Suntem
trei adulți, responsabili, vaccinați și cu buletinele în regulă. Oricât aș
încerca să găsesc vreo hibă acestui trio de călători pe drumurile lumii, nu reușesc.
Suntem cât se poate de aproape de perfecțiune se poate. Atunci de ce stăm ca niște
idioți în fața a o mie de piese de puzzle? Sunt grămadă toate în fața noastră,
colorate și vioaie și total de neînțeles. Mă uit pe furiș la partenerii mei de
maturitate, afișează aceeași stupoare de mutulică care pot să jur că e
zugravită și pe fața mea. Pe pleoapele noastre incruntate se citește aceeași
întrebare existențială: De ce facem asta?! Plus variațiunile: De ce am face așa
ceva?! Vrea vreun om normal să facă asta?! Folosește la ceva?!
Probabil
cineva a crezut că va fi distractiv ( săracul!), dar de unde se începe această
muncă de sisif?! Cît de disperat trebuie să fii?!
Brusc,
Alex se scutură de imobilitatea incredulă și zice, plin de curaj ( curajul
disperat al unui kamikaze):
-
Ne
trebuie metodă! Să ne organizăm!
Eu
îmi dau seama că el vrea să fie mai dihai ca noi ceilalți, umblat, de, prin
chestii londoneze și alte cele, dar ce metodă vede el aici?! Că nu are cap și
nici coadă. Puzzle-ul ăsta pare o mare pierdere de timp și o idioțenie ce îmi
depășește capacitățile cerebelului. Mă ridic și plec. Am lucruri mai
interesante de făcut. Abandonez. Nimeni nu mă poate sili!
Dar
Ale și Cristi persistă. Sămânța alpha, de! Deși îi pierd din vedere, îi aud din
când în când în liniștea sinistră ce le străjuiește concentrarea. Au găsit totuși
un punct de start.
Cri: - Poate de acum
merge ușor! Cauți colțurile și poc-poc-poc!
Ale: - Cum cauți colțurile?
Cri: - Team work! Dar văd că fără mamă-ta, c-o dat
bir cu fugiții! Brusc a apucat-o gătitul! Ca niciodată!
Ale: Eu am o teorie despre cum să abordăm această problemă
în continuare. Ne vom organiza temeinic. Că doar eu sunt bun la organizare!
După ce am gătit chestii minunate, am ascultat muzică și
mi-am trăit bine viața, mă duc să văd dacă cei doi mai respiră sau au leșinat
la datorie.
Ale: - 4 ore 40 de
minute ne-a luat să facem conturul. Zici că suntem handicapati.
Impulsionată la maximum de aceste
vorbe înțelepte, hotărâtă să îmi dovedesc marea agilitate intelectuală față de
cei doi (nu pot să stau departe de chemarea ancestrală a familiei), mă așez și încep să mă holbez. Simt că e marea
holbare a secolului. Sigur va duce la o descoperire genială și imbatabilă. Mă
holbez ce mă holbez și ajung la cuvintele lui Ale, îmi trebuie metodă! El deja
a împărțit piesele pe culori, în diverse
castronele furate din cămară. Din când în când se aude câte un urlet victorios.
Sunt manifestările mature ale găsirii câte unei piese. Lucrăm pe masa de
picnic, adusă din beci și brusc realizăm că trebuie să schimbăm fundația, avem
o ridicătură chiar pe mijloc, pe unde iese în mod obișnuit umbrela de soare. Ne
trebuie o pătură pe care piesele să stea drept. Nu putea să ne vină ideea asta
genială de la început?! S-ar putea ca acest joc sinistru să dezvolte inteligența?!
Ce ne facem?! „Houston, we have a problem!”
Cu chiu cu vai, stricând și
ce-am lucrat până acum, ne reașezăm bazele operațiunii pe un prosop roșu de
plajă! Cât de normali suntem?! Stăm în poziția Gânditorului, cu dureri de
spate, aplecați asupra unor bucățele mici de puzzle și involuăm cu fiecare
secundă. Cel puțin așa simt eu când creierul mi se cocoșează pe câte o mică
bucată de culoare, imposibil de localizat.
Apoi se întâmplă. Întâmplarea
întâmplătoare. Ciudățenia feroce se schimbă brusc în fascinație. Durerea
imbecilității se metamorfozează în plăcere a creației.
Te fură, te agață și nu te mai
lasă să pleci. Ca și cum ai vrea, tu, bipedul secolului 21, să demonstrezi
acestei bucățele de carton că ești mai tare ca ea. Evoluția își spune cuvântul!
Iar frumusețea pare a fi peste
tot. Frumusețea nebiruită a imaginii care iese din mâinile tale. Cer și apă,
pământ și văzduh. Brusc simți că tu ești marele creator și în sfârșit faci ceva
important pe acest pământ. Bine că faci și asta!
De la starea inițială de
blegeală și refuz, realizez măreția implicită a puzzle-ului. Mă izbește
frontal. E pur și simplu ca și viața ta. Drumul tău spre viața ta proprie. În
miezul din dodoașcă.
Întâi
te ajută să îți vezi adevărata valoare, să vezi care îți sunt limitele!!!
- Ce idiot
sunt!! Ce să fac?? Cum să încep?? Nu pot să cred cât sunt de tâmpit!
Apoi să îți
testezi limitele.
Ale - Ăsta să fie primul și ultimul puzzle!!!
Să simți
miraculosul creației. Îți plimbi mâna ușor peste suprafața lucioasă și știi că
nu te mai încapi de mândrie. Tu și numai tu ai făcut asta. În sfârsit ai făcut
ceva!
Toate relațiile tale sunt aici.
Linia lor complicată și de neînțeles, fragilitatea și modul incredibil în care
se potrivesc toate detaliile.
Și nu în cele din urmă,
Labirintul. Senzația de rătăcire, de ceață, de neputință, depresia și renunțarea.
Revenirea în forță, doar e viața ta în joc, totul depinde de găsirea ieșirii, a
porții, totul ține de construcția metodică
și de curajul lipsei de abandon.
Te ajută să vezi cum e să trăiești întru Ființă.
Fiecare piesă mititică te invață
răbdarea incredibilă cu care trebuie să aștepți. Marea descoperire: totul are
locul său, nimic nu se potrivește în altă parte decât în locul său originar,
perfect.
Până la urmă, orice puzzle e
refacerea sferei originare. E găsirea tuturor răspunsurilor. E pacea
universală. E Cosmosul însuși.
Cine râde, să-i fie de bine!
Eu mâine comand alt puzzle.
