Pentru mame, tați și alți doritori

Puiul mic de om stă în fața lumii. Și e fără apărare. Singurul ecran protector e mama. Cea care trebuie să  filtreze amenințările lumii prin toată ființa ei și să permită trecerea doar a luminii și a zâmbetului. Cea care poartă în ochii ei măsura echilibrului lumii. Cel puțin până când plastilina calda și dulce din mâinile ei se va mai întări un pic. Până va căpăta un pic de putere să respire singură.

Ce se întâmplă când filtrul mamei nu funcționează?! Când, din diverse motive, propriul ei echilibru a fost deja distrus?! De o altă mamă din trecut sau de cine știe ce alte calamități. Când dragostea ei maternă nu e deloc atât de nesfârșită încât să îi poată echilibra sistemul?! Când mama însăși e damaged?! E pe avarie! E colerică, isterică, exagerată, dominatoare, posesivă, indiferentă sau orice altceva în afară de model de echilibru?! Gingășelul mic va fi bombardat cu o alternanță năucitoare de foc și gheață. Între Vezuviu și Himalaya, va supraviețui cum va putea. Mama va fi pe rând, conform toanelor și umorilor, dulce și supraprotectoare, înconjurând copilul cu gingășii exagerate, diminutive și gângureli, chiar și la vârsta adolescenței sau a maturității, comunicându-i neapărat ideea maximei lui importanțe pentru ea, apoi agresivă, explozivă în colericitatea ei, bombardându-l pe „necorespunzătorul cel mic” cu cele mai dure epitete. Copilul de-abia cu o secunda înainte adorat, nu va mai fi suficient de ordonat, de harnic, notele îi vor fi prea mici, orașul sau întreaga lume vor râde de ea că are asemenea copil, defectele lui vor fi imense și incomensurabile. Copilul nu știu cui sau propriul frate vor fi mai lăudați, dați ca exemple pozitive și vor intra în grațiile deznădăjduite ale acestei mame disperate. Să nu mai vorbim de propoziția emblematică:”Pe vremea mea, eu…”. Propoziție care te poate scoate din minți. Complet fără sens! Ce rost are să vorbim de alte timpuri?! Acestea sunt vremuri unice și grele. Atât de grele! În care omul se pierde de om. Se pierde chiar de sine. Dar vremurile au fost oare vreodată  altfel?!

Comportamentul oscilant al mamei nu va face decât să destabilizeze copilul pe viață. Supus unor șocuri repetate, va tot rătăci chinuitor între:„Mă iubește? Mă disprețuiește?!”. Își va construi drumurile în funcție de groaznica întrebare:”Ce să fac ca să câștig iubirea mamei?!” Negăsind raspunsul, căci ceea ce nu este, nu este. Singura întrebare corectă nu va mai fi pusă niciodată. Nu va mai fi timp pentru  „Cine sunt eu?!”. Nu într-o singură viață de om.

Rezultatele evidente ale tratamentului aplicat de cea mai importantă persoană din viața copilului?! Inițial, mica formă informă va crede tot ce i se spune. Că nu e bun de nimic, că nu e în stare, că nu o va mulțumi niciodată! Posibil să creada asta toată viața lui. Ditamai adultul, poate o somitate în domeniul lui, ascunzând pe undeva un copilaș temător și îngrijorat că mama lui nu îl place suficient ca să fie mulțumită. Înfricoșat să se arunce în orice încercare nouă a vieții pentru că odată i-a spus lui mama că nu e bun de nimic. Că viața e plină de oameni răi care vor râde de el, îl vor batjocori. Va întoarce capul mereu spre mama, așteptându-i aprobarea, iubirea niciodată câștigată. Mama, de multe ori „ analfabetă” va privi mereu cu ochi inchizitorial asupra vieții lui, nevăzând nici marile realizări profesionale, nici evoluția personală. Privirea ei neîmplinită va vedea doar „necorespunderea”.

Omul, respectiv dragul de copilaș, e o ființă adaptabila. E un supraviețuitor. Între „fetița mea e atât de cuminte, ne înțelegem ca două prietene” și „Cât de proastă poți să fii să faci așa ceva, nesimțito și obraznico?!”, copilul se va adapta. Va supraviețui. Va metaboliza. Întâi va construi, cu mâinile lui micuțe, fragilo-transparente, o ușă mare de oțel și piatră, între el și restul lumii. Apoi încă una și încă una. Va încuia miezul acela sensibil și atât de dureros să nu-l mai vadă nimeni. Să nu mai știe de suferința aceea năucitoare și pulsândă. Va ascunde cheia. Atât de bine, că s-ar putea să n-o mai găsească niciodată. Protejat de asalturile oscilante, ascuns sieși de sine însuși. Va privi cu ochii goi orice încercare de străpungere spre emoția pură. Nimeni nu va mai călca cu bocancii, cu țintele prin sufletul lui gol. Nu va mai sta niciodată dezvelit în pulsația cruda a sentimentelor.

În funcție de resursele fiecăruia, de natura agresivității mamei, copilașii originari nu mai sunt deloc originali. Seamănă atât de mult între ei, încât permit încadrarea în tipologii. Sunt copilașii standard. Îmi rup inima.

Copilul-cameleon. Atât de versatil. Manipulator. Îți va oferi ce vrei să îți ofere. O face inconștient, acesta e mecanismul lui de apărare. Daca mama -„mediul lui înconjurător”- e prost dispusă, va fi și el prost dispus, susținând-o în încercarea ei de a înnegri lumea. Va veni și îi va furniza povești( adevărate sau nu) care vor confirma punctul ei de vedere. Colegii vor fi invidioși, răzbunători, profesorii nemernici, toată școala, toată lumea o nenorocire! Niște proști și niște răi cu toții! Daca mama are persoane pe care nu le suportă, va născoci povești ce îi vor alimenta mamei ostilitatea. Sau va reinterpreta. Realitatea se aliniază de multe ori cum vrem noi. Vedem ceea ce vrem să vedem. Copilașul cameleon e oglinda mamei. Cu timpul, va învăța să faca așa cu toți adulții. Va simți cu acuitate cele mai ascunse dorințe ale lor și le va furniza exact imaginile pe care aceștia și le vor dori. Va manipula cu mai multă sau mai putină măiestrie, îi va învârti pe toți pe degete. Își va schimba ideile și dedicarea la fel ca hainele. Îi vedem pe toți în jurul nostru. Peste tot. Cameleoni adulți ascunzând în spatele  nenumăratelor straie imaginea dezechilibrată a mamelor. Oglinda ei deformatoare.

Copilul-scorpion. Rebelul. Va fi contra numai pentru a te enerva, a te scoate din minți, a te destabiliza, așa cum ai făcut-o și tu! Își va face tatuaje, piercinguri, va alege experiențe aproape anihilante încercând să te șocheze. Încercând să mai simtă ceva. Va avea o părere atât de proastă despre sine, încât cu greu se va mai recupera vreodată. Tot timpul mânios, va fi uneori chiar mai isteric decât tine, mama lui; te va privi atât de dușmănos , încât vei începe să te întrebi cu voce tare unde a dispărut copilașul cel dulce de ieri. Atât de supus, atât de ascultător, încât puteai să faci orice cu el. Acum toți se plâng de el, absolut toți, în afară de gașca cu care s-a înhăitat. Drumul coboară atât de repede în jos, încât nu se știe dacă mai poate fi oprit. Numai spini, va arunca flăcări la orice tentativă de a-l aduce pe „calea cea bună”. În esență nesigur, pentru că încrederea în sine i-a fost sabotată permanent, în ciuda tatuajelor și a viciilor afișate, va fi ușor de întors spre rău de către oricine, va privi nesigur spre valorile lumii, neștiind care sunt false și care veritabile. Se va opune din reflex la orice adiere a binelui, pentru că în sinea lui știe foarte bine adevărul. Nu e bun de nimic. Nu suficient, oricum.

Copilul-floarea soarelui. Cel care va face orice îi spui, și nu numai dacă îi spui. Care va anticipa orice dorință a ta și va sări să o îndeplinească, uitând complet de dorințele lui. Vrei să aibă numai nota zece?! Va învăța zi și noapte pentru asta. Pentru a smulge un zâmbet de pe buzele tale. Vrei să performeze la șah, vioară, tenis sau mai știu eu ce?! Va performa, cu pretul copilăriei și al zâmbetului, uneori cu prețul sănătății lui. Chiar va plusa, va veni în calea dorințelor tale, privindu-te cu ochii mari, cerșindu-ți aprobarea, admirația. E atât de bun, încât nu îți vine să crezi. Ce dacă exercită un control atât de feroce, atât de consumant, încât în curând va fi doar o mască de clovn zâmbăreț, uitând să râdă sincer, să țipe, să alerge. Să strice. Neștiind să se certe cu tine pentru drepturile lui. Docilitatea lui te va induce în eroare și, dacă prin absurd, va răsări cu adevărat cândva, transformându-se în foc și pară și explozie solară, tu, mama lui, obișnuită cu micuța floare a soarelui, s-ar putea să îl renegi, nerecunoscând nimic din tăișul frunzelor lui. Doar ai cultivat blândețe și ascultare, nu ascuțiș și împotrivire! Ce-au făcut cu copilul tău?!

Copilul-zid. Deprimat, indiferent. Nu-l mai interesează nimic, nu vrea să faca nimic, doar să-l lași în pace. Toate resursele lui s-au consumat pe construirea fortăreței ce-i înconjoară inima. Nu mai are energie pentru nimic altceva. Totul i se pare fără sens. Nu poate să se urnească în nici o direcție. Zemflemeaua face casă bună cu îndepărtarea de tot și de toate. E singuratic și fără busolă. Deznădejdea lumii apasă greu pe umerii lui fragili. Te privește cu ochii goi și singura dată când se activeză, când pare să trăiască și să simtă ceva e în mijlocul unui joc pe calculator și lumea reală e atât de departe, pe cât poate el să o arunce. E atât de greu să îl interesezi, încât a-l învăța ceva pare o fata morgana complet lipsită de sens și direcție. E ca o rătăcire în deșert. E placid, e fără opinii, e în număr din ce în ce mai mare. Nu se implică în nimic. Nu poate nici să ridice o hârtie de pe jos. Nu are putere să o vadă. Zidurile care îi înconjoară inima și mintea se tot multiplică și cufundă lumea în gri. Plumbul i se atârnă de aripi și i le încremenește pe vecie. Nu poți vorbi cu el, nu știe cuvinte.

 

În toate aceste variante și poate în nenumărate altele, frumoasele posibilități, virtuala devenire a copilului au dispărut. Înainte de a prinde puteri, înainte de a crește. Bonzaiul din sufletul lui s-a chircit cu totul. Ceea ce a rămas e o personalitate răsucită, modificată, un măslin straniu și contorsionat, chinuindu-și ramurile spre același soare egocentric: aprobarea maternă. Neputând niciodată să se desprindă. Să înflorească. Să dea rod.

Unde e copilul- adult vesel, liber să spună ce gândește, luptând cu vântul să-și aleagă calea?! Liber să se certe cu tine, mama lui, convins fiind că nimeni, nimic în întreaga lume nu i-ar putea răpi dragostea ta?! Convins până în străfunduri, până în rărunchi că nu trebuie să te convingă, nu trebuie să te câștige, nu trebuie să lupte pentru iubirea ta. Știind în ADN-ul lui că iubirea ta e singura pe care nu o să o dezamăgeasca niciodată. Unde e cel liber să fie el însuși?! Să fie furtună și adiere lină, curcubeu sau păpădie?!

 Bietele mame, poate nevinovate în intențiile lor, dând tot ceea ce cred ele că e mai bun, încercând să acopere cu viața copilașului vise din propria lor inimă, vise transferate strâmb asupra fragilei flori însetate de iubire și ocrotire. La școală poate nu au avut rezultate nemaipomenite, dar vor ca el, copilașul lor unic să fie cel mai bun. Nu-și amintesc deloc despre propriile realizări, dar acum vor! Vor cu adevărat! Pentru că sunt mame atât de bune, încât își doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor. Ce dacă nu pot fi exemplu personal?! Au învățat din propriile lor greșeli. El de ce să mai facă greșeli?! Pot răni, pot modifica, pot condiționa tot viitorul copilului. Cu perseverență și dedicare. Cu iubire. Cu sacrificiu de sine. Căci nimeni nu e mai dedicat ca o mamă care se sacrifică, care nu mai respiră decât pentru copilul ei. Care nu are alt sens în viață. Care a fost așa de rău terminată de proprii ei părinți sau de întâmplările vieții ei, încât în sfârșit trebuie să facă ceva bine! Acest copil va fi ceea ce trebuie să fie! Nu înțelege, draga de ea, că ceea ce îi trebuie copilului ei e o mamă care își vede de viața ei, care trăiește prin ea, care nu își atârnă tot echilibrul de mica ființă care îi crește prin preajmă. Care e puternică în sine, nu prin copilul ei. Care nu sufocă. Care nu oscilează. Care permite înflorirea bonzailor și a curcubeielor.

Și lanțul se propagă deteriorat din za în za, din secol în secol, din mamă în mamă. Generații după generații de cameleoni versatili, scorpioni răutăcioși, ziduri incolore și flori ale soarelui docile și arse de soare.

Numai mamă să nu fii! Căci toată responsabilitatea lumii viitoare se strivește de umerii tăi!