Supraviețuire

O mare limpezime se așterne asupra vâltorilor obișnuite ce mi se răsucesc prin cap, prin celule, printre răsuflările întretăiate ale sufletului. O stare de zen neașteptată, un dar al acestei zile mohorâte de iarnă. Sistemul meu supraviețuitor, apa vie din tuburile subțiri ce mă străbat de sus până jos, a produs un nou plan. Așa face mereu. Mă pot baza pe el. E incredibil cum nu se lasă și născocește ceva după fiecare rundă. Când ai crede că a fost făcut knockout, că nu își va mai ridica niciodată capul din praful înfrângerilor, că se va târî ca o râmă la nivelul obscurului pentru tot restul vieții lui amărâte, brusc ridică vocea, întrebând neobosit și salvator: ”Dar dacă...?!”

Acum, astăzi, acesta este planul. Mai trebuie să îl perfecționez, să răspund la toate întrebările și să găsesc toate soluțiile. Pot face asta. Dupa atâta antrenament, ar fi și cazul.

Trec printre oameni, mă uit atent la ei și-mi sunt tare dragi. Toți încearcă, se zbat, cine știe ce spaime-i încearcă, dar cresc după cum poate fiecare, pășesc, încearcă mereu.

Uneori, oamenii mă înspăimântă și mă dezgustă, alteori mă amuză, dar în clipa asta îmi sunt dragi. Pentru că azi, chiar acum, e una din clipele acelea magice ale universului în care toate mărgelele se rotunjesc armonioase și lumina e atât de orbitoare, încât șterge colțurile, șlefuiește asperitățile și face  rumegușul vieților noastre să plutească auriu printre fotoni. Azi toți sunt frații mei de pământ și simt că suntem la fel.

Un plan e bun cu adevărat dacă rezistă, dacă e chiar stabil pe picioarele lui de plan peste o lună, două, nouă. După ce se ciocnește bine de timp. De multe ori plănuim tot felul, dar oboseala sufocantă a zilelor șterge în cele din urmă totul. Planuri efemere. Bune doar pentru a te face să sclipești o clipă. Alteori rutina înnebunitoare a curgerii ‚pur-și-simplu” te golește de orice dorință absurdă de a mai realiza vreun  plan. Dă-le-ncolo de nebunii. De ce să riști?!

Dar dacă ideea ta îi face față rutinei în mod absolut eroic, supravietuiește plictiselii demoralizante a repetițiilor zilnice, dacă planul tău se ridică constant din încâlceala vieții, ca un far din zbaterile apelor, înseamnă ca aceea e Ideea! Acela e Planul. Cu adevărat e bun, cu adevărat asta vrei să faci. Și atunci e timpul să o faci! Nu îți va aduce regrete, te va sfâșia doar prin absență.

Așa că astăzi am un plan. Numai timpul și bătăliile lui vor spune dacă e ceva de capul lui. Poate e doar iluzia unei cafele. Păpădia înflorită a unui minut. Dar acum mă face să zâmbesc, să trăiesc, să simt tinerețea cea veche zvâcnind în toate mișcările, să alunec lin pe apa lumii așternută ca o pătură de gheață strălucitoare peste toate vârtejurile mele.

Sper să crească și să supraviețuiască. Și dacă nu, nu e minunată bucuria acestei clipe?! Nu este ea îndeajuns pentru a mă cufunda în soare?! Pentru a-mi întinde o mână de ajutor peste zăpezile iernii?!

Afară e încă iarnă. Dar e lumină frumoasă astăzi peste tot locul.

Mamma Mia!

Aeroportul Fiumicino. Direct și simplu spre centrul măreției. Orașul se dezvăluie foiță cu foiță, stau cu nasul aproape lipit de geam, răsfățându-mă în aerul condiționat, binecuvântat în arsură de iulie, și atmosfera neașteptat de luxoasă a autocarului. Am citit tot felul de păreri turistice despre condiții proaste, înghesuială, dar pretențiosi mai suntem! Nu găsesc nici o hibă transportului, totul e confortabil la maximum. Extraordinar, ce copaci! Pini marini. Uite un zid vechi de secole! Oare ce o fi acolo?! Brusc realizez ce slalom pe muchie facem printr-o mare de mașini, traficul e infernal, claxoane și nebunie. Italienii sunt pătimași și conduc în consecință. Într-o zi ne vom distra numărând câte mașini lovite sunt pe o stradă. Absolut toate. Nimic cu jumătate de măsură. Mașini mici, de strecurat, bușite în față, în spate. Important e să ajungi la țintă, să ajungi cu pasiune, nu o mașinuță oarecare. Italienii nu au mofturi snoabe de mahala.

Debarcăm în gara Temini și Roma dă năvală peste noi! Suflul unui mare, uriaș oraș, respirând zgomotos în ochii și urechile noastre. Trepidează din toate balamalele, vibrează și zgâlțâie. Mă simt ca într-un shaker uriaș și îmi place la nebunie. O luăm pe jos spre pensiune, Gps-ul la putere, Cristi e responsabil, așa că eu nu fac decât să îmi târăsc trolerul după mine și să casc ochii.

Pe jos, mizerie. Aproape peste tot. O observ preț de vreo 5 minute, revărsându-se din ganguri sau plutind netulburată pe trotuare. Aproape antică și ea. Apoi n-o mai văd. Timp de șapte zile ochii mei n-au să mai vadă nimic urât, doar frumuseți peste frumuseți, stratificate pe milenii, iar mizeria însăși va deveni parte din frumusețe. Urâtul se va difuza în celulele străzilor, în armonia copleșitoare a orașului.

Ușa e larg deschisă, intrăm. Se închide în spatele nostru. Și brusc suntem în liniștea Romei. Un hol larg, cu mozaicuri, un lift dantelat și vechi, din fier forjat, exact ca la Barcelona. Clădirea asta e plină de personalitate, o simt, o respir. Bineînțeles că iar mă uit plină de mândrie la Cristinelu’, ce alegere! Oh, ce alegere!. Camera e presărată cu nimicuri fermecătoare, terasa e uriașă, privind peste alte terase și acoperișuri vechi, până departe. Cât e de frumos! Ne declarăm mulțumiți la culme, deja suntem în extaz de ceva timp, să înceapă Roma!!! De pe culmile ei! Cu toate culmile ei!

Îmi este destul de greu să descriu Roma. Pentru că Roma e dincolo de cuvinte. Niciodată, niciunde nu am simțit ca aici animalul preistoric care e Timpul. Aici, istoria nu aparține trecutului, fum și cenușă. Istoria e în dalele orașului, e în toate colțurile, e o vietate uriașă respirând sub pavaj. E în firicelul rece ca gheața ce curge prin toate fântânile Romei, fântâni ce răsar de peste tot, luând forme mereu surprinzătoare: capete de lup, naiade, zeități și monștri. Contrastul e desăvârșit, sculpturile antice, pe care timpul a patinat în voie, și lumina răcoroasă a apei, purificatoare, salvatoare în soarele milenar ce arde peste tot. Istoria te strivește pur și simplu, te anihilează ca biată ființă muritoare, se prăvălește peste tine de după un colț de stradă. Mergi liniștit și banal și deodată, Colosseumul, Panteonul, columne peste tot! Oriunde întorci capul, e acolo, spunându-ți totul despre ce a fost și ce va fi. Chiar și prezentul devine istorie în praful Romei. Nu mai e despre tine, despre ce ești. E despre nemurire. Frumusețea și bogăția sunt dincolo de limitele percepției. Rătăcit în mijloc de Vatican, stai încremenit, nereușind să crezi că există atâta splendoare, că toate acele armonii celeste au fost create de muritori care au dispărut demult. Bietele, jalnicele tale resurse omenești nu reușesc să înțeleagă Capela Sixtină. Cel ce a pictat-o nu putea fi un om. Tu ești un om. Sau definiția umanității să fie alta?!  Respiri istorie, inspiri, expiri. Doar istorie. Nu mai știi cine ești, pentru că devii  nimeni. Nici o picătură de artă n-a răsărit vreodată din mâinile tale, nici o armonie nu va rămâne în urmă, ești doar o bucățică de hârtie aproape nescrisă, zburând inutil pe lângă fântânile orașului. Uneori uiți să respiri, pentru că sunt atâția care încă respiră în jurul tău, milioane și milioane în mii de ani, scurși ca o clipită.

Tibrul lenevește de unul singur în peisaje identice de mii de ani, răscolind alene amprentele uitate ale legiunilor mărșăluind. Își petrece panglicile verzi și bătrâne pe sub smochinii aurii, zugrăvind el însuși o pictură rafaelită. Mă scutur în fața puterii iluziei, în fața puterii hipnotice a apei. Oare în ce secol sunt? În ce mileniu?

Și când tu, omul modern, aproape ai dispărut, înghițit de hăul istoriei, ești trezit de palmele fierbinți ale aromelor Romei. Miroase înnebunitor a pizza, pastele sunt demne de zei și nu trăiești decât în așteptarea următoarelor delicii culinare. Alegerea tavernei în care vei servi masa devine o chestiune de viață și de moarte.

Rămâi, în jurnalul personal, cu gustul incredibil al cafelei sorbite pe niște trepte vechi, Pantheonul chiar în față, cu acela al croissantului, deci acesta e gustul unui croissant?! Nu am știut până acum. Acestea sunt gusturile originare?! Așa trebuie să fie mâncarea?! Afrodisiacă, de neuitat?! Învârt în pastele aburinde din fața mea, cu ochii holbați de mirare, au doar 3 ingrediente și totuși?! Ce le-au făcut?! Să fie apa Romei?! Să fie rețete vechi din arhivele Vaticanului?! În fiecare zi mănânc paste, disperată să le încerc pe toate, în fiecare zi mănânc pizza, neînțelegând de unde vine diferența, în fiecare moment aș mânca înghețată, încercând să memorez catifelările neștiute ale aromelor.

Farmecul inefabil al străduțelor din Trastevere, strălucirea patriarhală a fiecărui colțișor scăldat în flori, arome și nemurire, aerul aparte din cartierul evreiesc, da, aș putea să mă plimb prin Roma până la sfârșitul istoriei mele personale, atingând fiecare piatră, fiecare fântână, pașii mei răsunând în ecouri, suprapuși peste alți și alți pași, cei ai tuturor muritorilor dinaintea mea. Nu este o bucurie simplă a trăirii, ci un rafinament, un extaz al tuturor simțurilor, care se înalță într-un mănunchi strălucitor de fibre pulsând aproape dureros în explozia frumuseții.

Mănânc un Tiramisu. Plimb fiecare înghițitură pe la toate papilele gustative și aproape îmi vine să plâng când trebuie să înghit. Aromele îmi accesează centrii copilăriei, ai genezei, mi se tatuează în amintiri. E atât de bun, încât aș putea să renunț la restul prăjiturilor în această viață. De fapt, aș putea să mă mut aici, la Osteria Barberini. Înainte să încep să ling bolul cu disperarea sfârșitului, Cristi mă târăște în soarele arzător al lumii și mă împacă: „Las’că mai venim și altădată”. Ca pe un copil mic. Dar eu știu că nu mai venim. Sunt atâtea altele de încercat!

La Gioia Mia, nu știu ce să fac cu poșeta. Spațiul e fermecător și pitoresc, dar mic, înghesuit, poșeta e destul de mare, o adevărată straiță bună de cărat, pe spătarul scaunului nu stă. Decisă, o pun pe jos, dă-o-ncolo! După un timp, văd cum chelnerul amabil ia poșeta unei doamne și o pune exact în spatele ei, pe cuier. „Eu de ce nu am cuier?!” îi spun lui Cristi revoltată. El îmi face un semn cu capul, mă întorc și constat că și eu am cuier, exact „behind me!”

Lili:  -Și eu de ce nu mi-am pus poșeta acolo?! De ce mi-am aruncat-o pe jos?!

Cri( reflexiv):  -Tu ești de la Petroșani!

Cristi încearcă să îl întrebe pe chelner dacă vinul casei e mai bun ca Prosecco. Italianul nu înțelege nimic și îi tot dă cu italiana, întrebând dacă vrem o juma de litru sau un pahar. Noi îl pricepem pe el, el pe noi nu. Exasperată, tai nodul gordian: „What is Prosecco?!” Nu știu de ce am spus asta, cred că acum își zice săracul om că suntem idioți. Dar cu astfel de specimene se descurcă, așa că îl vedem cum zâmbește fericit și ne aduce un pahar de Prosecco să gustăm. Să nu murim proști. Să vedem și noi ce e ăla. Noroc că în urma degustării, ne declarăm mulțumiți (doar nu era să îl întreb și ce e vinul casei!) și comandăm juma de litru.

Sorb alene și caut informații științifice. „Uite, Cri, ce simpatic e Google: „Nu ai auzit de Prosecco doar dacă ai locuit pe alta planetă în ultimii ani”. E foarte bun gugăl ăsta.

Simt că abia acum îi înțeleg pe italieni, îmi sunt atât de familiari, de parcă i-aș cunoaște de mult, gălăgioși, aprinși, dar mai mult decât atât, undeva prin ei respiră încă marii cuceritori ai lumii, civilizatorii haosului și ordonatorii universului. Nu le poți măsura doar limitele și suprafețele și să concluzionezi: „Sunt ca românii”. Nu sunt. Fac o cafea mult mai bună, mâncarea lor stradală are arome regești, sunt cei ce și-au imaginat Vaticanul și cei ce au înțeles ce înseamnă să traiești cu istoria palpitând lângă tine. Sunt diferiți de noi pentru că își bușesc mașinile cu o asemenea lejeritate a spiritului încât nu poți decât să simți cum trăiesc.  Cu sinceritate, cu patimă. Fără chimicale, fără înlocuitori. Fără prefăcătorie.

Vreau să mănînc paste toată viața mea, vreau să iau Roma în brațe și să îi gust toate cafelele și aromele, vreau să îi las frumusețea să mă omoare în fiecare zi și apele fântânilor să mă renască în fiecare clipă. Eu nu mai vreau să plec.

Cristi mă târăște la aeroport:” Hai, că avem avion!”