le-a pus! Mânca-o-ar mama de mânuță! După o scurtă analiză, pro și contra, decid să îmi beau sucul rece de-acum, nu de alta, dar am dat 4 euro pe el! Ce naiba! Dă-i-ncolo de viruși! N-o să îmi stric eu starea zen din cauză că sunt neadaptată la atmosfera Amsterdamului. Mi-am dat seama că nu sunt destul de elastică! Omul amsterdanian are câteva caracteristici de bază: e neanderthalian pe de o parte ( face pipi în plin oraș, în văzul tuturor, pune gheața cu mâna, vomită pe unde îl apucă, se expune în vitrine de sticlă); e biciclist încă de când experimentează starea de bebe( a se vedea bebelușii cărați de mame și în spatele, și în fața bicicletei), e fumător de iarbă convins și iubitor de frumusețe nemuritoare( a se vedea muzeele marilor pictori pe care noi nu le-am văzut!), are o lipsă de inhibiții uneori greu de îndurat de către un turist cuminte, mediocru și la locul lui, nu suportă limitele și nu ți le impune ( mai puțin limitele pistei de biciclete, pe care ești sfătuit să nu le încalci!), e blond si mai inalt decat media. O combinație armonioasă și trăznită de nou și vechi, de original și murdar, de mâncător de hering cu ceapă și admirator al lui Rembrandt. E o ciudățenie europeană, pașnică și avangardistă.

 Mai presus de orice, el locuiește în noul turn Babel al secolului 21.

Canale și bomboane

Jurnal de Amsterdam II

Dis-de-dimineață, Cristi stă tolănit, privind lenevos cerul albăstrui și scotocind prin minunata lui pungă de bomboane. Alege îndelung, se uită atent la bucățica colorată și dulce, o ridică, îi privește în lumină apele opace sau transparente, o vâră încet în gură și o savurează, aromă peste aromă. Îmi imaginez un motan uriaș la borcanul cu smântână și aproape văd cum îi picură licoarea dulce de pe mustăți. Încearcă să mă convingă și pe  mine cât de speciale și de unice sunt.  Mă toacă agale cum nu știu să gust bomboanele vieții.  Cedez nervos și bag una în gură. Aaaa! Scârbos! E aromă de anason! Nu o suport! Îmi vine să îmi frec limba cu cearșaful, mireasma anasonată mi s-a răspândit prin tot aparatul olfactiv.

 

Îndopat cu zahăr, Cristi cască:     - Mi-e cam somn!

Li( exasperată de soțul bombonat): -Ți-e anason! Ptiu!

 

Mă hotărăsc  să mai fac o cafea, poate îl trezesc. Aferată și plină de importanță, regina din Saba făcând o muncă nedemnă de nasul ei, bag ultima capsulă de cafea în aparat.

Cri( cunoscându-și prea bine consoarta): - Știi să faci?

Li( disprețuitor): - Normal, ce mare lucru să apeși pe un buton! Doar nu-s idioată!

Li( dupa 30 secunde, cu disperare): -Cri, mi-a dispărut capsula! Vino și scoate-o de pe unde a căzut!

Cri( privind impasibil): -Tu, măreață femeie a secolului 21, descurcă-te!

 

Până la urmă se milostivește și recuperează prețioasa capsulă dintr-un recipient ascuns și, într-un elan de  generozitate absolut necaracteristic, mă învață să manevrez mașinăria. Ne sorbim cafeaua, fiecare încercând să se trezească într-un fel sau altul. Alex citește din cartea pe care i-am adus-o, bombănind mereu și demonstrând la fiecare pasaj cât de incredibil de proastă e. Exasperată, exclam: „Aruncă, mamă, gunoiul cela la gunoi!”. Așa face cu toate cadourile mele. Cred că e vorba despre niște sechele aici, din copilăria mică, când îi citeam în fiecare seară. Pe-atunci era dulce și nu protesta deloc. Cristi meșterește ceva pe telefonul meu, cu o cută de concentrare adâncită între sprâncene.

Cri: - Gata, am reușit! Am scos ceasul ăla care ticăia de pe telefonul lui mamă-ta! Sunt inteligent.

Ale: - Am crezut că i-ai scos Facebook-ul.. Sau nici măcar tu nu riști asta!

Cri: - Doamne feri!. Fiecare cu nebunia lui!

 

Suntem la „Bagels and Beans”. O cafenea fermecătoare, cu un aer desuet, gri-albăstrui, o atmosferă decadentă delicioasă. Comandăm cafele, că bietele capsule din cameră nu ne-au ajuns nici pe o geană. Cănile noastre sunt Large, adică veritabile căni de supă, uriașe. O.K sau K.O. scrie pe a mea, un mesaj revelator. În schimb, Ale are o ceșcuță mititică, pe care aproape nu o poate apuca pentru că îi dispare în mâini. Murim de râs.

 

Ale: - Eu mereu îmi comand de parcă aș fi de la Ripley’s Museum! The strangest things in the world!

Cri( privind cu milă spre ceșcuțica lui Ale):- Dă-o, hai că ți-o cufund în a mea și ți-o reumplu. Chiar de câteva ori. Castronul ăsta ne ajunge toată ziua.

Li( cu speranță) - Dacă așa e și micul dejun, Large, nu ne încape pe masă!

Cri: - Ne aduce un cărucior cu tigăi suprapuse. Nouă. Că ție, Kitchibobo, îți ajunge o farfuriuță de 3 cm diametru.

Li( abia răsuflând în fața „cănii de ciorbă” plină ochi): - Astăzi nu îmi mai trebuie cafea. Deja am așa un feeling zumzăitor prin cap, de parcă aș face bungee jumping în mijlocul unui tzunami!

Sosește breakfast-ul. Delicioșii covrigi, presărați cu susan, sunt fragezi și untoși, dulceața strălucește vesel alături de șunca trandafirie și pasta de brânză. „Ce e ăla?”  „Cică humus”. Descoperirea anului, bomba secolului. Bomboana de pe tortul zilei. Normal că suntem pe dinafară, doar trăim în Petroșani de o viață. Știm asta. Și Petroșaniul e afară rău! Dar humusul, oh, humusul, e chiar înăuntru! E miezul din dodoașcă. De nebuni, îl vom mânca apoi în fiecare zi. Dimineața și seara.  Să ne scoatem pârleala.

Mergem agale spre centru, de-a lungul canalelor, clădirilor parcă desenate, jucării colorate presărate prin aerul limpede al dimineții. Cădem în extaz în fața unor păsări superbe, semănând cu cocorii, ce pășesc de colo până colo într-o atitudine pinguinică, cu un penaj fumuriu ca vântul. Sunt stârcii de Amsterdam. Extrema toleranță a orașului, impregnată în caldarâm și în picăturile de  apă, respirată și înghițită pemanent, duce la o comuniune perfectă între toate viețuitoarele, inclusiv cele bipede. Turiștii sunt totuși o specie aparte, neadaptată încă.

Li:    -Aruncă cu o piatră în ele, să își ia zborul. Să vezi ce grațioase sunt.

Ale: - Du o pasăre din aia acasă! E frumoasă rău. Să populezi parcul din Petroșani.

Cri: - Da, da, și a doua zi găsesc doar o pană atașată de un bilețel pe care scrie: „Fraiere, aici nu-i Amsterdam!”

Hotărâm să ne plimbam cu vaporașul. Canalele sunt la putere pe aici, așa că le vom cerceta chiar din miezul chestiunii. Dăm să coborâm pe punte, când suntem rugați să zâmbim pentru o poză.

Cri( neîncrezător, folosindu-și  la maximum cunoștințele de limba engleză): Why?

Apoi își dă singur răspunsul: - Probabil pentru identificare. După o săptămână, când ne pescuiesc din canal.

 

Călătoria e fermecătoare întru totul, căutăm din priviri cârligele, ne dau un sentiment de plăcută certitudine, noi știm de ce fiecare clădire îngustă are un cârlig sub acoperiș, trecem pe sub poduri cu istorii romantice, arcade și turnuri, case plutitoare încântătoare, unele bătrâne, purtând patina robustă a timpului, altele noi și luxoase, strălucind între apele vechi și tulburi. Ce interesant trăiesc oamenii! Unul a ieșit pe micul debarcader al casei-barcă și hrănește o lebădă-spumă. N-are altă grijă pe planeta Pământ, decât să-și servească bomboanele existențiale. El și pasărea lui albă.

Canalele alunecă, șerpuiesc translucide sau opace, împânzesc pământul de sub picioarele încălțate în saboți de lemn, îngăduindu-le, adevărate pictoriale ale frumuseții și ale timpului, râuri curgând în mare, drumuri și panglici colorate ce răsfrâng apele cerului. Răni pe obrazul orașului și leacuri miraculoase de apă vie. Curgere și transformare. Schimbarea mereu benefică. Evoluția. Canalele-emblemă.

La coborâre, ne găsim poza și e atât de reușită, încât nu mă pot supăra că au făcut-o fără să o cerem. O cumpăr și recunosc că olandezii sunt buni neguțători. Ce descoperire epocală! Asta după ce am lăsat 2 euro și pe farfurioara căpitanului de vas, unic matelot al navei lui, de-a dreptul șarmant, care ne-a spus deschis că, dacă l-am plăcut, pe el și prezentarea lui, să îi lăsăm un bănuț pentru donații.

 

Ne plimbăm spre restaurantul indonezian unde vrem să servim prânzul. Străzile sunt animate, colorate, vesele, un spectacol nesfârșit prin ele însele, mirosul de iarbă răzbate din când în când, ne scuturăm îngrețoșați. Nu ne place chiar deloc. Comandăm cu entuziasm multe platouașe, cu orez în toate formele, sosuri peste sosuri și alte cilimituri.

Ale( pofticios): - O să fie delicios!

Cri( reticent):  - Nu știu ce să zic. Nu m-aș risca. Chiar vreți să mâncați asta? Mai bine o friptură grozava cu cartofi prăjiți.

Li:   - Bine, Cri. Tu ia-ți niște mâncare stradală. Cartofi prăjiți cu sos Hannibal!

Cri:  -De ce tot vreți să faceți experiențe pe mine?

Ale: -Fiindcă numai stomacul tău rezistă!

Cri: - Pentru mine, orezul e maximum două înghițituri. Peste, e tortură machiavelică.

Începe un adevărat festin, mozaic inedit, în care încercăm tot felul de combinații prin toate castronașele. Cristi rezistă ca un erou, punându-și cu stoicism sos de alune peste salata de morcovi, înmuind frigăruile de miel în sos de soia și rulourile de primăvară în curry. Declară totuși, cu o voce tremurând nițel de la iuțeala preparatelor, că în Amsterdam nu mai vrea să mai audă de restaurante  indiene, pakistaneze, indoneziene, nici măcar de cele tibetane, că se strică la stomac numai la gândul unor asemenea sinistreli.

Zăpușeală deasupra orașului, atârnând ca o perdea fină deasupra plimbării noastre de peste 10 ore. Ajungem epuizați în cameră, mâncăm struguri  și sandvișuri cu humus (devenit obsesie familială), iar eu intru nerăbdătoare pe Facebook să văd rezultatele examenului de engleză, din orășelul de departe. Și uit să mai ies, preocupată sa descopăr cum s-au descurcat copiii mei.

 

Ale( după vreo oră): - Auzi, copiii ei! Dar eu ce sunt?! Pe mine nici nu mă mai bagă în seamă! Dar ce greșeală am făcut când i-am reinstalat facebook-ul! Am pierdut-o din rândul lumii, din mijlocul sacru al familiei! Bietul de mine, orfan din cauza rețelei sociale!

Cri( blazat): - Dă-i un mesaj pe facebook și întreab-o ce facem mâine. Altfel nu te aude. Crede-mă că știu.

Aceasta a fost o zi bună. Mi-au plăcut toate canalele și bomboanele ei. O zi de-a dreptul bombonistică.

 

Legile absurdului

De o viață încerc din răsputeri să trăiesc sub un ecran protector. Fals, bineînțeles. Dar singurul capabil să-mi asigure supraviețuirea. Sunt într-o mica "bubble" luminoasă, încărcată de zen, plutind în mijlocul haosului.

Dar deseori, scutul se dezactivează. E de ajuns o mică înțepătură, o injecție scurtă de realitate. O mică întâmplare din orășelul acesta. La scară mică, metaforă a scării mari. În toată țara, absurdul guvernează cu legile lui rânjite.

Petroșani, bietul de tine, ținut batjocorit.

Momente. Se pun borduri peste tot, răscolindu-se totul. Urâte. Trecem șchiopătat pe lângă ele, împiedicându-ne în copacii smulși, ferindu-ne privirea. Cam după doi ani, probabil cu alte fonduri de fluturat-mascat, se scot bordurile de-abia puse și se pun altele. Ridicăm privirile a mirare și trecem mai departe, fiecare plutind în micuța lui bulă personală.

Se asfaltează șoselele. Într-un mod complet de neînțeles pentru muritorul de rând, care nu știe nici un fel de inginerie. Nu mă interesează cui îi aparțin zonal aceste șosele. Ceeea ce văd eu, ca oricare altul, e că, în oraș, drumurile centrale sunt bune. Dar pe strada mea din Dimitrov sunt atâtea gropi, de mă mir că nu rămâne vreo roata în ele. În jurul orașului, sunt jalnice! Șoseaua de centură e hopa-du-te-și-nu-te-mai-întoarce. Peticită din când în când, dar sărăcăcioasă și patetică. Să nu mai vorbim de gloriosul drum care părăsește orașul și o ia spre Voineasa. E atât de frumos, el în sine, încât te-ai aștepta să-l asfalteze cineva, pentru a permite accesul turisitic într-o zonă demnă de cartea marilor frumuseți naturale. De zeci de ani stă așa. În câte o vacanță, încercăm să ajungem la Obârșia Lotrului, dar deznădăjduiți ne gândim că poate la anul. Vara  acesta au început să îi facă ceva, în ritm de lasă-mă să te las. Patru muncitori, doi fumând tihnit, unul stând la umbră și unul admirând natura. Așa se construiește viitorul!!!Vor termina probabil peste 15 ani, când  asfaltul de proasta calitate se va fi stricat deja. D-ale românilor.

Momente. Se distruge toată zona verde centrală, Bulevardul plimbărilor noastre. Se bagă betoane de o calitate înfiorătoare,  dalele îndoielnice și atât de ordinare joacă în locașuri gata să îți pună piedică sau să se lase furate, cele mai urâte și ieftine pe care le-au putut găsi. Se pune o fântână țâșnitoare din asfalt, cred că au angajat cel mai nepriceput arhitect peisagist, una mai urâtă nu am văzut în viața mea. Mă face să-mi fie mie rușine să mă uit la ea. Dar dacă vreau să mă uit în altă parte dau de bieții copaci încarcerați. Li s-a lăsat un metru pătrat de supraviețuire. În rest, ciment. Seamănă un pic cu bubble-urile umane. Plutesc și ei într-o lume golită de sens, de verde. Putea să se ducă cineva până într-un oraș european, tot pe banii noștri sau măcar până la Brașov, să vadă cum arată o piață pietonală centrală. Cum toate dalele frumos colorate, din cel mai bun granit stau așezate ață, iar fântânile asfaltului țâșnesc vesele în jerbe strălucitoare. Cineva care ar fi putut să înțeleagă cum verdele trebuie venerat, nu eradicat.

În chiar miezul orașului tocmai s-a construit un centru de informare turistică! Legile absurdului sunt de-a dreptul clocotitoare, de un haz nebun și isteric. Ce informare turistică?! Pentru ce?! Nu avem șosele, nu avem valorificare a zonei turistice. Poftiți la noi, avem munți! Vă informăm că avem munți!da, e adevărat, peste tot avem munți! Avem și cascade și păduri ( alea netăiate încă), avem cabane construite fără nici un plan peisagistic, de toate genurile, culorile și materialele. Minunata zonă din Straja e kitschoasa până la extrem. Parângul nu e nici el departe. Dar avem centru de informare turistica! A, poate va informa copiii pe unde le sunt părinții plecați la lucru prin toate colțurile Europei!

La orice nivel ai încerca să trăiești, prostia e atât de mare, încât te înfioară. Ți se târăște pe șira spinării ca un vierme uriaș si te parazitează până în ultimul neuron.

Chiar ieri am încercat să beau o limonadă la o terasă, cu o prietenă. Plouase, o ploaie oarecare de vară, care se oprise. Am încercat la „Aztec”. Ne-am instalat frumos, în aerul proaspăt și plăcut, sub umbrele, pe scaunele care nu erau ude. O chelneriță ne-a strigat prin geamul deschis: ‚Nu servim afară!”. Cum adică? Înăuntru fum de țigară  și un nivel al decibelilor greu de suportat. Nu ne venea să abandonăm frumusețea clară a terasei. O încercare de negociere, „Nu vrem decât o limonadă”, a eșuat. Fetișcana chiar ne privea cu superioritate, „Ce e, fraierelor, nu înțelegeți?! Nu servim afară! Din motive absurdice, na!! Nu ne dă voie șefu’ să servim clienții unde vor ei. Ce, e de capul lor?! Aici e un bar serios, nu așa, de colo!”. Am plecat. Același lucru la „VIA”! Incredibil! Acolo chelnerul ne-a răspuns domol, ca unor retardate: „Nu servim afară, că atunci mai vin și alti clienți!’’ Bestial!!! nu le trebuiau clienți! Exasperate și sătule, am întrebat dacă putem intra. „E plin!”, ne-a răspuns ridicând din umeri. Omulețul din mine responsabil cu controlul haosului se tăvălea dându-se cu capul de pereți, râzând stupid și isteric. Am colindat tot orașul, încercând să găsim o terasă la care să primim o limonadă. Fericite că locuim într-un oraș de munte frumos și însămânțat cu semințele logicii. Reflector al cosmosului, al civilizației și mai ales, plin de bun simț. Bunul simț universal. În care clienții se primesc cu zâmbetul pe buze și, dacă vor să șadă afară, pe asfalt, le aduci repede o umbreluță colorată și le mulțumești că au venit la tine! Doar de-aia ți-ai deschis restaurant! Să ai clienți! Sau nu?!

Milkshake cu Canabis

Jurnal de Amsterdam I

Pe aeroportul Schipol am din nou senzația aceea de panică binecunoscută, absolut plăcută și plină de anticipație. Am evadat de pe unica stradă a Petroșaniului și nu știu încotro să o iau. Grămezi de drumuri posibile se adună în noduri sub pașii mei și habar nu am dacă voi alege calea cea bună. Economicoși încă și plini de elan nefondat, dorim să ajungem la hotel cu ajutorul trenului și al autobuzului. Am studiat eu pe net. Dar momentan nu știm nici cum să ieșim din aeroportul-labirint. Alex optează pentru taxi și retezarea nodului gordian. Suntem doi contra unu, așa că Ale se lasă, râzând, în mâinile noastre părintești. Bineînțeles că nu va uita să puncteze când o vom da în bară. Ca de obicei.

Din fericire, plăcuțele de orientare sună foarte englezește și ajungem cu viteză în gara subterană, cu biletele în mâini. Trebuie să facem check-in înainte de urcarea în tren, dar unde?! Plus că ne holbăm pe hartă și nu înțelegem nimic din mulțimea de linii întretăiate și colorate diferit. Se pare că sunt mai multe opriri în gara centrală, care ne trebuie oare?! Alex mustăcește, gata sa ne taxeze pentru acest efort existențial, dar tace pentru că ne hotărâm spontan că cel mai bun tren e chiar cel de sub nasul nostru. Suim. Fără bifarea biletelor. Dacă ne ia vreun controlor la rost, vom face pe nevinovații. Cum și suntem. De unde să știm noi în ce   și-au deghizat olandezii ăștia mașinăria de taxat bilete? Poate o fi ceva gen „harry potter”, ascuns între stâlpul 7 și 8, peronul din mijloc-dreapta. Ochii noștri profani nu au detectat nimic.  Urmăriți de un noroc chior, ajungem si în autobuz, fără nici o problemă de orientare. Dar pân-aici ne-a fost cu zen-ul!

Afișajele sunt doar în olandeză și ne holbăm increduli la ele, unde ne dăm jos?! Până descifrăm noi literele ( nu că mi-aș aduce aminte numele stației!) se schimbă anunțul. După un timp, alinierea ciudată a silabelor îmi sună vag cunoscut și anunț rapid că asta, da, asta e stația unde trebuie să coborâm! Din motive necunoscute, șoferul nu oprește. Până ne dumirim noi, ființe evoluate de la poalele Carpaților, că trebuie să apăsăm pe un buton pentru a opri autobuzul, mai trec două stații. Urmează ceva foarte specific familiei noastre de călători din tată-n fiu. Mergem înapoi pe jos vreo 20 minute, trăgând bagajele după noi ( după ce le-am deschis în mijlocul Amsterdamului și am scotocit după pelerinele de ploaie, căci s-a pornit și ploaia spre fericirea noastră!), cu Alex având o figură de martir al istoriei familiale și bombănind în surdină ceva despre taxiuri și economii inutile. Ajungem complet murați și ne facem o intrare triumfală în holul luxos, cu părul atârnând în lațe și ploaia picurând în bălți de pe noi. E numai 11 dimineața și check-in-ul se face la ora 3.

 

Olandezii sunt însă miloși din fire și ne dau una din camere, moment în care răsuflăm ușurați. Am ajuns la liman. Cu numai 30 euro. În loc de 45! Chiar a meritat!!! Pentru că Ale are altă părere și dă să înceapă iar cu teoria, îi dăm repede cadoul din partea familiei. Răsfoiește cartea pe care i-am adus-o și strâmbă din nas. Genul de umor exploatat la maximum i se pare prea grosier, prea balcanic. Nu e la fel de fin ca umorul englezesc.

Ale:  -Chiar crezi că e amuzantă?

Li:    -Da, foarte. Dar e și mai amuzantă daca o citești cu cineva.

Ale:  -De când se citesc cărtile cu cineva?!

Cri: - Mie imi citește mamă-ta seara!!!

Scoatem șnițelele și chiftelele pe care le-au pregătit bunicile pentru copilu’ și ne înfruptăm sănătos. Așa se fac economiile! Plus că Ale e fericit simțind aromele copilăriei.

Ale: -Dacă intră cineva aici, leșină de la mirosuri!
Cri: -Se mai și întreabă ce substanțe halucinogene folosim!

Apoi, cu dezinvoltura exersată de-a lungul multor călătorii, golesc frigiderul de sticluțele cu licori scumpe pentru a îndesa pateurile și caserolele înăuntru. Ne odihnim și studiem camera. Eu citesc pliantele, când brusc îmi pică maxilarul! Adio economii!! Ăștia sunt duși cu pluta! Sunt răi cu noi! Frigiderul e pe bază de senzori. De câte ori scoți ceva din el, plătești. Ne repezim la frigider și într-adevăr, senzorii pe care trebuiau să stea nenorocitele de sticluțe sunt liberi și gata de taxare. Îndesăm cu groază totul la loc și stabilim ce trebuie să spunem la recepție.

Ale: -După cum v-ați prezentat la check-in, ca Hobo-Hobo cu geamantanul jerpelit și lațe murate de  ploaie, ce-o să le spunem?!

Cri: -Am adus pateu la copilu’ și l-am băgat la frigiderul vostru hoțoman!

Li: - Vai, Ale, te dai și tu mare lord englez acum! Ce suntem noi de vină că prin aeroport au jucat   probabil fotbal cu  geamantanul nostru și l-au facut harcea parcea?! Mai bine fă o cafea și taci.

Cri( privind cu îndoială cum Ale pipăie aparatul de cafea): - Mă lași pe mine?

Ale( convins de superioritatea lui indubitabilă): -Nu, nu, nu...

Cri( după un timp, milos): -Vrei să-ți arăt?

Ale: -Nici de-al naibii!!!!

Bineînțeles că până la urmă îi cere ajutorul specialistului în mașinării și ne savurăm cafeaua pe balconașul rustic, cu perne mari albastre și priveliști minunate.

Li( romantică): -Uite ce nori frumoși! Oh, nu sunt nori, e fum!

Cri: -Ăla e crematoriul orașului. Dacă analizez zona, la asta mă duce gândul!

Ale( stupefiat): -Păi hotelul ăsta nu are gym?! Eu mi-am cărat lucruri pentru gym!

Cri: -Ce? Banda?! Lasă aiurelile! Hai mai bine să tragem un pui de somn.

Li:  -Cum să dormim??!! E timpul să explorăm!

Cri: -Ce, și ție ți-e somn!!!

Li:  -Da’ io nu mă las!

Cri: -Eu mă las!

Reușim să ne urnim. Westerpark e prima zonă care ne atrage ca un magnet. Se aude muzică în depărtare și e rost de distracție. Iepurașii țâșnesc din tufe, păsări cenușii își înalță gâtul lung și grațios, stuful e înalt de peste un stat de om, un parc interesant, sălbatic și plin de vânt! Valuri, valuri de vânt. Copacii unduiesc în toate părțile, stuful vălurește, apa se încrețește pe bălți și canale, e însuși vântul pictat in 3D. Câini care se joacă cu stăpânii lor, bicicliști, oameni care aleargă, aerul e parfumat a tei și a verdeață proaspăt scuturată de vânt, miroase a levănțică peste tot și a alte buruieni delicioase. Sălbatic și pașnic. Omul și natura în deplină comuniune și fără intruziuni mecanizate și specializate.

Ne apropiem de zona fierbinte, e Milkshake festival. Suntem pe o colină și privim în jos la o mulțime colorată, zgomotoasă și boemă cu totul, palpitând în ritmul nebunesc și zgâlțâit al muzicii. Nu am mai văzut niciodată așa ceva. O casă uriașă de păpuși, de înălțimea a trei etaje, ale cărei camere, colorate țipător au deschidere spre public.  În fiecare cameră, personaje extrem de pitorești cufundate până la delir în tot felul de chestii extreme. Unii cântă zbuciumat, dansează contorsionându-se, îmbrăcați straniu, alții în cușcă sau acoperiți complet de pânze colorate. Mi se pare fascinant, metaforă a jucăriilor umane, a marionetelor acestei lumi, a haosului și a nebuniei generalizate. Tentaculele durerii si ale nepăsării rupând totul. Îmi plac însă veselia implicită, absurdul și coloratura. Curajul si acceptarea.

 

Vreau să intru, mă atrage ca mierea, dar cei doi Alpha strâmbă din nas. Mai ales după ce, în timp ce mă îndrept spre borcanul cu miere flamboaiantă, aud un horcăit suspect și un tinerel vomită în rafale în spatele meu. Nimeni nu pare să bage de seamă, eu scap nevătămată, dar apărătorii mei din oficiu refuză să intre. Atât le-a fost. Instinctul atavic de protecție a fost activat. În timp ce ne îndepărtăm, privesc cu jind la toți ciudații planetei, la lipsa oricăror bariere. Impresia smulsă în fugă e de bună dispoziție generală și generalizată, de trepidație și nebunie curentată.

Li( ofticată rau): -Ce muzică era aia?
Ale: -House, cred.
Cri: - Da’ de unde! De nebuni, de drogați. Mamă-ta vroia acolo, să țopăie la ultimul etaj!

Ce oameni, dom’le,ce oameni! Nu m-au lăsat să pătrund în inima stupului. Ăștia sunt încuiați rău de tot. Moraliști burghezi. O să mă taie de la orice formă de distracție. Mă montez din ce în ce mai tare. Cutreierăm  pe străduțe, cu mine bosumflată ca un copil căruia i s-a luat jucăria preferată. Din iubire și generozitate, firească la mine de altfel( nu pot să le stric ziua!), în urma unei autoexaminări de-a dreptul profunde, hotărăsc să îmi revin cu ajutorul unui tratament forte. Vestiții cartofi prăjiți olandezi! Mâncare stradală delicioasă, presărată cu sos curry. Efect garantat!

Ușurați să mă vadă revenită la un nivel acceptabil de veselie, cu colesterolul ridicat și glicemia la fel, pentru a nu rămâne mai prejos, Cri și Ale servesc o pizza la o terasă italiană, „Panarama” (probabil fericiți că nu m-am făcut de panaramă!). O singură pizza amândoi. Ditamai bărbații. Sunt în buget ( când eu vă zic că nu sunt normali!). Ultima felie e încă pe farfurie.

Cri( plin de sacrificiu patern): -Ia-o tu, mie nu îmi mai trebuie!
Ale( din pura și simpla dorință de a se opune): Nici mie. Ia-o tu.

Dialogul tembel continuă. Îi urmăresc mișcând privirea de la unul la altul și știu că nici unul nu o să cedeze. Chelnerul dă să ridice farfuria. Pe ultima sută de metri mă reped și înfașc felia rătăcită, smulgând-o din mâinile chelnerului zăpăcit de situație. I-o înfig lui Cri sub nas și îi spun autoritar: „Mănâncă!”, iar el ronțăie docil, în timp ce Ale moare de râs. A ieșit biruitor din războiul pizzei. Are de ce să fie mândru!

Intrăm într-o bombonărie. Cristi își culege picăturile colorate din zecile de sortimente și e fericit pe planetă. Și cică eu eram copilul! Pe autobuz, înapoi, îi intind șoferului 10 euro, dar mi-i refuză și ne poftește să călătorim gratis.

Li: -Mă simt fermecătoare. Cred că l-am impresionat cu rujul meu și strălucirea interioară!

Cri: -Oi fi fost a o mia călătoare!!!

Pe balconul înserării e timpul pentru o nouă experiență. Ale îmi intinde o prăjitură cu canabis, după ce pe prima a ronțăit-o el ca să se asigure că eu nu o să pățesc nimic.

Ale(explorator): -Au un miros și un gust specific. Simți?
Cri( oripilat de prostia pe care o facem): -A pișu de pisică!
Li: -Cri, tu nu vrei?
Cri: -Cineva trebuie să rămâna treaz!

Ploaia începe brusc pe balcon și eu, tot brusc, încep să râd isteric, sub privirile absolut stupefiate ale soțului și fiului meu. Râd și râd, aproape fără aer, mai ales că ei cred că e de la prăjitură, iar eu știu că e râs de veselie, pură și primară, e râs de râs.

Ale: -Ia dă-ncoa chestiile alea, să nu mai pună mâna pe ele. Evident nu face față! Jesus!

În timp ce adorm, sub cerul apusului care bate prin ferestre, îmi spun ca Amsterdamul e pur și simplu unic! Un amestec de milkshake cu canabis. N-am mai gustat.