Frozen, “ When one can see no future, ALL ONE CAN DO IS THE NEXT RIGHT THING.”
Ideea cea mai importantă este extrem de simplă.
Trebuie să încetezi să mai privești spre viitor. Să te îngrijorezi până la leșin, să te zvârcolești sub povara tuturor relelor care ți se pot întâmpla, să cauți soluții, strategii și metode de a supraviețui în caz că explodează bomba deasupra ta, plasticurile înghit oceanele și virusul nu-știu-care galopează drept spre căile tale nazale, soluții în caz că rămâi singur, bătrân și bolnav și nimeni nu te iubește. Trebuie să încetezi să îți spui întruna: ”Trebuie să controlez situația, să preîntâmpin, să prevăd, să mă asigur. Dacă așa, atunci așa.” Gata! No more! Ce rost are?! Viitorul are nenumărate căi și nu ești tu călărețul suprem, capabil să lupte cu toți balaurii de la răscruce. Chestiile astea analitice îți urcă tensiunea, îți fac praf milioane de neuroni și, absolut sigur, te fac să stai noaptea holbat cu ochii în tavan, să gândești și să tot gândești. Pentru ce?! Lasă totul să vină, așa cum vine.
Trebuie să încetezi să mai privești spre trecut. L-ai analizat zeci de ani, știi de unde ți se trag toate relele, știi ce ai fi putut să faci mai bine, știi ce a fost frumos, ce a fost urât. Te-ai prăbușit de atâtea ori sub povara vinilor. Gata! No more! Ce rost are?! S-a dus, nu mai e, nu-l mai poți schimba, nu îl poți stăpâni deplin, căci ai numai perspectiva ta, nu realitatea realitate, aia chiar reală. Nu mai ai timp să zăbovești în trecut, să te umpli de frustrările și imposibilitatea călătoriei în timp. Nu mai poți repara nimic. Lasă totul să plece, așa cum deja a plecat.
Dar ai ceva ce e al tău. Prezentul. Ziua de azi. E pe deplin a ta. Chiar poți să o trăiești așa cum trebuie, așa cum vrei, așa cum poți. Fă doar următorul pas înainte. Ridică-te și lasă spaimele existențiale. Pune piciorul jos, pe dușumeaua răcoroasă. Bea-ți cafeaua. Ce moment minunat și fără griji! Nimic nu ți se poate întâmpla în această oră a dimineții, în timp ce îți savurezi licoarea aromată și fierbinte, care te umple de energie atât de eficient și plăcut. În timp ce asculți muzică și navighezi relaxat pe Facebuk. E un moment prezent perfect. Rotund, ba chiar sferic. Sufletul ți-e ușor și zburdă în minunăția de clipă pe care o trăiești. Afară e încă întuneric, dar nu pentru mult timp. Te întinzi, genunchii îți trosnesc, așa cum o fac de ceva timp și durerea e dulce și vie, atât de vie. De-a dreptul revigorantă. Zâmbești. Asta e tot ce ai și e totul. Let it be.
Mai fă un pas. Munca ta bună și grozavă te așteaptă. E acolo pentru tine. Fă-o bine și o să îți aducă numai claritate și flăcări frumoase la care să îți încălzești mâinile când iarna le va acoperi cu promoroacă. Da, munca ta, dacă o faci cu aceeași plăcere cu care faci un tort de ciocolată și caramel, mândră de minunăția care iese din mâinile tale, munca ta îți va umple sufletul de satisfacția lucrului bine făcut. Chestia aia care te face să simți că ai un rost. Astăzi, pe această planetă, tu ți-ai îndeplinit menirea. Ai făcut rotițele să se învârtă. Pe umerii tăi s-a sprijinit, pentru o clipă, universul cu toată măreția lui. Munca acestei clipe se va răsfrânge în unde ce vor călători spre viitor și te vor duce și pe tine, odată cu ele, spre Înainte și mările lui.
Mă duc la fiecare clasă cu bucurie și liniște albă, limpede. Explic, zâmbesc, răbdarea mea e cât marea, cât oceanul și ce bine e! nici o urmă de enervare la întrebările repetitive ale copiilor, la lipsa lor de atenție, la nerăbdarea lor de a scăpa de mine, de școală, de orice îi ține departe de telefonul lor prețios. Simt cum devin, cum mă transform, acum sunt un val de energie pozitivă, care învăluie clasa, o liniștește, o activează, o face să gândească, să creeze, să formeze noi conexiuni. Îmi place să fiu profesor, îmi place să văd cum lumina pe care o arunc de jur împrejur ca prințesa Elsa ( ei, ea aruncă cu gheață, dar superputerea mea e să arunc cu lumină!) cade asupra căpșoarelor mărunțele sau nu, iscând câte o scânteie pe ici, pe colo, poate câte o rază din când în când. Ies fericită de la clasă, mulțumită de felul în care am făcut slalom înțelept printre toate problemele orei, simțind că am contat pentru un pas și, în timp ce aștept să înceapă următoarea rundă, respir adânc și calm, momentul prezent e tot ce avem. O amintire fulgurantă a mamei, cu ochii ei albaștri trece pe lângă mine, mă uit drept la ea, albastru in albastru, a fost un dascăl atât de bun, atât de devotat copiilor ei, simt că o port cu mine de câte ori întru într-o clasă, involuntar zâmbetul ei plutește peste inima mea. Copiii sunt atât de frumoși ( ei bine, sunt și enervanți, dar în majoritatea timpului pot să le simt frumusețea). E doar o amintire, mă întorc spre momentul prezent și fac următorul pas. În următoarele 50 minute. Nu mai am timp de gânduri sau griji. Nu mai am timp de trecut sau de viitor.
Încă e astăzi. Plăcerile dulci ale zilei sunt aici. Iubirile mele albastre sunt aici. O carte bună pe care o citesc în liniștea amiezii, cuibărită la căldură, sub plapuma ușor parfumată cu vânt și soare de iarnă (rufele uscate pe balcon se îmbibă întotdeauna de prospețimea muntelui și a frigului). Filmele la care ne uităm împreună. Mâna mea care se sprijină de mâna caldă a omului meu. Gustul delicios al supei fierbinți. Mirosul de scorțișoară, vanilie si mere.
Râsul-avalanșă de bucurie, zâmbetul cald. Poveștile haioase ale fiului meu, acele momente în care sosesc mesajele lui și telefonul scoate un clinchet armonic rezonând drept în inima mea, florile care se ridică acum, curajos, în fața iernii. Pătratul de lumină solară, pură care alunecă sidefat pe fereastră, aur argintiu lichefiat ce se așterne peste pleoapele mele închise, dansând printre ochiurile dantelate ale perdelei, incredibila, perfecta nemișcare a unei după-amieze de sâmbătă atât de pașnice.
Flacăra parfumată a unei lumânări ce pâlpâie în asfințit.
Cât e de bun momentul prezent. Cât e de încărcat de lumină, de surâsuri. De pace și zbor avântat, complet sferic. Mă uit atent spre ușa albastră a viitorului, balaurii lui au fost bine încuiați în cuști de oțel și întuneric, nu am de gând să le mai dau de mâncare vreodată. Nici măcar o privire nu o să mai arunc spre ei. La fel de atent verific și ușa galben aurie a trecutului. Toate bine încuiate. Doar eu și prezentul. Drumul acesta verde măsurat cu pasul. Un pas și încă un pas.
Tot ce trebuie să fac e simplu, e "pur și simplu", e doar un pas înainte. Următorul pas înainte.
