Acesta e un loc plin de fengshui. De fapt, cred
că fengshuiul a fost plantat adânc în miezul lui, cu mii de ani în urmă,
înainte de Biserica Neagră, înainte de zidurile cetății, de vreun bătrân
înțelept sau sfânt aflat în trecere, cu toiagul ciocănind în căutarea
culcușurilor sacre. A pus un sâmbure, de gutuie-castan probabil și l-a afundat
adânc cu toiagul în locul acela ascuns în care tremura adierea viitorului. Așa a răsărit
totul. De aceea și azi Brașovul se revarsă în zeci de castani, care
și-au întins coroanele și florile peste întreg orașul. De aceea, ici și colo,
răsar gutuii- semn străvechi al iubirii.
Dar începutul e atunci, demult, în sâmburele acela curat și neînceput. În
sămânța aceea de un galben ca mierea. Îmi pare un loc binecuvântat prin desăvârșire.
Mă face fericită numai simpla existență aici. De unde altundeva dacă nu de la
fengshui?! Plus că mi se întâmplă numai lucruri miraculoase.
Întâi și întâi m-am întâlnit cu big G.
Hoinăream eu fără țintă, scăldându-mi ochii într-una din cele mai frumoase
piețe ale lumii, Piața Sfatului, pe care o găseam pur și simplu perfectă, cu
clădirile ei în culori pastelate, mozaic curgător de armonie, cu aerul sumbru și epic al Bisericii Negre și
cu Tâmpa cea verde ținând spatele, cu lumina aceea medievală, cu totul specială
alunecând melancolic peste tot întregul, când brusc ochii mi-au fost atrași de o
ofertă de kurtos kalacs. Am lăsat baltă frumusețea burgului și m-am dus să
studiez în detaliu dulcele tradițional, neavând în nici un caz de gând să mi-l
cumpăr, va rog să mă credeți, căci încerc să exclud zahărul din dieta zilnică (ca tot omu’, deocamdată doar încerc, sărac de mine, ca doar nu-s Hercule!).
După ce am tras un pic pe nas aroma dulce de cozonac, amestecată cu abur de
fierbințeală și scorțișoară, simțind o oareșicare satisfacție interioară, m-am
întors să plec, lăudându-mă singură pentru exercitarea liberului arbitru, când
ochii mi-au fost atrași de un kurtos pufos, aflat în mâna cuiva mai norocos.
Unii își permit să înfulece tot ce le iese în cale, zău așa. Am ridicat
privirea urmărind cum zboară efluviile caramelizate în fire subțiri și
invizibile. Am încremenit în neîncredere încremenită și deplină. Nu, nu se
poate. M-am uitat fix, îngrijorată că iar nu recunosc oamenii, cum am prostul
obicei. Dar totuși! Părul creț,
electrizant, gura roșie ca fraga, rochița șic și, mai ales, inconfundabilul râs
vibrant, colorat până la curcubeu, rostogolindu-se prin aerul medieval și colorându-l
cubist. Era ea. Big G din Anglia. Prietenuța noastră dragă. Aici, în Piața
Sfatului. Hodoronc-tronc. Exact în
secunda trecerii mele pe acolo. Dalele uriașe ale puzzle-ului lumii se
potriviseră pe o bucățică de kurtos. Îmbrățișări, râsete, bucurie. Bucurie
caldă, luminoasă, copleșitoare. Hrănindu-mi sufletul meu de Brașov. Câteva
minute doar, dar exact pastila aceea de sacru de care vorbeam, sâmburele de
gutuie. L-am pus cu grijă la păstrare în buzunarul amintirilor prețioase.
Asta la începutul zilelor mele în cetatea
magică. Chiar la sfârșit, am mai avut o întâlnire. Tot așa, la umbra Bisericii
Negre. Pe fundalul căreia s-au proiectat brusc codița blondă, săltăreață,
chipul dulce, transparent al uneia dintre cele mai dragi eleve ale mele. Un
vârtej de emoții și încântare că pot să-mi iau rămas bun de la ea, căci am
auzit că s-a mutat din orășelul nostru aflat în comă existențială și a zburat
spre unul din locurile foarte vii ale
României. Spre Cluj. Dar acum iată-ne în Brașov. Ce potrivire incredibilă! Credeam că nu o s-o mai văd. Și uite!
Minunea! Dulceață, inocență și frumusețe în stare pură. Am trepidat de fericire
o zi întreagă, numai pentru că mă întâlnisem cu copila cea minunată trei minute
de lumină.
Apoi,
tot în zona miraculosului, e incredibil cum funcționează acest oraș. În stațiile de autobuz sunt afișate hărțile
și orarul de circulație. Câteva zile m-am tot ciupit, nevenindu-mi să cred că
autobuzul venea exact la ora la care scria. 11:13 ?! Acolo era! Aer condiționat, stațiile anunțate în
autobuz, civilizație. După câteva zile de șoc puternic, am început să am dubii
serioase cu privire la țara în care mă aflam, mai ales că se vorbește mult în
tot felul de limbi, de la italiană, germană, până la chineză. Orașul e plin
ochi de turiști veniți să soarbă adânc românismul. Și au ce soarbe. Nu mă mai săturam eu însămi
de mersul cu autobuzul. De inteligența uimitoare (nebănuită până atunci) cu
care mă descurcam și deveneam un expert al transportului în comun, înțelegând
hărți și trasee, știind cum să le combin, având un sentiment de siguranță
absolută, bazat pe perfecțiunea sistemului la care aveam acces nelimitat pe
baza unui card. Pe lângă asta, cireașa de pe tort, străzile au niște nume
superbe, purtând suflul istoriei și al lui Tolkien. Dacă vă întrebați cum a
ajuns Tolkien în Brașov, răspunsul e simplu. Magie! De la Dealul Cetății, până
la Strada de Mijloc, de la Strada Lungă la Apullum și Strada Castanilor. Încă
mă ciupesc. Oare ar trebui să-mi trag și o palmă?! România mea, tu ești?!
Următoarea
întâmplare magică a fost o stradă oarecare. Da, o stradă. Pe care circulam zilnic. Destul
de liniștită, dar de asemenea, destul de circulată. Într-o zi au început să o
strice. Exact ca aici, la Petroșani. Au săpat și au tot săpat, schimbând țevile
și distrugând totul în cale. Harcea-parcea s-a făcut strada. M-am gândit că uite! Și aici se întâmplă
lucruri ireparabile. Ca peste tot în țara asta. Se strică și nu se mai repară
veci pururea amin! Că la Petroșani nu se repară! Drumurile sunt așa de proaste
acolo că îți vine să-ți iei câmpii și să te tot duci. Apoi am observat o
ciudățenie de neînțeles. La început nici nu am înțeles ce se întâmplă. Mă uitam
ca la desenele acelea cu “vezi diferența”, dar nu o vedeam. Doar simțeam că
ceva e diferit. Aceeași echipă de muncitori pe care o vezi peste tot în astfel
de situații, la drumuri, poduri sau pe acolo pe unde se construiesc
autostrăzile. Sau pe unde nu se construiesc. Aceeași echipă pe care o văzusem ani de zile la Defileul Jiului,
de ajunsesem să ocolesc drumul ăla ca pe drumul calvarului. Apoi, brusc mi-am
dat seama. Diferența! Ăștia lucrau. M-am uitat cu atenție. Da, nu era
spectacolul obișnuit de tras mâța de coadă, un muncitor fumează, altul privește
în zare compunând Miorița, altul doarme la marginea drumului, iar șeful stă cu
un caiet în mână și gândește. Foarte profund și îndelungat gândește. Ăștia munceau
pe rupte. În canicula marelui oraș, mișunau ca furnicile. Nu se vedea clar care
e șeful, dar ei erau în priză. Ca la muncă, de. O săptămână întreagă au dărâmat
strada. Au făcut-o una cu pământul. Și apoi, în două zile, au făcut-o la loc.
Nou nouță, cu marcaje albe, boboc. Îmi venea să mă pun în genunchi și să o
pipăi. Să îi pipăi realitatea. Să îi ating putința. Parcă era zidul chinezesc.
Românii noștri au putut să facă o stradă așa de repede?! Să o dărâme și să o
înalțe, mai frumoasă ca înainte?! E posibil?! E clar, aici e vorba de magia
Brașovului.
Tot aici am trăit cea mai faină coadă de oameni
din viața mea. Da, chiar așa. Am trăit-o. Oamenii stând la coadă pot fi un
balaur furios. Dar aceștia nu. Stăteam toți la înghețată, cea mai bună din
oraș. Treabă recunoscută unanim și parafată. O coadă densă, pe câteva rânduri,
cu soarele de după-masă bătând auriu și încins peste capetele noastre înșirate
ca mărgelele pe ață. Și ce făceau toți acești români, stând la coadă?! Erau
furioși și încrâncenați și paranoici și manipulați?! Vorbeau de realități paralele?! Nu, râdeau
frumos și pașnic, în timp ce analizau cu voce tare care aromă de înghețată e
mai bună. De aloe oare? Verde crud. Sau de mango cu smochine? Sau ciocolata aia
neagră care îți făcea cu ochiul? Totuși vanilia de Madagascar e fenomenală.
Discutau despre locurile în care au mai mâncat înghețată bună, ba în Italia, ba
în Franța, ba ce zi frumoasă, ba despre jazz și alte chestii demne de interes
când stai și aștepți la o coadă adevărată, o coadă stilată, plină ochi de
oameni drăguți și veseli care doreau să mănânce o înghețată. O oră a durat. În
față, la vitrină, am cerut să ne lase să gustăm o linguriță din cea de aloe, să
vedem cum e. Ne-au dat o porție întreagă, cadou. Am avut o senzație de strălucire
magică, fosforescentă, la fel de intens verde ca și înghețata. La fel de
înviorătoare și proaspătă ca și ea. Am împărțit-o cu ceilalți de la coadă,
prietenii noștri de o clipă. Prietenii noștri de înghețată. Ne-am despărțit
făcându-ne cu mâna, râzând bucuroși de întâmplare în soarele unei după amieze
de iunie. Savurând gustul incredibil al celui mai bun gelato.
Orașul în care am găsit prieteni. Din aceia de
care nu găsești pe toate drumurile. Oameni buni, frumoși. În grădinuța lor din
mijlocul orașului au și ei un gutui. Plin ochi de fructe înflorite sau de flori
fructate, nu are importanță. Important e că am simțit aburul acela sacru
ondulându-se pe lângă toată frumusețea lui aurie de un alb-verde pătrunzător,
pătrunzându-mi în ochi și în inimă. În mansarda minunată în care am locuit. În
zâmbetele de jur-împrejur. Galbena gutuie, dulce amăruie, parfuma aerul pe care
îl respiram clipă de clipă, fiind încă floare, fiind încă în drumul ei de la
sâmbure spre soare.
Și câte flori are orașul acesta! Țâșnind drept
din pământul bătut cu toiagul de marele călător. Castani bolborosind de flori,
arbori de soc aproape prăbușindu-se sub apăsarea albă și parfumată, liliac
alunecând grațios pe lângă ziduri vechi și trandafiri, mai ales
trandafiri. Înrămând în petalele lor
delicate tablourile cu case, bisericuțele ascunse și toate celelalte culori ale
burgului. Pasteluri de parfum și culoare ce se învârtejesc în ritmul
plimbărilor, de-a lungul străduțele înguste ce urcă spre dealuri.
Și cine țâșnește mai tare, izbindu-ți retina la
fiecare colț, la fiecare cotitură?! Tâmpa, muntele-dragon dormind verde deasupra unui lac de poveste.
Oriunde te uiți, verdele lui vibrant, tremurând de viață și palpitând ca o
coadă uriașă, te plesnește cu puterea întreagă, nebiruită, magică. Te îndeamnă,
hai, trăiește, arzi în toate clipele tale! Acum. Azi! Nu mai lâncezi, nu mai
dormi, trezește-te! Umple-te de verde! Trage verdele în piept până în
străfundurile plămânilor și aleargă. De-adevăratelea! Bucură-te că ești viu!
Învață să fii viu! Poate acolo a îngropat sfântul sâmburele lui de gutui, sub
Tâmpa, în miez de verde. De acolo răsare miraculosul. De acolo a răsărit
orașul. Acest Kronstadt, oraș al Timpului.
Și nu în
ultimul rând, e miraculos ce a făcut orașul acesta pentru mine. M-a luat așa
cum eram și m- a ținut strâns în brațele lui cu arome de gutui viitoare și
flori. M-a lăsat să plâng cât am vrut și apoi, încetul cu încetul mi-a suflat
aerul lui magic până în adâncurile ființei. Încă o dată și încă o dată. Și am
simțit cu adevărat liniștea. Liniștea aceea frumoasă care îți face sufletul să
cânte de bucurie și umple de sens fiecare respirație. Fiecare pas. Fiecare
atingere a lumii. Starea de bine absolut care îți vindecă toate cele și te
aruncă spre înaltul cerului, într-o explozie a luminii și a încântării solare
de a trăi. M-a făcut bine. Cu adevărat bine.
Mulțumesc, oraș frumos. Pentru toate
întâmplările tale minunate. Pentru aburul vrăjit pe care l-ai aruncat peste ochii mei. Mi-ai umplut
sufletul de soare. Te pun pur și simplu în capul listei. În topul topurilor.
Pentru
tine aș mai rămâne.
