Fereastra din perete

Pășesc pe holul școlii, gata să o iau spre clasă, când mă opresc brusc.
Dintr-odată, magia momentului îmi zboară ca o fluturare prin fața ochilor. S-a făcut liniște. Hărmalaia a dispărut și binecuvântata liniște s-a așternut asupra firelor de praf care încă dansează în aer.

Ridic privirea din întâmplare și rămân cu ochii agățați de perete. E gri în semiumbră, patinat de trecerea anilor fără o zugrăveală proaspătă. E tern și fără farmec, e zid. Nimic altceva. Și pe el, ca o minune nesperată, s-a desenat o fereastră de lumină. Bate de undeva de sus, de pe casa scărilor. E doar un pătrat de abur alb, înconjurat de mult gri. Stă acolo, fără să spună nimic. Abia răsuflu, cufundată în minunea care s-a deschis pentru mine. Întind degetele și pipăi. E miraculos, e fermecat. Simt fluturele până în adâncul sufletului.

Ochii de lumină ai copiilor. Ochii de perete ai copiilor. Unii cenușii, opaci, piatră indiferentă. Alții scânteind în bucurie albă și caldă. Îmi plimb palmele pe suprafața aspră. Îmi plimb mâinile pe fețele copiilor. Sculptând, alinând, colorând. Griul rece mă rănește, făcându-mi palmele să sângereze praf, pătratul de lumină, atât de volatil, mă renaște. Îmi dă viață. Mă alină, mă vindecă.

Ochi de fereastră. Ochi de sticlă transparentă, în spatele cărora vălurește lumina. În curcubeie de emoții. Ochi de piatră. De zid. Generații după generații de ochi.

Pe acest perete cenușiu, în această ferestruică de apă albă sunt toți copiii mei. Cei pe care i-am cunoscut, cei care nu au vrut să se lase cunoscuți. Cei care au luat totul de la mine, cei care nu au vrut nimic.

Construcția mea de o viață. Un zid gri uriaș. O fereastră mică pictată cu o pensulă de lumină.

Într-o fracțiune de secundă îi văd pe toți. O școală plină de copii. De toate vârstele. Crescând sub ochii mei și plecând. Fiecare cu o pană de lumină din sufletul meu. Sau cu nimic.

Clasa a cincea, mereu atât de fermecătoare. Ce dulci și grațioase sunt fetițele. Sunt doar copilărie și nevinovăție, zglobii și de o veselie atât de pură, încât simți că te doare inima de atâta frumusețe. Argint viu și praf de zână. Predau prin bucurie și iubire în mod constant. 6 ore cu ei pe săptămână sunt suficiente pentru a lucra în tihnă și fără grabă, pentru a ne juca și a râde, pentru a învăța de drag. Ora zilnică cu ei e ca  o infuzie de apă vie, ies aproape cântând de la oră, cu sufletul burdușit de lumină, aștept să vină ziua următoare pentru a ne întâlni din nou. Iar ei par să trăiască aceeași minune. Sunt copii ce nu vor să plece acasă, dacă le dai drumul mai repede, rămân la școală, doar să mai stea un pic împreuna. E atât de bine! Parcă am renăscut!

Copilașii mei minunați și frumoși și pufoși. Nu-mi ajunge timpul, întâlnirile zilnice pe săptămână parcă ar fi nimic, nu termin parcă niciodată, nu știu cum mă descurc cu doar 2 ore la ceilalți! Am făcut un panou cu pozele lor din prima zi, la care am atașat hârtioare colorate cu dorințele pe anul acesta. Majoritatea sunt identice:”Îmi doresc un cățel, un iepuraș” sau mai știu eu ce alt animăluț. I-am muștruluit nițel și le-am explicat că noi toți suntem diferiți și trebuie să arătăm asta, să fim originali, inventivi, nu să ne exprimăm la fel, ca tolomacii! Să lăsăm imitația! E o poveste întreagă aicil! Apoi le-am zis că nimeni nu are voie să atingă panoul cu degetele și nici la 10 cm distanță să nu se apropie. Bun, zis și făcut. Veșnic îi vezi cum se uită împrejur să nu-i observe cineva și pipăie pozele sau floricelele de pe el ( gen origami, le-a facut una din gemenele blonduțe, un weekend întreg a meșterit la ele!). Apoi se pârăsc: “Doamna, cutărica a atins floricelele!!”. Eu mă încrunt și zic aspru: 10 cm!!! Vinovatul pleacă spășit capul, imagine vie a dezolării și zice că îi pare rău, foarte rău. Apoi o iau de la capăt! Fascinația panoului e biruitoare.

Într-o zi i-am învățat “Believe me!”. Apoi le-am povestit de minunatul muzeu

din Londra, “Believe it or not!”. Cu lux de amănunte! Colorat! Ascultau cu ochii rotunzi, cu gura căscată despre minunățiile de acolo. Apoi o copilașă, cu ochii ca peruzeaua și obrajori lucioși:

“Doamna, pot să-mi schimb dorința de pe panou?”

“Și ce vrei să pui în loc? “eu, de colo.

“Că vreau să vizitez muzeul din Londra!!!”

Adio cățeluși pufoși! Ha, v-am venit de hac!

În altă dimineață, o fetiță mică și distrusă, că e bolnavă și poate să plece acasă?? Îi explic cu blândețe și drag că nu pot să o las, decât dacă vine mama ei după ea ( crezând eu că mama își vede de ale ei, cu serviciul, cu alea, alea!). Zis și făcut. În 10 minute, mama era la ușă, speriată, să-și ia fetița bolnăvioară. Ce să mai fac?! O las să plece și îi urez sănătate, neuitând să amintesc strategic de motivare.

Eroare! Uitasem complet de sindromul clasei a cincea!!

Până la ora 10 dimineața, încă patru fetițe se îmbolnăviseră, necesitând prezența urgentă a părinților, astfel încât încă trei mame și chiar un tată veniseră să-și ia copiii de la școală! Hopa, între râs și enervare, am anunțat solemn clasa că de aici încolo nici un părinte nu-și mai ia copilul de la școala!!! Dacă e bolnav să stea acasă de dimineață!!! Bineînțeles că a doua zi toți copilașii erau la școală, remediați vizibil dupa boală și cu motivările aferente, foarte mulțumiți de importanța ce li se dăduse!

În altă zi, o colegă îmi spune și ea, tot râzând, că a făcut greșeala să lase pe unul la toaletă. Toată ora s-au cerut la toaletă, de era un du-te vino! M-am dus să le spun să termine cu asta și una din gemenuțe m-a anunțat mândră că ea a fost chiar de două ori, că ce era să facă? Dacă a scăpat-o….

Îți sorb cuvintele, sunt literă de lege (deocamdată!), memorează fiecare vorbă, mă citează: “Da, doamna, că ne-ați spus că nu suportați minciuna!” Sau: ”Zi adevărul, că știi că la doamna nu-i plac mincinoșii!”. Îmi vine să râd întruna, dar mă abțin eroic!

Am jucat Spider Game. “Ce să punem în centru, copii?”. Au propus cuvântul “God”. Mi s-a părut fascinant câte au putut găsi niște copilași de 10 ani pentru a face pânza de păianjen. În special un băiețel, un blonduț cu ochii cenușii găsea tot felul: power, light, eye. Am bătut palma cu el, lăudându-l, s-a luminat tot, strălucea ca un felinar, cu toți dințișorii sclipind voioși, era un frumușel și jumătate. În ziua următoare s-a întâmplat să-l cert pentru o boacănă, s-a cenușit tot, îi picasera colțurile gurii, nu mai avea nici o picătură de lumină, într-o mască uluitoare a dezolării.

Doamna de mate s-a plâns că sunt gălăgioși și eu am amenințat că nu mai facem petrecere de Crăciun. S-a auzit așa un oftat îngrozit și colectiv, încât pe doamna a pufnit-o râsul! Eu am apucat să ies la timp pe ușă și să râd singură pe coridor.

Gemenele blonde sunt ca niște spiriduși aurii, vesele și sprințare, gata să te îmbrățișeze în orice clipă. Dau din gură ca niște moriști, dar mereu trebuie să le scriu prin caiete, că-s tare aiurite. Azi i-am zis uneia că parcă e un pui de cuc, care și-a pierdut cuibul, ceea ce a    distrat-o foarte tare. Asta pentru ca era complet pierdută în visare, zăpăcită și năucă. Două table scrise nu înseamnă nimic pentru ea, față de visele minunate și albastre ce îi trec prin fața ochilor.

Una din ele, artistă și inovatoare, nu apucă niciodată să învețe chiar bine la engleză, pentru că: “Doamna, eu întâi îmi fac la matematică, că e mai grea, și-mi ia vreo 2-3 ore, apoi la română, care îmi ia vreo 1-2 ore. Și când să mă apuc de engleză, Doamna, sunt foarte obosită și nu mai rezist decât vreo 10 minute! Ce să fac?!”

Dăm lucrare în fiecare joi și, într-o joi, zice, în timp ce scria de zor: ‘Doamna, acum sigur iau 9,50!’’ Eu, care nu aveam chiar atâta speranță, zic atunci cu aer suveran:”Ei bine, dacă o să iei 9,50, îți voi da un  premiu!”. Bineînțeles că a luat un 7, 20.

Au mai trecut vreo 2 săptămâni, ea înnegurându-se la fiecare notă de 6 sau 7 pe care o lua, lumina pălind pe fața ei frumoasă de câte ori se dovedea că propozițiile iar nu fuseseră bune.

Într-o joi, pe la 11 noaptea, am terminat de corectat. Drăgălașa de ea avea 9,40. I-am mai dat 10 sutimi și mi-am sfărâmat creierii în miez de noapte ce premiu să-i dau.

A doua zi le-am dat lucrările, ca de obicei, de la cea mai mică notă, până la cea mai mare. Pe a ei o ascunsesem în agenda mea. Citesc, citesc notele, ajung la cei foarte buni și încep să se audă murmure în clasă. Pentru că nu zisesem numele ei nici la 7, nici la 8, nici la 9 au început să creadă că a luat notă mai mare decât așii clasei. Ea tremura toată și se zbuciuma de   numa-numa, așteptând cu sufletul la gură să vadă cât a luat. Le termin și se lasă un moment de liniște îngrozită în clasă. Parcă eram la teatru. Brusc, explozie: ‘Doamna, dar ...?!’

"Ce e cu ea?" fac eu pe nebuna și mă prefac că am rătăcit lucrarea, caut după ea prin plasă, prin agendă, ea era din ce în ce mai străvezie, o scot brusc: “A, e asta nesemnată? Păi…e 9,50! A ta era?’’

Ropot de aplauze în clasă, urale, ea țâșnește spre catedră și mă strânge tare în brațe: ‘Vă iubesc, Doamna!. Strâng și eu trupușorul firav și blond și mă înduioșez de bucuria ei nemăsurată. ‘Dar premiul, Doamna?!’ strigă clasa.

Ultimul act. Cu multă pompă, declam:”Guvernul britanic m-a însărcinat să acord diploma de onoare elevei …bla, bla și îi lipesc pe coperta caietului un abțibild cu steagul britanic, foarte frumos. E foarte încântată de premiul ei, dar întind și pumnul strâns și îl desfac încetișor în palma ei, punând o scoică micuță și drăguță și spunând că trebuie să fie la fel de tăcută și de înțeleaptă ca și premiul ei ( de felul ei, fiind, oh, atât de vorbăreață!!!). A închis pumnul peste scoică și nu a arătat-o clasei, stând acolo, tăcută și mulțumită până în ultima ei celulă  blondă și albastră.

Unul dintre copii strigă încântat de spectacol: ‘Doamna, dar eu am luat o grămadă de 10 și mie nu  mi-ați dat premiu!’. Dar nu e nici o supărare în vocea lui și asta mi se pare grozav la ei. Se bucură unul  pentru altul. Bineînțeles că, până la sfârșitul orei, m-am angajat la viitoare premii pentru cei care acum sunt de 7, dar neapărat și obligatoriu vor ajunge la 9,50.

Poate este apogeul, simt ca este, mai bine de atât nu se poate, eu simt că dau totul, cum nu l-am dat niciodată, parcă. Îi iubesc pe toți, stau cu ei în pauze, nu mai ajung în cancelarie, zboară timpul, niciodată nu e destul. Cu infinită atenție și migală de artizan pun câte o pană mică de lumină în sufletul fiecăruia. Scânteie de păun și de vultur. Nici nu își dau seama ce li se întâmplă. Cu sufletul doldora de bucurie, mă duc spre casă, zilnic, savurând fiecare clipă.

Clipă de clipă, an dupa an.

Copiii mei de-a opta. Trepidând de nerăbdare să plece. Smucindu-se în miile de fire colorate ce îi mai țin încă legați de aceste ziduri. Mă uit cum pocnesc firele unul câte unul. Zburând înfășurate spre văzduhuri. Ca baloanele aurite călătoare. Cocorii mei albi.

Nu mai sunt atât de inocenți. Privirile li s-au împânzit cu de-ale oamenilor. Fiecare învățând să-și poarte povara propriei umanități. Cu rele și bune. Atât de tineri, atât de frumoși. Căluți năzdrăvani gata să ia viața în galop. Se smucesc neîncetat, dornici deja să se îndepărteze de mine. Mai aruncă câte o privire spre Doamna lor, dar Aici au terminat. Au luat tot ce era de luat. Alte câmpii îi așteaptă.

Ei pleacă. O dată și încă o dată. La nesfârșit. Rămân cu amintirea ferestrelor adânci de lumină din ochii lor. Cu tristețea zidurilor din privirile unora.

Rămân cu fereastra mea din perete. Desenată de soare, fragilă și jucăușă. Fermecată. Efemeră.

Oh, dar ce fac eu aici, cu ochii pironiți în perete?! Mă așteaptă copiii.

Pipăi cu grijă peretele, atingându-i fereastra încă o dată. Și pornesc spre o altă clasă. Deschid ușa.

Zeci de ochii mă ațintesc, veseli și luminoși. Ochi de fereastră. Preferații mei.