Șnițelul vienez și salamul mort

În căutarea șnițelului

Lumea nu știe câte pregătiri am făcut pentru a ajunge să mâncăm un șnițel vienez. Câte etape am parcurs. Cât ne-am agitat. Inutil, de altfel.

Mai întâi ne-am bibilit mașina pentru a fi în stare să străbată nămeții înspăimântători ce urmau să se ridice până la cer  pe autostrada  lunii decembrie. Am cumpărat lanțuri, cauciucuri de iarnă, am colectat pături și  grămezi de haine groase. Am calculat rute, ore, bani și, mai ales, am visat. La minunățiile târgului de Crăciun vienez. La întâlnirea cu Alex care trebuia să aterizeze la ora 3 la Viena. La șnițelul cu pricina. Parcă mă gândeam mai mult la șnițel decât la Alex.

În cele din urmă am închis ușa și, îmbrăcati bine de iarnă, am plecat. Cu toții, căci și nepoata venea cu noi. Cum  putea rata experiența de Crăciun care urma să se lase cu un shopping intens și nebun pe cea mai incitantă stradă a capitalei vieneze?! Am mai numărat  actele o dată și am întins-o la drum în noapte. Totul era programat foarte bine. Ca de obicei în familia noastră. Totul este mereu excelent programat. E adevărat că intervine, absolut întotdeauna, dar întotdeauna, factorul haos! Dar cine poate fi făcut responsabil pentru haos?! Am anunțat foarte clar în mașină, în întunericul iernii că voi mânca șnițel vienez la Figmuller. Scopul meu principal era culinar. Am făcut research zile întregi. Acesta era cel mai bun șnițel din zonă. Nu puteam să-l ratez. Obsedată de viziunea aurie, învelită în pesmet, luasem la drum o cutie întreagă cu șnițele. Pentru Alex, sunt preferatele lui. Nu am realizat contradicția. Surplusul. Acestea erau șnițele românești.

Din nu știu ce motive, odată ieșiți din zona noastră de confort, adică din județ, zăpezile au dispărut cu desăvârșire. Nici urmă de nămeți. În mașină era prea cald. Sau aveam eu prea multe boarfe pe mine. După 5 ore de drum am ajuns la prima graniță. Cea de ieșire din țară. Nimeni. Evident că nici nămeții, nici furtunile, nici granițele nu vor putea opri acest măreț drum inițiatic. Vorbesc aici de inițierea sacră în Marele șnițel vienez!

 

Relaxați, oprim în granița maghiară. Hopa, că aici era cineva! Chiar doi. Calm, întindem actele, inclusiv împuternicirea ce ne permitea să scoatem nepoata minoră din țară. Suntem veseli, relaxați și amabili. Acuș-acuș ne întâlnim cu Alex! Și mai ales cu șnițelul!

La lumina lanternei, vameșul ne cercetează actele. Sec și rece, ne cere cazierul persoanei care însoțește minora. Uit de șnițele și, inundată de adrenalină, intru in debilitate mintală. Nu am cazierul. Nici nu mi-a trecut prin cap că mi-ar trebui. Îmi caut cu disperare argumentele. Nu am. Se știe că sunt o persoană care argumentează bine. Excelent chiar, deși nu vreau să mă laud. Dar acum, ce să zic?!

Lili:        - Nu am știut că ne trebuie cazier. Ne pare rău ( penibil și neimpresionant).

Vameșul: -Vă trebuie. Dacă nu aveți, vă întoarceți ( sec și imberturbabil).

Lili:       - Dar ne ducem la târgul de Crăciun de la Viena! ( cu ton de milog la porțile regatului maghiar! Ineficient, oricum).

Vameșul: - Ce să vă fac?! Vă întoarceți. ( E calm, nu îl interesează. Nici măcar nu e târgul din Budapesta lui).

Lili:         -Dar la ora 3 trebuie să îl luăm pe Alex de la aeroportul din Viena! Alex ne așteaptă acolo! ( disperat și alambicat, fără nici o urmă chioară de logică!)

Vameșul( brusc interesat, zici că a prins un fir, o filieră din traficul de carne vie sau de organe!):    

                 -Alex? Cine e Alex? Tatăl minorei?

Lili:       -Doamne, nu! E fiul nostru. Ea e nepoata noastră! nu e nici o legătura! Trei zile la Viena, vă rugăm! ( în timp ce vorbesc, realizez uimită că nu se înțelege nimic și că mi-am pierdut momentan darul explicațiilor raționale!)

Vameșul, complet zăpăcit, ne face semn cu mâna să trecem. Cristi depășește granita și nu vorbim minute întregi. Șocați. Nu știm cine e vinovat că nu avem nenorocitul de cazier, nu știm de ce ne-a lăsat să trecem, brusc mă întreb retoric: „Oare vroia niște euro?”. Poate ne-a eliberat pentru că eram prea duși cu pluta?!

După câteva sute de kilometri ne revenim și glumim în legătura cu IQ-ul ridicat dovedit de cei implicați. E soare și bate a primăvară, cald. Nu ne trebuie lanțurile de roți. Evident! Ajungem la aeroport cu 3 ore mai repede, ceea ce cred că e din nou o dovadă de ...bună organizare. Vrem să parcăm, dar la vienezii aștia totul e cu plată! De la toalete la parcări! Ce, doamne! 10 euro pe oră!!! Nici gând, noi nu plătim atât! Găsim un magazin Billa și parcăm acolo, chiar sub o placuță pe care scrie ceva. În germană, nu pricepem. Folosindu-mi deprinderile avansate de lingvist, înțeleg ceva despre un interval maxim de o oră!  Probabil atât avem voie să rămânem acolo.  Stăm cu nerușinare peste 2 ore, având de gând să pretindem că nu înțelegem mesajul. Ăștia nu au auzit de engleză?! Exact cu 15 minute  înainte de venirea avionului tragem în parcarea aeroportului, cea cu 10 euro, având de gând să plecăm înainte de a trece 60 minute.

Pentru că nu suntem normali, ne asteptăm fiul într-un noian de emoții. De drag, de dor ( nu l-am văzut de 5 luni). Și de nerăbdare, de ce nu mai apare odată, că ne expiră ora!! Ce tot moșmodește pe acolo?! Uite-l! Hai, repede, repede, o îmbrățișare frugală și o luăm la goană spre mașina, el nepricepând deloc ce se întâmplă. Fuge derutat odată cu noi. Astia sunt părinții lui nebuni. Aruncăm bagajele de-a valma și demarăm în trombă, mai sunt 5 minute! Ajungem victorioși în fața barierei, Cristi bagă tichetul în aparat. Nimic. Brusc ne dăm seama că nu acolo se plătește. Încremenim pentru un scurt moment, oripilați. În spatele nostru s-a făcut coadă. Nu putem ieși. Spațiu alb. Temporal și neuronal! Rezolvarea vine de la mașinile din spate, care nici măcar nu clacsoneaza. Civilizație, nu glumă. Se trag la o parte și noi, idioții, putem ieși. Întoarcem și parcăm din nou. Băieții pleacă în căutarea locului de plată. Indicații doar în germană. Cumva se descurcă. Se întorc și plecăm, bariera se ridică cumințică. Cum să nu se ridice?! Doar am achitat 20 euro pentru o oră și 5 minute. Râdem ca nebunii, oare ce o să ni se mai întample?! Viena asta e plină de pericole. Un loc potențial agresiv.

Ne cazam, îl ospătăm pe Alex cu niște șnițele, mâncăm și noi, dar remarc cu uimire că sunt multe. Zeci de șnițele, șnițele peste șnițele și iar șnițele. Denotă clar o obsesie compulsivă. Din partea cuiva. Absolut nesănătoasă. Mă rog, las ca le biruim noi.

Explorăm Viena cu entuziasm. Timp de trei zile. Avem atâtea de făcut, încât cădem de acord să lăsăm degustarea Marelui Șnițel pentru ultima zi. Clădiri frumoase, clasice, străzi largi, totul e croit la scară mare. Nu sunt cotloane sau îngustimi. Parcă răsună Mozzart de peste tot. Feerii de lumini, de podoabe. Târgurile, presărate prin toata Viena sunt fermecătoare și mirobolante. Colorate, strălucitoare. Diversitatea lor e uimitoare. Cumpărăm din stânga și din dreapta tot felul de minunății. Conștientă că mă așteaptă Crăciunul acasă, că trebuie să fac o masă deosebită, cumpăr un salam tradițional, făcut de producători locali. E acoperit cu o coajă albă și miroase delicios. Cred că va fi cel mai tare salam al tuturor timpurilor. Așa și trebuie să fie, căci m-a costat aproape 30 euro. Îl pun în portbagajul mașinii, care e cazată luxos în subteranele hotelului( uneori ne rătăcim, căutând mașina! Plus că parcarea betonată arată exact ca una din acelea de care mă îngrozeam la televizor! Pline de criminali în serie! Și de oameni plăpânzi și semiidioți care își parcau mașinile acolo!). Oricum, mă gândesc că acolo e mai răcoare ca în cameră, în ciuda ucigașilor virtuali. Salamul prețios e afumat, nu o să i se întâmple nimic.

 

Șnițelul vienez

Ce mi-a plăcut cel mai mult în Viena cea generos revărsată spațial și temporal? Nu numai ca totul e aerisit și la scală mare, mai e și inundat de sute de ani coexistând în armonie clasică și modernă.

Dar cafenelele. O, da! Cafenelele vieneze sunt adevărate capodopere. Stilate. Când intri, ai pășit brusc într-un alt secol, respirând cu nesaț rafinament și eleganță. Cafelele, aromate și fierbinți, prăjiturile, cu totul savuroase. O atmosferă tihnită și dulce, îmi este clar că aș ieși dintr-una și aș intra în alta, comandând întruna la cafea Mozzart, la tort Sacher și ștrudel vienez. M-aș muta în Viena pentru cafenele și pentru târgurile de Crăciun. Aș trăi fericită, bându-mi cafeaua și așteptându-l pe Moș Crăciun.

În prima cafenea în care am pășit, cu veselie inocentă și cu fereală totodată (aveam oarecum senzația că e un lăcaș pentru nobili, nu pentru plebei ca noi!), a trebuit să parcurgem o perioadă de acomodare. Până am înțeles pe deplin care e mersul lucrurilor. Și până am răspuns la niște întrebări fundamentale (cu ajutorul binecunoscutei istețimi hobițiene!):

Ale:    - De ce avem apă la cafea?

Li:     -  Să spălăm lingurița în ea.

Cri:    -  Da de unde!

Ale:     - Să o bem? Ce, doamne, facem cu apa?!?!

Li:       - Să ne spălăm degetele în ea? Ca romanii? Dacă avea și petale de  trandafiri în ea!

Cri:      - Caută pe net!!! De ce se pune apă la cafea?!

 

 Ale( către Octi care postează, informând probabil tot globul):  -Tu ai net?

Li ( brusc atotștiutoare):   -Normal! Este o cafenea!

Ale se uită holbat, neînțelegând pe moment care e mai umblat prin lume, el sau babacii?!

 

 Ale( către Lili, exasperat):  -Ăsta e al doilea lucru pe care îl scapi pe jos.

Cri(obișnuit și blazat): - Bine că nu sparge ceva.

Preventiv, împinge cănile din calea gesticulației neveste-sii, alert și supercalificat, încercând  să salveze tot ce se poate salva din calea tornadelor lingvistice.

Printre plimbări și cafenele, am reușit să terminăm uriașa cutie de șnițele, suntem ghiftuiți de ele și acum îmi dau seama că mi-am sabotat propriul proiect. Am săpat de la rădăcină Marele șnițel vienez! Nimeni nu mai vrea să îl mănânce! Sunt sătui toți de șnițele ca de mere pădurețe. Dar e proiectul meu international și nu voi renunța le el! În a treia zi îi târăsc pe toți la Figmuller, unde, spre oroarea plictisită a tuturor, e coadă afară și se așteaptă. Nu numai că vreau să îi hrănesc din nou cu șnițel, dar trebuie să stea și la coadă pentru asta??!!

În trei minute, dezgustul care se citește pe fețele bărbaților mei, mă face să aplic tactici ultime și eroice. Le spun să plece, să mănânce ce vor, că mă descurc eu singură. Ce pot păți? Doar e centrul Vienei! Voi mânca afurisitul de șnițel!! O hotărâre nestrămutată și încăpățânată se citește pe fața mea. În fața evidenței, nu mă vor birui, e clar! se decid să aștepte, urmând să îmi scoată ochii un an de zile, dacă se va dovedi un eșec similar celui din Londra, cu restaurantul lui Jamie Oliver.

Cei perseverenți vor cuceri lumea! Conștientă ca transmit un exemplu pozitiv și motivațional de nivel înalt fiului meu, ridic fruntea și îndrept spinarea! Mesajul subliminal e evident, gândesc eu mândră: „Așa se urmărește atingerea idealurilor supreme în această viață!”. Mamă până la capăt!

Intrăm. Interiorul nu mă dezamăgește. Oh, nu, chiar deloc. Proiectați brusc cu 200 de ani în urmă, admirăm bârnele de lemn și structurile de piatră, cotloanele și iluminatul ca de opaiț. Scări înguste în sus și în jos, un aer boem și rustic, într-o combinație de-a dreptul fermecătoare.

Sosește mâncarea și văd nările tuturor fremătând, ochii sclipind. A poftă lupească. Asemenea șnițele nu s-au mai văzut!! Uriașe, cât niște farfurii, se revarsă și depășesc marginea platourilor. Subțirele, cu coaja crocantă și miezul pufos, sunt indescriptibile. Sunt altceva! Sunt mama tuturor șnițelelor pe care le-am mâncat vreodată, sunt Alpha și Omega bucătăriei vieneze, sunt pur și simplu cele mai teribile șnițeloace de pe planetă. Iar salata de cartofi de lângă ele e unică. Alunecă catifelat pe gât în jos, într-un amalgam de arome. Aprobarea mârâită a tuturor mă face să mă simt vedeta serii. Am muncit din greu, dar am biruit! Înfulecăm pe nerăsuflate.

Traversăm cu toții, în vreo 20 minute, nenumărate stări existențiale. Pe măsură ce șnițelele se micșorează, pe fețele noastre expresiile alternează.. De la „Uau’’-ul inițial, la „Deliciooos!!” „Mamă, ce bunătate!!” Apoi, cu o privire furișată spre ceilalți: „Oare tre' să mănânc toată chestia asta??!!” Și, în final, cu o strâmbătură dezgustată:” Vomit, tre' să mă opresc!”. Parcă la comandă, ne oprim cu toții și privim cu scârbă părțile dezmembrate și rămase de izbeliște ale mărețului și apusului Șnițel vienez. Gospodărește, mă apuc să le adun în șervețel, sub privirile uimit-stupefiate-oripilate ale familiei. Nu pentru că s-ar rușina de gestul meu gospodăresc în mijlocul Vienei elegante, ci pentru că nimeni nu poate concepe că ar mai putea pune gura pe vreun șnițel în următorul an! Poate chiar doi ani! Hai să zicem trei!

Cristi, amuzat, vorbește  pe nas:   -Achtung! Achtung! Daman cu  fularum are șnițelum în buzunarum.

Îmi văd netulburată de împachetare. Lasă că o să-mi mulțumească ei! Satisfăcută și încântată de atingerea targeturilor, sunt gata de un pic de mișcare. Deși cam greu, cu atâta șnițel la bord!

Moartea salamului

Lucruri care nu mi-au plăcut în Viena? Nu știu, parcă o prea mare rigurozitate pentru spiritul meu balcanic. O rigiditate implicită, prezentă în tot și în toate. În panourile scrise doar în germană, de neînțeles pentru majoritatea turiștilor. Liniștea și răceala străzilor. Felul în care nu vine nici o mașina, dar nimeni nu traversează până nu e verde. O asemenea obediența față de reguli mă sperie un pic. Oamenii nu sunt așa. Oare cum au ajuns să stea cuminți și ascultători? Aveam să aflu în ultima zi cuvântul cheie. Să înțeleg că există o legătură clară între chestiile fixe, dure și dulceața prăjiturilor. Între regulile scrise în germană și savurosul, bestialul, incomparabilul rom Stroh!! După care am umblat o zi întreaga, cumpărând pentru toți prietenii și toate rudele.

Nu mi-a plăcut ca era duminică, mii de turiști se scurgeau de-a lungul celei mai populare străzi de shopping, presărate cu zeci de magazine încântătoare și nici măcar unul nu era deschis!!! Mi se părea incredibil! Duminica! Toți vroiau să facă grămezi de cumpărături, dar regulamentul zicea că nu duminica, nu! De unde ni se păruse că vom da peste o altă variantă a Oxford Street-ului londonez, ne-am dezumflat rapid. Viena începuse să mă sperie serios. Noroc că era deschis la Mozzart Cafe!  Care ne-a readus pe linia de plutire. Acesta era rostul minunățiilor romate si cafelate. Să te ajute să supraviețuiești.

Ziua plecării. Ne-am adunat catrafusele, încântați de nenumăratele sticle de Stroh, care sclipeau cald și ghiduș dintre ciocolatele mozzartiene, am coborât în parcarea demnă de Stephen King și, plini de elan, cu grijă să nu ne rătăcim, ne-am îndreptat spre mașinuță. Ne aștepta drum lung. Surpriza numărul 1! Pe parbriz se lăbărța o foaie oficială. Cristi a pălit instant, a desfăcut-o. Normal ca era în germană! Cine s-o priceapă?! Vienezii ăștia sunt naționaliști convinși, sunt absolut sigură. Eu cred că, în secret, îi urăsc pe toți turiștii și vor să scape de ei. În germană!!! Căutăm paznicul parcării care ne lămurește, tot în germană, că e o amendă! Pentru ce, Doamne ferește??!! Mașina stătuse nemișcată 3 zile în parcare!  Pentru cele 20 minute cât stătuse inițial afară din parcare. Atât durase în prima zi, până ne-am cazat și am aflat unde trebuie să parcăm. O lăsasem pe o laterală a hotelului, în spatele unei alte mașini parcate acolo. Filmaseră totul, ne luaseră urma ca unor criminali periculoși și, mai pricepuți ca noi în labirinturile parcărilor ne lăsaseră amenda. Asta era! Înțelegeam totul. Într-o fracțiune de secundă am priceput chiar totul despre Viena și legile ei. Mi s-au aprins toate beculețele. Ceva de genul: „Dacă vii la noi, turistule internațional, bezmetic ce ești, trebuie să ne respecți regulile. Pe care nu le știi, pe care le scriem în germană, dar n-ai decât să ne înveți limba! Ptiu!!! Necivilizatule!”

Am smuls amenda din mâinile lui Cristi, cu gândul secret că o să o plătim la paștele cailor, am dat ordin de plecare și am smucit portiera. Gata să lesin, am dat înapoi, secerată de o duhoare de neînchipuit! Aveam un cadavru în mașină! Îngrozită, m-am uitat dupa poliția vieneză atât de eficientă. Cu mâinile la nas, am început să căutăm corpul delict. Era în portbagaj!! Era Salamul, mort de-a binelea! Nenorociții, ne vânduseră un salam afumat, cu coaja albă, care se stricase în trei zile!! Iarna, între betoanele unei parcări! L-am scos cu grijă, eram convinsă că nenumărate camere de luat vederi îi urmăreau atent pe infractorii români din Petroșani. Nu am îndrăznit să îl aruncăm în coșurile de gunoi din parcare. Ne-ar fi amendat din nou, sunt convinsă, urmărindu-ne până în pânzele albe pentru asemenea delict înfiorător. L-am aruncat într-un tomberon uriaș, pe o stradă alăturată, uitându-ne cu fereală în stânga și în dreapta! Dacă aveau vreo lege contra aruncării salamurilor moarte? Aventura noastră devenea din ce în ce mai creepy!

Totul a culminat cu noi, închiși în mașina împuțită și mirosind înfiorător a mortăciune, încercând să ieșim din parcare. Toate instrucțiunile de plată erau în germană, nu reușeam să plătim și să ridicăm nenorocita și blestemata de barieră. Germană, germană peste tot. Engleza nu se inventase. Aproape leșinați din cauza mirosului, băieții au plecat să îl caute pe paznicul parcării. Au plătit prin nu știu ce cotloane și am reusit să plecăm!

Să ne eliberăm. Noroc că aveam romul!!!

Pe autostrada maghiară am început să ne revenim. Să scăpăm de miros. Cam verzi la față. Să facem analiza finală.

Cu totul și pe ansamblu, excursia fusese minunata. Eram convinși de asta. Suntem niste hobiți optimiști incurabili. Niște cutezători. Aventurieri adevărați.

Niscaiva pierderi colaterale: salamul mort și amenda care s-a ridicat până la 70 euro.

 Nu aș locui niciodată în Viena. Dar aș putea să iau cu mine oriunde cafeluța Mozzart și romul Stroh.

Eventual șnițelul ar putea să mă convingă să mai calc pe acolo.