Superîntâmplări din minunata lume a hobbiților

În fiecare secundă, cascadele înspumate ale timpului se prăbușesc în zgomot tunător peste ani, turtindu-i în zile. Sunt năucă uneori, privind acul care sare din zece în zece. Strategia mea, de câte ori am nevoie de armonizare și de reîntâlnire cu mine însămi, e să opresc mașina timpului și să deschid poarta grea de fier ce dă spre grădinile înflorite ale hobbiților.

 

Aici timpul picură liniștit în ritm de rouă.

 

O zi de marți.

Ziua în care îi însoțesc pe socrii mei la doctorul de ochi ( în Comitat, chiar așa se numește    persoana care se ocupă cu vindecarea privirii înainte, cum altfel?!). Era și timpul, ultima vizită fiind cu vreo 7 ani în urmă. De-atunci, mulți ochelari au fost schimbați, de genul celor de pe piață (știați că ochelarii se pot găsi și la market, la fel ca morcovii și salata??!!). Ceri o pereche  și capeți. 10 lei. Ți-i pui pe ochi și umbli prin lume. Oricum, văzutul acestei lumi are multe priveliști paralele, așa că uneori calitatea lentilelor chiar nu are nici o importanță.

I-am convins că doctorul ar trebui să le recomande ochelarii ( nu țața Lelea de la piață!) și   i-am amenințat cu ziua lor!!!! Ăsta era cadoul!

Ca pe d-l Goe, de ziua lor i-am dus la….ochiolog!!! Până să ne vină rândul ( programare, programare, nene, dar erau destui înaintea noastră, deși ora era exactă!), ne-am hotărât să alegem ramele. Cu multă amabilitate, doamna ne-a servit. Rame mai ieftine, să nu dăm faliment!! Tata-socrul, drăguțul, a pus mâna pe o pereche și cu ei a rămas. Ochit și lovit! Bărbătește! Mama-soacră, pur și simplu nehotărâtă, s-a pus pe probat. O pereche, două, nouă….zece….care-i stăteau bine, erau prea închiși la culoare și ea ar fi dorit să fie mai colorați, care erau mai plăcut-vioi pictați, nu-i stăteau bine și așa mai departe. Socru’ ofta și ofta. O întrebăm și pe doamna. Își dă și ea cu părerea. Mai scoate niste perechi. În cele din urmă, spre ușurarea exasperată a tuturor, sunt alese ramele. Taman la țanc, suntem chemați înăuntru.

Doctorița, foarte amabilă, folosește pluralul de reverență ( “Ce ne doare? Ce vedem acolo?’’). Mă amuz în secret, căci mi se pare extrem de caraghios, amuzament care se luptă cu o ușoară enervare. Sunt în contratimp, am ore la care trebuie să ajung și draga mea soacră povestește. Și povestește. Îi spune doctoriței, pe un ton plăcut de sporovaială amicală( zici că se cunosc de tare demult!) îi spune multe, multe….ce picături a folosit ea la 33 de ani, ce scria pe o rețetă de acum 25 de ani, ce tensiune are ea câteodată, chiar dacă recunoaște singură că nu e relevant, pentru că numai o dată a avut tensiune mare, nu de obicei, etc, etc, etc. Soțul ei de-o viață dă ochii peste cap, mormăind în barbă, eu nu știu dacă să mai resist sau să încep să răcnesc ''a la Neanderthal'', băgând viteză în dialogul tihnit al celor două. Până la urmă tac mâlc, aducându-mi aminte taman la țanc că în minunata lume a hobbiților vremea curge într-un anume fel. Timpul are multă răbdare. Chiar prea multă.

Totul are un rezultat neașteptat. Probabil impresionată de simpatica mea soacră, doctorița cere doar prețul unei singure consultații!!!! Uimitor, minunat! Dar așa se întâmplă în Comitat (sau poate a uitat că l-a consultat si pe consort?! Cantitate neglijabilă!).

Cu entuziasmul reanimat, comandăm ochelarii, îmi iau brânza adusă de la Lonea și o iau la galop spre muncile mele. Cu plasa în mână, clătinându-se în ritmul pașilor. Ritmul lent al  vieții pașnice demult apuse mă mai însoțește câțiva pași. Apuc să respir adânc și să îl simt învăluindu-mi dorurile cu o peliculă de alinare. Zerul picură blând în urma mea, însemnându-mi drumul.

Seara.

Cristi, rupt de foame, n-a mâncat de dimineață și e gata pentru minunata salată de legume( pe care o mănâncă persistent și neconsistent de vreo 3 săptămâni!!). În sprijinul curei miraculoase, tocmai i-a sosit răzătoarea supremă comandată pe net. Îl urmăresc curioasă din partea cealaltă a mesei. Convinsă ca fac parte dintr-o echipă de cercetare și mă aflu într-unul din marile laboratoare ale lumii. Începe experimentul.

Foarte mândru de sine, își pune pe masă sortimente peste sortimente de legume. Își suflecă mânecile. Cu o mișcare îndelung studiată la televizor, izbește cu putere morcovul pentru a-l înfige în suportul aferent. Morcovul sare, dansând diabolic pe masă.  Învins în cele din urmă de inteligența umană, stă frumos la două mișcari de răzuire, apoi sare din nou. Poate e morcovul săltăreț! Măi să fie! După multe încercări, legumele sunt în cele din urmă prinse în mână și rase. Aceeași formă prin toate cele 6 răzători magice!!! La ce, doamne, folosește asta???!! O mizerie de nedescris pe masă. Pe covor, fulgi colorati leguminosi. Troznind când sunt călcați în picioare. Niște degete ușor rașchetate! Auch!

Salata a fost finalizată în cele din urmă de un Cristi dramatic dezamăgit, palid din cauza pierderii de sânge si de epiderme, tăind legumele pe vechea răzătoare antică și întrebându-se de ce și-o fi comandat porcăria secolului!! Eu  mă întreb același lucru, dar în secret, pentru că râd de mă prăpădesc, în timp ce curăț mizeria, ca o adevărată sotie devotată.

 În urma unor întâmplări atât de variate și de solicitante nervos, seara se încheie în mod fericit, la ‘’The Mentalist’’, cu noi ronțăind la morcovi și varză, în minunata lume alb-albastră a Vizuinii, cu arome alpine înălțându-se din pâlpâirea lumânării.

Pacea din Comitat  e peste tot și fericirea e aproape.

 

 

Iarba mereu verde

Undeva, adânc în mine, trăiește sinele meu fără piele. Uneori mă uit la el și sunt invadată de cea mai pură groază ancestrală. E omul vitruvian ce stă pe marginea planetei, în întunericul absolut, despuiat de piele, în bătaia cosmosului. Suferința lui e îngrozitoare, corpul îi e o rană vie și se clatină sub apăsarea covârșitoare a universului. A Nimicului. A lipsei oricărui sens. Se îndoaie rășchirat de suferință și singurătate. Abisul e atât de nesfârșit, durerea cât abisul și nu are nimic. Un nimic ridicat la infinit.

Bănuiesc că trăiește în miezul fiecăruia. Singurătatea noastră. Sinele nostru jupuit.

Încerc să îl acopăr cu oasele mele, cu carnea mea, cu pielea, încerc să îl încălzesc cu răsuflarea și bătăile inimii mele. Dar sunt fără puteri.

Visez că sunt într-o încăpere neguroasă, cu un criminal în serie și o femeie blondă. Sunt fascinată de criminal, o fascinație morbidă și terifiată. O strânge de gât pe femeia blondă, nu există scăpare pentru ea și o mângâi pe păr cu milă nesfârșită. Tumultul de emoții mă trezește și mă gândesc tulburată dacă nu eram eu femeia blondă. Dacă nu era omul meu vitruvian, despuiat de piele. Ucis de viață.

 

În alte nopți fug, alerg întruna prin labirinturi, rătăcită și îngrozită, urmărită de fiare preistorice, de sălbăticie în esența ei. Mereu e cineva pe urmele mele, răgete primitive de jur împrejur, oroarea mă poluează, e toxică și nesfârșită. Mă otrăvește, mă doboară, abia mă mai târăsc  pe oasele însângerate. Subconștientul bate cu pumnii lui străvechi, zgâlțâind și zgâriind porțile transparente ale zilei.

 

Mă ridic mereu și îmi duc viața. Mă scutur de vise și de cosmos. Toți ceilalți se mișcă pe lângă mine. În toți zace biata lor singurătate. Respiră, petrec, își trăiesc clipele. Încercând să uite de picătura de infinit pustiu. Căzând uneori singuri în gaura neagră din irisul lor. Nu există ziduri care să te protejeze pe tine de tine însuți.

Mă minunez mereu de curajul omenirii. De starea de vitejie absolută în care trăim cu toții. Ne trecem degetele în somn prin mormanul de cadavre care ne înconjoară, pășim cu grijă printre ele și a doua zi răsărim în lumină, purtându-ne zâmbetele cu glorie deplină. Moartea pășește cu noi, ținându-ne de mână în fiecare clipă, groaza în care trăim e colosală și noi continuăm să râdem. Cât de curajoși trebuie că suntem, cu cei dragi morți peste tot în jurul nostru, cu singurătatea cosmică urlând în adâncul sufletului și cu propria moarte privindu-ne în ochi?! Dacă nu pentru altceva, pentru curaj ar trebui să fim glorificați cu toții.

Uneori uităm cine suntem, uneori nu mai știm ce vrem. Și totuși, în fiecare zi mergem mai departe. Căutăm cu disperare cruntă și nu știm ce căutăm. Dar fiecare rază de lumină ne găsește din nou în picioare.

Ne scuturăm de viermii putrezi ai nopții, ne împingem morții la o parte și căutăm firele de iarbă verde. Iarba e mereu verde pentru cei curajoși.

Mă înclin până la pământ în fața curajului speciei umane.