Foc și pară și explozie solară

Focul ne vizitează câteodată. Cu flăcările lui albastru-roșiatice, cu energia lui fierbinte, clocotită, cu patima  lui arzândă. Sălbatic și nebun, frumos și efemer.

Uneori reușim să îl prindem în palmele noastre. Purpura aceea plină de scântei ce radiază din centrul inimii tale, îți curge lavă prin celule și dogorește în întuneric, licărind, sclipind. Viața strălucește atunci, se îmbracă în curcubeie, iarba are margini de argint, balcoanele porumbei și drumul aleargă printre leandri înfloriți. Focul din căușul mâinilor tale crește în  bucurie, bucuria îți explodează în față, lovindu-te cu palmele ei albe, roșul focului-roșul inimii, toată ființa ta devine o explozie solară. Arzi tu însăți, atât de bine luminând totul în jur. Precum macii țâșnind  în iarbă.

E focul esență, atât de ușor de rătăcit, absența lui te cenușeste, nefericește, nu mai știi nimic, prin vene îți curg doar globule banale, privești în gol și drumul  e doar o ușă închisă, pe care o pipăi orbecăind.

Flăcările albastre înnobilează, aprind în tine sângele zeilor și al  regilor, te duc în vârful lumii și toată splendoarea vieții curge întreagă prin tine. Oare focul sacru are ceva de-a face cu înțelepciunea? Sau are de-a face cu totul, cu tot și cu toate?! Devii o torță și arzi, simțind că doar așa poți înțelege căldura și lumina. Iubirea e doar la o flacără distanță. Și nu e asta înțelepciune? Nu e cuprindere și sfericitate?

M-am trezit știind ce vreau să fac. Nu un scop memorabil al existenței mele, nu vreo chestie măreață pentru omenire. Am deschis ochii în lumina rozulie, transparent-parfumată a unei dimineți și am știut clar pe ce drum trebuie să merg, ce îmi doresc acum. E o provocare atât de mare încât mă uit singură la mine și  îmi spun râzând că sunt nebună rău și nu are cum să îmi iasă. Pe lângă recunoașterea faptului că sunt complet aiurită, sunt pe deplin optimistă,  „foc și pară”, convinsă fiind că dacă lupt cu toate exploziile mele solare ( fie ele și pălite rău), trebuie să îmi reușească. Poate că sunt total paralelă cu normalitatea, dar planul acesta e bun, îmi dă putere, simt energia dând năvală în valuri și călcându-mi în picioare nenorocita de maturitate, permanentă de-acuma. Mă lipesc cu totul de speranță, simt că nu o să regret nimic, e bucurie în toate celulele mele, simt că o sa sparg tiparul meu propriu, ce-mi pare deja atât de predestinat și mediocru, atât de plictisitor. E faza mea hippie! Tocmai am intrat în ea. Surle și trâmbițe cântă printre flăcări renăscute. Scrum și jar, mătasea focului, zgură. Diamante și sticle sparte. Și încă un pas.

Am stat și m-am tot gândit. Nu reușeam să găsesc. Poate nimeni nu găsește. Iar eu sunt un căutător destul de bun. Dar mi-am descoperit negațiile. Copleșindu-mă. Strigând, țipând prin toată ființa mea. Nu vreau să continui să fac ceea ce fac. Nu vreau să accept că asta a fost totul. Că drumul meu are doar ferestre de-acum și ușile s-au închis. Că mi-am încheiat toate visele, mi-am urcat toți munții, mi-am înotat toate apele. Că nu mai am nimic de făcut decât să aștept. Nu, nu, nu. Trebuie să mă mișc din acest punct mort. Mișcarea e bună, e sălbatică, e provocatoare. Înfricoșătoare. Trebuie să îmi asum această săritură în gol.

Nu știu,  poate am sânge de popor migrator.

Îmi ajunge cu vinovățiile pentru ce am făcut și ce n-am făcut, îmi ajunge cu relațiile false și risipirea mea în toate părțile. Compromisuri, renunțări, leandri călcați în picioare. Încercarea de a dărui mereu, de a fi perfect în tot ceea ce faci, de a nu te gândi deloc la tine duce spre nicăieri. Simbioze nocive ne leagă, ne amprentează până la esență, până la os, cu ceea ce au modelat alții, cu traumele strămoșilor, cu cele ale urmașilor. Ne este atât de greu să spargem tiparele, să evadăm spre libertatea noastră, să ne găsim focul. Să-l reinventăm.

Ce rost au toate dacă nici măcar nu luptăm pentru sfericitatea noastră, de neatins, știu, dar parcă am putea măcar să încercăm. Cât de simplu e. Orice mă seacă de bucurie, nu e bun. Dacă drumul mă face să zâmbesc ca un copil, e bun. Albastrul prea mult nu mă amețește. Absența lui e cea care mă doare și mă prăbușește în neanturi. Și dacă e să pierd aiureala albastră din cauza realităților vieții, simt că nimic nu-și mai are rostul. Suprafețele plane au seninătatea lor, nu îți dau vertij, te hrănesc cu siguranță și liniște. Dar cât poți să te plictisești pe ele! Zidurile sunt bune, dacă le ai doar în spate. Sprijin și punct de pornire. Să poți să privești tot înainte, spre lumină. Dacă le ridici în fața ta, să te protejeze, vei privi doar la pereții plumburii ai închisorii tale. Plasele de siguranță nu sunt altceva decât piedici. Ele opresc înflorirea albastră din miezul exploziilor solare.

E atât de ușor să te cufunzi în răul lumii, iubirea nu e iubire, prietenia nu e prietenie, nimic nu e ceea ce pare. Doar adevărul e mereu acolo. În liniștea lui veșnică. Vreau să trăiesc în adevăr.  Autenticitatea să fie arborele meu sacru. Vreau tot albastrul lumii revărsat peste ființa mea descoperită. Nu mai vreau să aștept nimic de la oameni. Aștept de la mine. Pentru prima oară aștept totul numai de la mine. Tristețea nesfârșită a omenirii se odihnește între rădăcini. Îmi caut bucuria altfel. În sus. E vorba despre mine și numai despre mine. Dacă în mine vor cânta bucuria și frumusețea, ele îmi vor străpunge epiderma și vor înflori, revărsate în afară. Vreau să devin o fântână de lumină. Să fiu din nou foc și pară și explozie solară!

Vine vara. Chiar vine. O simt în energia veselă care îmi pulsează iar în tâmple, o simt în pofta cu care trag aerul în piept, căutând parfumul binecunoscut al fierbințelii răspândite în frunze și flori. Uneori strâng ca pe o comoară la piept minunăția tinereții, cu albastruri, cu planuri neplane și cu ziduri- neziduri, ce bucurie că a existat! Ce noroc, ce frumusețe! Încă mă hrănesc cu magia ei! O să mă reazăm bine cu spatele de zidul tinereții mele, o să ridic privirea spre senin. Poate toate ne-visurile au să capete atunci trup de vise.  Ușile au să stea mereu deschise, munții au să fie de urcat și apele de înotat. Starea va deveni ne-stare.

Ca să rămâi viu trebuie să alergi dupa fata morgana, să cauți negăsind, să lupți cu toate morile de vânt, să te râdă toți cât de nebun ești. Nu asta e esența noastră?!

Trebuie să mă scutur de această haină călduroasă, de acest acoperiș ce mă ascunde de furtuni, de această nuanță gri a aerului din jurul  meu. Vreau să râd căzând pe cascade. Să țip sărind de pe munți. Să explodez luminos, clătinându-mă în baloane zburătoare deasupra lumii.

Sper să am încă o  perioadă albastră. Rău de tot albastră.