Lumea nu știe câte
pregătiri am făcut pentru a ajunge să mâncăm un șnițel vienez. Câte etape am
parcurs. Cât ne-am agitat. Inutil, de altfel.
Mai întâi ne-am bibilit
mașina pentru a fi în stare să străbată nămeții înspăimântători ce urmau să se
ridice până la cer pe autostrada lunii decembrie. Am cumpărat lanțuri,
cauciucuri de iarnă, am colectat pături și grămezi de haine groase. Am calculat rute,
ore, bani și, mai ales, am visat. La minunățiile târgului de Crăciun vienez. La
întâlnirea cu Alex care trebuia să aterizeze la ora 3 la Viena. La șnițelul cu
pricina. Parcă mă gândeam mai mult la șnițel decât la Alex.
În cele din urmă am închis
ușa și, îmbrăcati bine de iarnă, am plecat. Cu toții, căci și nepoata venea cu
noi. Cum putea rata experiența de
Crăciun care urma să se lase cu un shopping intens și nebun pe cea mai
incitantă stradă a capitalei vieneze?! Am mai numărat actele o dată și am întins-o la drum în
noapte. Totul era programat foarte bine. Ca de obicei în familia noastră. Totul
este mereu excelent programat. E adevărat că intervine, absolut întotdeauna,
dar întotdeauna, factorul haos! Dar cine poate fi făcut responsabil pentru
haos?! Am anunțat foarte clar în mașină, în întunericul iernii că voi mânca
șnițel vienez la Figmuller. Scopul meu principal era culinar. Am făcut
research zile întregi. Acesta era cel mai bun șnițel din zonă. Nu puteam să-l
ratez. Obsedată de viziunea aurie, învelită în pesmet, luasem la drum o cutie
întreagă cu șnițele. Pentru Alex, sunt preferatele lui. Nu am realizat
contradicția. Surplusul. Acestea erau șnițele românești.
Din nu știu ce motive,
odată ieșiți din zona noastră de confort, adică din județ, zăpezile au dispărut
cu desăvârșire. Nici urmă de nămeți. În mașină era prea cald. Sau aveam eu prea
multe boarfe pe mine. După 5 ore de drum am ajuns la prima graniță. Cea de
ieșire din țară. Nimeni. Evident că nici nămeții, nici furtunile, nici granițele
nu vor putea opri acest măreț drum inițiatic. Vorbesc aici de inițierea sacră
în Marele șnițel vienez!
Relaxați, oprim în
granița maghiară. Hopa, că aici era cineva! Chiar doi. Calm, întindem actele,
inclusiv împuternicirea ce ne permitea să scoatem nepoata minoră din țară.
Suntem veseli, relaxați și amabili. Acuș-acuș ne întâlnim cu Alex! Și mai ales
cu șnițelul!
La lumina lanternei,
vameșul ne cercetează actele. Sec și rece, ne cere cazierul persoanei care
însoțește minora. Uit de șnițele și, inundată de adrenalină, intru in
debilitate mintală. Nu am cazierul. Nici nu mi-a trecut prin cap că mi-ar
trebui. Îmi caut cu disperare argumentele. Nu am. Se știe că sunt o persoană
care argumentează bine. Excelent chiar, deși nu vreau să mă laud. Dar acum, ce
să zic?!
Lili: - Nu am știut că ne trebuie cazier. Ne
pare rău ( penibil și neimpresionant).
Vameșul: -Vă trebuie. Dacă
nu aveți, vă întoarceți ( sec și imberturbabil).
Lili: -
Dar ne ducem la târgul de Crăciun de la Viena! ( cu ton de milog la porțile
regatului maghiar! Ineficient, oricum).
Vameșul: - Ce să vă
fac?! Vă întoarceți. ( E calm, nu îl interesează. Nici măcar nu e târgul din
Budapesta lui).
Lili: -Dar la ora 3 trebuie să îl luăm pe
Alex de la aeroportul din Viena! Alex ne așteaptă acolo! ( disperat și
alambicat, fără nici o urmă chioară de logică!)
Vameșul( brusc
interesat, zici că a prins un fir, o filieră din traficul de carne vie sau de
organe!):
-Alex? Cine e Alex? Tatăl
minorei?
Lili: -Doamne, nu! E fiul nostru. Ea e nepoata
noastră! nu e nici o legătura! Trei zile la Viena, vă rugăm! ( în timp ce
vorbesc, realizez uimită că nu se înțelege nimic și că mi-am pierdut momentan
darul explicațiilor raționale!)
Vameșul, complet
zăpăcit, ne face semn cu mâna să trecem. Cristi depășește granita și nu vorbim
minute întregi. Șocați. Nu știm cine e vinovat că nu avem nenorocitul de
cazier, nu știm de ce ne-a lăsat să trecem, brusc mă întreb retoric: „Oare
vroia niște euro?”. Poate ne-a eliberat pentru că eram prea duși cu pluta?!
După câteva sute de
kilometri ne revenim și glumim în legătura cu IQ-ul ridicat dovedit de cei
implicați. E soare și bate a primăvară, cald. Nu ne trebuie lanțurile de roți. Evident!
Ajungem la aeroport cu 3 ore mai repede, ceea ce cred că e din nou o dovadă de
...bună organizare. Vrem să parcăm, dar la vienezii aștia totul e cu plată! De
la toalete la parcări! Ce, doamne! 10 euro pe oră!!! Nici gând, noi nu plătim
atât! Găsim un magazin Billa și parcăm acolo, chiar sub o placuță pe care scrie
ceva. În germană, nu pricepem. Folosindu-mi deprinderile avansate de lingvist,
înțeleg ceva despre un interval maxim de o oră!
Probabil atât avem voie să rămânem acolo. Stăm cu nerușinare peste 2 ore, având de gând
să pretindem că nu înțelegem mesajul. Ăștia nu au auzit de engleză?! Exact cu
15 minute înainte de venirea avionului
tragem în parcarea aeroportului, cea cu 10 euro, având de gând să plecăm înainte
de a trece 60 minute.
Pentru că nu suntem
normali, ne asteptăm fiul într-un noian de emoții. De drag, de dor ( nu l-am văzut
de 5 luni). Și de nerăbdare, de ce nu mai apare odată, că ne expiră ora!! Ce
tot moșmodește pe acolo?! Uite-l! Hai, repede, repede, o îmbrățișare frugală și
o luăm la goană spre mașina, el nepricepând deloc ce se întâmplă. Fuge derutat
odată cu noi. Astia sunt părinții lui nebuni. Aruncăm bagajele de-a valma și
demarăm în trombă, mai sunt 5 minute! Ajungem victorioși în fața barierei,
Cristi bagă tichetul în aparat. Nimic. Brusc ne dăm seama că nu acolo se
plătește. Încremenim pentru un scurt moment, oripilați. În spatele nostru s-a
făcut coadă. Nu putem ieși. Spațiu alb. Temporal și neuronal! Rezolvarea vine
de la mașinile din spate, care nici măcar nu clacsoneaza. Civilizație, nu glumă.
Se trag la o parte și noi, idioții, putem ieși. Întoarcem și parcăm din nou.
Băieții pleacă în căutarea locului de plată. Indicații doar în germană. Cumva
se descurcă. Se întorc și plecăm, bariera se ridică cumințică. Cum să nu se
ridice?! Doar am achitat 20 euro pentru o oră și 5 minute. Râdem ca nebunii,
oare ce o să ni se mai întample?! Viena asta e plină de pericole. Un loc potențial
agresiv.
Șnițelul
vienez
Ce mi-a plăcut cel mai
mult în Viena cea generos revărsată spațial și temporal? Nu numai ca totul e
aerisit și la scală mare, mai e și inundat de sute de ani coexistând în armonie
clasică și modernă.
Dar cafenelele. O, da!
Cafenelele vieneze sunt adevărate capodopere. Stilate. Când intri, ai pășit
brusc într-un alt secol, respirând cu nesaț rafinament și eleganță. Cafelele,
aromate și fierbinți, prăjiturile, cu totul savuroase. O atmosferă tihnită și dulce,
îmi este clar că aș ieși dintr-una și aș intra în alta, comandând întruna la
cafea Mozzart, la tort Sacher și ștrudel vienez. M-aș muta în Viena pentru
cafenele și pentru târgurile de Crăciun. Aș trăi fericită, bându-mi cafeaua și
așteptându-l pe Moș Crăciun.
În prima cafenea în
care am pășit, cu veselie inocentă și cu fereală totodată (aveam oarecum
senzația că e un lăcaș pentru nobili, nu pentru plebei ca noi!), a trebuit să
parcurgem o perioadă de acomodare. Până am înțeles pe deplin care e mersul
lucrurilor. Și până am răspuns la niște întrebări fundamentale (cu ajutorul
binecunoscutei istețimi hobițiene!):
Ale: - De ce avem apă la cafea?
Li: -
Să spălăm lingurița în ea.
Cri: - Da
de unde!
Ale: - Să o bem? Ce, doamne, facem cu apa?!?!
Li: - Să ne spălăm degetele în ea? Ca
romanii? Dacă avea și petale de trandafiri
în ea!
Cri: - Caută pe net!!! De ce se pune apă la
cafea?!
Li ( brusc atotștiutoare): -Normal! Este o cafenea!
Ale se uită holbat, neînțelegând pe moment care e
mai umblat prin lume, el sau babacii?!
Cri(obișnuit și blazat): - Bine că nu sparge ceva.
Preventiv, împinge
cănile din calea gesticulației neveste-sii, alert și supercalificat,
încercând să salveze tot ce se poate
salva din calea tornadelor lingvistice.
Printre plimbări și
cafenele, am reușit să terminăm uriașa cutie de șnițele, suntem ghiftuiți de
ele și acum îmi dau seama că mi-am sabotat propriul proiect. Am săpat de la
rădăcină Marele șnițel vienez! Nimeni nu mai vrea să îl mănânce! Sunt sătui
toți de șnițele ca de mere pădurețe. Dar e proiectul meu international și nu
voi renunța le el! În a treia zi îi târăsc pe toți la Figmuller, unde, spre
oroarea plictisită a tuturor, e coadă afară și se așteaptă. Nu numai că vreau
să îi hrănesc din nou cu șnițel, dar trebuie să stea și la coadă pentru
asta??!!
În trei minute,
dezgustul care se citește pe fețele bărbaților mei, mă face să aplic tactici
ultime și eroice. Le spun să plece, să mănânce ce vor, că mă descurc eu
singură. Ce pot păți? Doar e centrul Vienei! Voi mânca afurisitul de șnițel!! O
hotărâre nestrămutată și încăpățânată se citește pe fața mea. În fața
evidenței, nu mă vor birui, e clar! se decid să aștepte, urmând să îmi scoată
ochii un an de zile, dacă se va dovedi un eșec similar celui din Londra, cu
restaurantul lui Jamie Oliver.
Cei perseverenți vor cuceri
lumea! Conștientă ca transmit un exemplu pozitiv și motivațional de nivel înalt
fiului meu, ridic fruntea și îndrept spinarea! Mesajul subliminal e evident, gândesc
eu mândră: „Așa se urmărește atingerea idealurilor supreme în această viață!”.
Mamă până la capăt!
Intrăm. Interiorul nu
mă dezamăgește. Oh, nu, chiar deloc. Proiectați brusc cu 200 de ani în urmă,
admirăm bârnele de lemn și structurile de piatră, cotloanele și iluminatul ca
de opaiț. Scări înguste în sus și în jos, un aer boem și rustic, într-o
combinație de-a dreptul fermecătoare.
Sosește mâncarea și văd
nările tuturor fremătând, ochii sclipind. A poftă lupească. Asemenea șnițele nu
s-au mai văzut!! Uriașe, cât niște farfurii, se revarsă și depășesc marginea
platourilor. Subțirele, cu coaja crocantă și miezul pufos, sunt indescriptibile.
Sunt altceva! Sunt mama tuturor șnițelelor pe care le-am mâncat vreodată, sunt
Alpha și Omega bucătăriei vieneze, sunt pur și simplu cele mai teribile
șnițeloace de pe planetă. Iar salata de cartofi de lângă ele e unică. Alunecă
catifelat pe gât în jos, într-un amalgam de arome. Aprobarea
mârâită a tuturor mă face să mă simt vedeta serii. Am muncit din greu, dar am biruit! Înfulecăm pe nerăsuflate.
Traversăm cu toții, în
vreo 20 minute, nenumărate stări existențiale. Pe măsură ce șnițelele se
micșorează, pe fețele noastre expresiile alternează.. De la „Uau’’-ul inițial,
la „Deliciooos!!” „Mamă, ce bunătate!!” Apoi, cu o privire furișată spre
ceilalți: „Oare tre' să mănânc toată chestia asta??!!” Și, în final, cu o
strâmbătură dezgustată:” Vomit, tre' să mă opresc!”. Parcă la comandă, ne oprim
cu toții și privim cu scârbă părțile dezmembrate și rămase de izbeliște ale
mărețului și apusului Șnițel vienez. Gospodărește, mă apuc să le adun în șervețel,
sub privirile uimit-stupefiate-oripilate ale familiei. Nu pentru că s-ar rușina
de gestul meu gospodăresc în mijlocul Vienei elegante, ci pentru că nimeni nu
poate concepe că ar mai putea pune gura pe vreun șnițel în următorul an! Poate
chiar doi ani! Hai să zicem trei!
Cristi, amuzat, vorbește pe nas:
-Achtung! Achtung! Daman cu
fularum are șnițelum în buzunarum.
Îmi văd netulburată de
împachetare. Lasă că o să-mi mulțumească ei! Satisfăcută și încântată de
atingerea targeturilor, sunt gata de un pic de mișcare. Deși cam greu, cu atâta
șnițel la bord!
Moartea
salamului
Lucruri care nu mi-au
plăcut în Viena? Nu știu, parcă o prea mare rigurozitate pentru spiritul meu balcanic.
O rigiditate implicită, prezentă în tot și în toate. În panourile scrise doar
în germană, de neînțeles pentru majoritatea turiștilor. Liniștea și răceala
străzilor. Felul în care nu vine nici o mașina, dar nimeni nu traversează până
nu e verde. O asemenea obediența față de reguli mă sperie un pic. Oamenii nu
sunt așa. Oare cum au ajuns să stea cuminți și ascultători? Aveam să aflu în
ultima zi cuvântul cheie. Să înțeleg că există o legătură clară între chestiile
fixe, dure și dulceața prăjiturilor. Între regulile scrise în germană și
savurosul, bestialul, incomparabilul rom Stroh!! După care am umblat o zi
întreaga, cumpărând pentru toți prietenii și toate rudele.
Nu mi-a plăcut ca era
duminică, mii de turiști se scurgeau de-a lungul celei mai populare străzi de
shopping, presărate cu zeci de magazine încântătoare și nici măcar unul nu era
deschis!!! Mi se părea incredibil! Duminica! Toți vroiau să facă grămezi de
cumpărături, dar regulamentul zicea că nu duminica, nu! De unde ni se păruse că
vom da peste o altă variantă a Oxford Street-ului londonez, ne-am dezumflat
rapid. Viena începuse să mă sperie serios. Noroc că era deschis la Mozzart
Cafe! Care ne-a readus pe linia de
plutire. Acesta era rostul minunățiilor romate si cafelate. Să te ajute să supraviețuiești.
Ziua plecării. Ne-am
adunat catrafusele, încântați de nenumăratele sticle de Stroh, care sclipeau
cald și ghiduș dintre ciocolatele mozzartiene, am coborât în parcarea demnă de
Stephen King și, plini de elan, cu grijă să nu ne rătăcim, ne-am îndreptat spre
mașinuță. Ne aștepta drum lung. Surpriza numărul 1! Pe parbriz se lăbărța o
foaie oficială. Cristi a pălit instant, a desfăcut-o. Normal ca era în germană!
Cine s-o priceapă?! Vienezii ăștia sunt naționaliști convinși, sunt absolut
sigură. Eu cred că, în secret, îi urăsc pe toți turiștii și vor să
scape de ei. În germană!!! Căutăm paznicul parcării care ne lămurește, tot în germană, că e o amendă! Pentru ce, Doamne ferește??!! Mașina stătuse nemișcată 3 zile în parcare! Pentru cele 20 minute cât stătuse inițial afară din parcare. Atât durase în prima zi, până ne-am cazat și am aflat unde trebuie să parcăm. O lăsasem pe o laterală a hotelului, în spatele unei alte mașini parcate acolo. Filmaseră totul, ne luaseră urma ca unor criminali periculoși și, mai pricepuți ca noi în labirinturile parcărilor ne lăsaseră amenda. Asta era! Înțelegeam totul. Într-o fracțiune de secundă am priceput chiar totul despre Viena și legile ei. Mi s-au aprins toate beculețele. Ceva de genul: „Dacă vii la noi, turistule internațional, bezmetic ce ești, trebuie să ne respecți regulile. Pe care nu le știi, pe care le scriem în germană, dar n-ai decât să ne înveți limba! Ptiu!!! Necivilizatule!”
Am smuls amenda din
mâinile lui Cristi, cu gândul secret că o să o plătim la paștele cailor, am dat
ordin de plecare și am smucit portiera. Gata să lesin, am dat înapoi, secerată
de o duhoare de neînchipuit! Aveam un cadavru în mașină! Îngrozită, m-am uitat
dupa poliția vieneză atât de eficientă. Cu mâinile la nas, am început să căutăm
corpul delict. Era în portbagaj!! Era Salamul, mort de-a binelea! Nenorociții,
ne vânduseră un salam afumat, cu coaja albă, care se stricase în trei zile!!
Iarna, între betoanele unei parcări! L-am scos cu grijă, eram convinsă că
nenumărate camere de luat vederi îi urmăreau atent pe infractorii români din
Petroșani. Nu am îndrăznit să îl aruncăm în coșurile de gunoi din parcare.
Ne-ar fi amendat din nou, sunt convinsă, urmărindu-ne până în pânzele albe
pentru asemenea delict înfiorător. L-am aruncat într-un tomberon uriaș, pe o
stradă alăturată, uitându-ne cu fereală în stânga și în dreapta! Dacă aveau
vreo lege contra aruncării salamurilor moarte? Aventura noastră devenea din ce
în ce mai creepy!
Totul a culminat cu
noi, închiși în mașina împuțită și mirosind înfiorător a mortăciune, încercând
să ieșim din parcare. Toate instrucțiunile de plată erau în germană, nu reușeam
să plătim și să ridicăm nenorocita și blestemata de barieră. Germană, germană
peste tot. Engleza nu se inventase. Aproape leșinați din cauza mirosului,
băieții au plecat să îl caute pe paznicul parcării. Au plătit prin nu știu ce
cotloane și am reusit să plecăm!
Să ne eliberăm. Noroc
că aveam romul!!!
Pe autostrada maghiară
am început să ne revenim. Să scăpăm de miros. Cam verzi la față. Să facem analiza finală.
Cu totul și pe
ansamblu, excursia fusese minunata. Eram convinși de asta. Suntem niste hobiți
optimiști incurabili. Niște cutezători. Aventurieri adevărați.
Niscaiva pierderi colaterale:
salamul mort și amenda care s-a ridicat până la 70 euro.
Nu aș locui niciodată
în Viena. Dar aș putea să iau cu mine oriunde cafeluța Mozzart și romul Stroh.
Eventual șnițelul ar
putea să mă convingă să mai calc pe acolo.