Can you?! Chiar poți?!

London 2016

Atâta diversitate ar putea să te omoare, mi-e clar. Sau ar putea să doboare toate limitele tale înguste de provincial, burghez și comunist, pe deasupra! Ești capabil să faci ditamai trecerea?! Saltul existențial?! De la cei 30.000 locuitori ai orășelului tău, la cele 9 milioane londoneze?! De la traseul tău zilnic pe singura stradă principală, spre unicul loc de muncă( pe care îl deții cu mândrie patriotică de peste 25 de ani), la variațiunile nesfârșite ale traseelor englezesti?! Nici măcar nu te uiți în aceeași direcție când traversezi! Stânga devine dreapta și asta spune totul.  Oamenii ăștia își schimbă nu numai locul de muncă, ci complet specializarea de nu știu câte ori într-o viață. De la mecanic auto, la hipnoterapeut, o carieră în modelling, apoi bucătar sef, autor publicat și apariții televizate. Reprezintă o specie umană extrem de adaptată. Elastici și flexibili ca niște benzi de cauciuc, și la fel de rezistenți. Poți fi la fel? Oare poți scăpa de tine, cel vechi și să te deschizi spre noul tău eu?! Poți deveni un descurcăreț, mereu în mișcare, cea mai adaptabilă ființă de pe planetă?! Poți să îți faci loc în furnicar, să găsești metroul și să îți lași amprenta respirației în smogul marelui oraș?!

 

Chiar poți fi liber?! Chiar îndrăznești?! Esența sinelui tău curgând spre sinele tău? Fără îngrădiri, fără prejudecăți? Fără drumuri prestabilite, fără limite? Ai curaj?! Poți?!

Seara

Ale( curajos): - Mâine mâncăm la Wahaca. Mâncare mexicană.

Cri( sărind brusc din starea de somn): - Eu nu! Eu sunt așa de fericit cu sandvișurile mele!! Nu știu ce tot vreți să mă omorâți cu picanteriile voastre. Chinezească-hot, mexicană-hot, coreeană-hot, o să mă stric de tot la mațe.

 

Ale: - No, mama, ce facem acum?

Cri: - Stați să adorm și vorbiți despre mine. Hai că știu că undele mele cerebrale vă stimulează. Ore întregi tot șușotiți.

Ale( împăciuitor): - Ce planuri aveți mâine după prânz?

Cri: - Umblăm. Că noi nu știm altceva. Avem doar trei butoane. Umblă, dormi, mănâncă. Dar chiar! Ce facem?

Lili( senină și atotștiutoare): - Borough Market.
Cri: - E cu mâncare?
Ale: - Uite poze!

Cri: - Mamă, acolo mâncăm! Nu mai mergem la Jamie Oliver! Că oricum am un feeling negativ în legătură cu iubitul tău Jamie. Parcă văd că până și pizza o să aibă un gust ușor…nepotrivit! Ca să mă exprim elegant.

Ale: - Păi și cum ajungeți în Borough Market? Să vă ajut?

Cri( perfect adaptat): - Simplu. Distanță de trei poduri. Apoi Harrods, oh, da!  Cum arăt, Lili? Nu prea-s de Harrods, hai, zi adevărul!

Li: - Lasă, Cri, dormi, să fii proaspăt pentru scumpul tău Harrods, nu știu ce vrei să mă cari acolo! Care-i rostul?!

Cri(revoltat): - Atâta ți-am cerut și eu în paișpe zile! Ce, dacă nu cumperi nimic, nu poți?!

Dupa Borough Market, o avalanșa perfectă de street food, produse delicioase de pe toate câmpurile englezești și nu numai, buluc de popor și vioiciune colorată, Harrods pică, din lipsă de energie vitală necesară deplasării până acolo cu încă nu știu câte metrouri. Mănânc ceva thailandez, un amestec care mi se va înfige în memoria culinara cu forța unei rachete. Tăieței cu creveți, condimente aromate ciudate, alune și lămâie. Stau în mijlocul pieței și înfulec, în timp ce în jur curg râuri de oameni. Punct fix, bolul meu thailandez. E absolut divin! Trei margarete.

Cri: - Copilu’ ar trebui să lase computing-ul și să vină la tata lui în Borough Market.

Li: - Ce, Doamne, să facă acolo?
Cri: - Să vândă mici cu tatăl lui. Și zacuscă! Nu vezi că de-aici lipsesc micii??
Li: - Da’ zacusca cine-o face??! Ce?! De ce te uiți la mine?!

În mall, îmi aleg timp de o jumătate de oră, șapte perechi de blugi( nu pot căra mai multe la cabina de probă!). Nu înțeleg diferențele între multiplele denumiri și numere de pe ei. La noi în munți nu se găsește așa ceva.  După cele șapte, mai încerc șapte și apoi încă trei. Epuizată până la leșin, părăsesc frontul blugilor, cu perechea perfectă, știind clar ce înseamnă jeggings, bootleg, straight, normal, etc. Procesul de selecție a durat 2 ore.  Oare îmi lipsesc niscaiva abilități feminine? Sau... am prea multe?!

Seara, la o tacla pe malul canapelei, în timp ce televizorul înșiră in limba lui tot felul, Alex ne împărtășește din bogatele lui cunoștințe atât de prețioase vieții. Îl ascult cu maximă curiozitate periferică, în timp ce mă gândesc ce poșetă să îmi iau.

Ale: - Și Yahoo a fost vândut cu…
Cri( întrerupându-l, furat de ecran): - Taci un pic, să văd ce zice de Ryanair!
Ale(dezamăgit până în miezul genelor lui): - Las’ că îmi notez aici că iar m-ai întrerupt. A treia oară.

Lili( despachetând): - Ale, tu ai bol pentru salată?

Ale: - Unul de plastic, pe care îl pun la capătul patului după o noapte de vineri.

Lili ( cutremurându-se): - Vezi că ți-am luat unul de sticlă, pentru salată. Să nu le confunzi!

Ale( meditativ): - Ce-ați zice dacă mi-aș schimba numele? De pildă, în Alex Armstrong.

Cri( destul de calm în fata calamiății): - Numai așa vei răzbi? Așa îți construiești tu viitorul? Dar fă ce vrei! Las’ că te spun bunicii de la Lonea. Îi spun că numele nu te lasă să găsești milionul!

Li: - Lasă-l să-l schimbe, dacă vrea. Că doar nu o fi vreun nume de lord și piere neamul!

Lili( în șoaptă, pe balcon, în noapte): - Ale, ce zici de Alex Falafel? Nu Armstrong, că nu-mi place.

Ale: - Ha, ha, gluma e așa de tare, că nici nu pot să râd.

Cri( aranjând saltelele pe jos): - Tre’ să-mi aranjez mușuroiul. E timpul.

Trage de o pernă, a cărei îmbrăcăminte e dublă, uriașă: - Ce e asta?! Doi în unu?! No, nu-i bai. Stupelnița e gata. Că mă prăbușesc. Credeam că nu mai ajung în pat, după experiența cu blugii lui maică-ta. Tortură medievală. Hei, ce zici de  Alex Cerveza?! E o bere blonda. Seamănă cu tine. Sau ai putea să îți iei numele de la o stație de metrou. Alex Colindale. Alex Bank. Bank of Alex.

Ale( cu figură de Yoda zen): - Sper că apreciați calmul meu.

Li( iluminată brusc): - Ale, stai așa, am găsit explicația conflictului dintre tine și numele tău.. Tu esti geamăn.

Ale: - Păi zi așa, mamă, am crezut că vii și tu cu ceva, după atâta psihoterapie a la Yalom și tu vii cu zodiacul?!!

Marți.

Azi e ziua în care bifez pe bucket list-ul meu. Realizare măreață și de neuitat. Ceva la care visez de ani de zile. Un musical în Londra. Ale mă duce la Aladdin. Cristi a refuzat categoric culturalizarea excesivă. Stă acasă și repară cuierul, în timp ce noi ne prostim cu dansuri și muzici. Cineva trebuie să se ocupe și de casă. În rest, totul este exact cum mi-am imaginat. Sala, fastuoasă, regală, Prince Eduard Theatre. Publicul eclectic, umplând lojele până la refuz și gata să se lase fermecat. Cum sunt eu gata să mă cred regina însăși. În fața noastră stă un domn cu plete, burtică, papion și costum roz, alături de o domnișoară frumoasă purtând o pălăriuță ciudată, cu pene. Spectacolul, ah spectacolul, ce feerie! Ce dezlănțuire de culori, de costume, muzică și decoruri fastuoase! Ce curgere, uneori abruptă, alteori lină, de emoții, de  sunete, de personaje. Sala vibrează la unison, tremurând în fața frumuseții, a armoniei care dă navală, ne înconjoară, ne ridică și ne avântă spre marginile ascuțite ale bucuriei! Vrajă!

 

Oh, da, mai vreau la musical, vreau să văd unul pe săptămână, vreau să mă mut la Londra să trăiesc lângă musicaluri, să le respir reclamele în fiecare zi și să sper la ele. Ce minunăție!!! Zâmbesc la aceste fericiri viitoare în timp ce metroul zboară în noapte spre punctul final al zilei. Cine mă studiază și pe mine de pe bancheta opusă, probabil își zice: „Üite o femeie mulțumită rău de tot! Mulțumită tare”.

 

Ziua de joi e ziua cu Sky Garden. Vrem să avem o panoramă splendidă, așa ca meteorologia devine de-a dreptul vitală. Doar ieșim din peșteră. Ne trebuie lumină.

Cri: - Cum e vremea de astăzi?
Ale: - Frumoasă.
Cri: - Până când?
Ale: - Până nu mai e.

Urcăm la etajul 35 cu un ascensor vitezoman, nu apuci să numeri până la 7 și ai și ajuns, lin de lin. Geamuri urieșești reflectă rotunjimile luminii și ale cerului. E frumos. E stilat. O grădină superbă urcă în trepte pana la etajul 37, aici, în vârf de casă. Prăjituri și cafeluțe sus deasupra lumii. M-aș putea obișnui cu asta. Aș putea să nu mă mai dezvăț. Ne scăldăm în limpezime. Claritatea lumii se așază albastru peste noi.

Li( holbată la mărețul, bătrânul oraș ce se întinde până hăt departe): - Ce culori! Peste tot același negru, maro, gri, crem! O armonie măreață, sumbră! Londra chiar e ceva!

Ale( satisfăcut de moșia lui): - Categoric nu e Parga voastră!

Li( reflexivă): - Singurul meu regret după această minuantă excursie la Londra e că nu am fotografiat wc-ul din localul lui Jamie, pe care scria, în interior: „Jamie Oliver is with you on this travel!”

Ale( în hohote):- De necrezut!

Cri( ascultând-o seara pe Theresa May, cu foarte multă speranță): -Poate nu ne mai lasă să ieșim din Anglia, că nu avem pașapoarte!

Ale: - Acum fug la consulat să le fac! Fii fără grijă!

Sâmbătă dimineața.

Alegem mărunțișul englezesc din bolul plin al lui Alex, o sursă nesperată pentru bugetul nostru ce se împuținează văzând cu ochii.
Ale( șocat): - Voi numărați  monedele? Vă trebuie alea?!
Cri( înțelept): - Păi dacă la card nu avem acces!
Ale( la fel de înțelept, schimbând lin subiectul): - Unde mergeți azi?
Cri: - La Harrods, în sfârșit!
Ale( superior): - Și cum ajungeți acolo? Ce metrou luați?

Cri: - Păi putem merge până la King’s Cross și luăm linia Victoria până la Leicester, iar de acolo luăm altul până la Knightsbridge.

Ale( deschizând cu disperare site-uri după site-uri):- Aiurea! Îmi arunci numai niște nume în față, să te dai mare! Nu înseamnă nimic numele astea! Nu se poate să știi după numai câteva zile! Las’ că mă uit eu pe harta metroului… Da, măi, are dreptate, nebunul! Pe acolo se merge….

Cri( modest): - Trebuia să venim noi să te învățăm cum se circulă în London!

 

Prin galeriile metroului e pustiu de tot. Am evitat cu atâta succes the rush hour, că simt fiori pe șira spinării.

Cri ( spiritual): - Walking dead!

În metrou, o musulmancă draguță foc, cu ten auriu, se fărdăluiește. Vreo 25 minute. Creion de buze, ruj, iar creion de buze, rimel. Își aranjează mereu, obsesiv, năframa, pipăind pliurile, să fie toate la locul lor. Apoi, strânge toate tubulețele și… adoarme. Epuizată psihic, probabil. Frumusețea e treabă grea! Îmi mut privirea  spre tinerica albă ca laptele de lângă ea. Are sprâncenele verzi. Asortate cu părul. Un grup de nemțoaice simpatice, robuste, vesele, încălțate ca de colindat, cu adidași fosforescenți, râd zgomotos și vorbesc sonor. Femei de  femei! O fetiță cârlionțată, catifelată și negruță ca noaptea, în brațele iubitoare ale tatălui, cu voce dulce, cristalină: „I’ve never known the train is  with so many people!” Închid ochii si viețile metroului mă acoperă straturi, straturi ca păturile de vreme rea.

Alunecăm prin sălile luxoase de la Harrods. Tot ce putem face e să savurăm opulența și să râdem de ea. „Acrii-s strugurii, Ioane?!”. Suntem la parter, în zona destinată mâncărurilor rafinate și uimitoare. Vitrina cu acvatice strălucește, reflectând lumina în cuburile fine de gheață, în liniile albastre, verzi ale peștilor, în solzii argintii. O băbucă se apropie tremurând, cu bastonul ciocănind dalele prețioase, de vitrina mai mult decât luxoasă. Cere, cu voce pâlpâitoare, un lobster. Un homar uriaș este așezat prețios pe cântar și, cu voce de gentleman din cluburile selecte, vânzătorul  emite sentința fără să clipească: 57 lire.

Băbuca: - Dar când a fost pescuit?
Gentleman-ul( ușor mirat): - Ieri, doamnă.
Băbuca: - Dar de azi nu aveți?
Vânzătorul (căruia îi lipsește numai fracul) scoate un alt homar, mai mititel, îl cântărește tacticos: „49 lire”.
Băbuca: - Dar ăsta e cel mai mare?

Dialogul celor doi are o savoare aparte, legănată pe gheața elegantă a civilizației și devine și mai și când băbuca sprijină bastonul de vitrina strălucitoare și scoate o punguță de bani atârnată de gât, sub pulpana fulgarinului. Vânzătorul nici măcar nu ridică din sprâncene. Cu aceeasi finețe studiată, desface lobsterul de pe carapace, cu mănușile lui albe, la rugămintea cumpărătoarei care ar putea fi cel puțin regina Angliei deghizată, conform manierelor desfășurate în discuție. Mă declar perfect satisfacută de englezii mei și pășesc mai departe, savurând bogăția în forma ei cea mai placută. Vizual!

Cristi e pe la dulciuri. Și-a pierdut cuvintele. Nu scoate decât „Oaaa, oaaa, oaaa…”. Apoi finalizează, scotocind în tășcăluța atârnată de gât( are și el una!): „Să mai iau o bomboană de-a mea! La o liră! Bună ș-asta!”

Pe la etaje, obosesc curând. De ce aș da 6500 de lire pe o poșetută banală de piele? Cât de nebună ar trebui să fiu?! Și, din acel punct, mișcarea devine robotică, e de neînțeles, cumpără cineva ceva?! Cri îmi arată o ținută fluturătoare pe un manechin.

-          Uite, Li, ce faină e!
-          Ținuta sau tipa?
-          Ținuta, Lili, că doar nu tipa de cauciuc!

Cri se oprește în fața unei cărți de  colorat pentru adulți, relaxare prin artă, cu desene extrem de detaliate din Star Wars: - Vai, ce mi-ar plăcea cartea asta de colorat, ooo , ce mi-ar plăcea în diminețile întunecate de iarnă sa colorez! …oare sunt cretin?

Nu știu ce să răspund la asta, mai ales că urmează televizoarele viitorului, UHD 4K (ce o mai fi însemnând!) și exprimarea lui devine iar greoaie, altceva nu mai știe să spună decât „Oh” și „Vai” și e gata să leșine în fața ecranelor de nu știu câte zeci de inchi. Cumva îl extrag de acolo și, cu ultimele puteri, ne târâm afară din ghearele Minotaurului. Labirintul ăsta nu e de noi.

Li: - Au, au , picioarele mele!

Alex( satisfăcut de chinurile scaieților): - Vai, dragilor, dar voi nu faceți față propriului program!

La restaurantul chinezesc, Alex măsoară cu o privire rătăcită prânzul pe care și l-a comandat, nesilit de nimeni și în deplinătatea facultăților. A făcut-o lată din nou. Frunze de varză, ușor opărite, puse pur și simplu pe o farfurie. Verzi. Legume mărunțite pe o altă farfurie. Galben-portocalii.

Ale: - Ce trebuie să fac  cu astea?! Am vrut să iau ceva special, să nu îmi cadă prea greu și am primit asta!

Cri (încurajator): - Nu se poate spune că nu e o mâncare ușoară.

Li(cu blândețe): -Cred că trebuie să faci sarmale, mamă. Sufleca-ți mânecile și treci la treabă.

Cri(care are o supă chinezeasca în  față, plină de felii de lămâie și ceva bețe suspecte): - Ăștia de mâncare au aici? După asta, mă duc la Tesco și mănânc ceva! Zeamlâcul ăsta e doar entrance level! Ah, sandvișurile mele!

 

Li( foarte subtilă): - Ale, tu pui filme  pe televizor când vin musafirii?

Ale: - Ce musafiri?
Li: - Noi.

Ale: - Voi nu sunteți musafiri. Sunteți illegal aliens. Las’ că facem asta la iarnă când veniți.

Cri: - Nu mai venim toată ziua bună ziua. Ce crezi tu, că io-s one million dollar baby??!

 

Sâmbătă ne delectăm cu Kew Gardens.

Așteptăm în stația de autobuz, dimineața pe la 10.

Cri: - Ale, tu mereu mă limitezi pe mine. Când am vrut să mă fac gunoier în London, ai zis că nu se poate așa ceva. Cum să zici tu la universitate că tatăl tău ….mereu ți se pare că mă port necorespunzător. Uite, ieri, unul era la bustul gol pe stradă. În miezul Londrei. Fiecare face ce vrea aici.

Ale: - Tată, eu nu te limitez, te rafinez.

Printre peisaje amestecate, de diferite origini, splendide în sălbăticia lor aranjată.

Cri:- Uite, Lili, aici e ca la noi pe deal. Rumeiniăn colțăn.

Admir o cană în magazinul de suveniruri și, ca de obicei, încerc să mă hotărăsc.

Alex: - Mamă, îți place cana aia? Mai gândește-te trei zile și vii apoi să o iei! Ce dacă faci trei ore dus-întors?!

La sfârșitul zilei, după 6 autobuze și 2 metrouri.

Ale (revoltat): - Nu-mi place deloc să merg cu autobuzul. Ce e cu hurducăturile astea??! Pentru asta plătesc eu taxe?!

Seara, abia răsuflând în urma călătoriei și a mâncării libaneze superdelicioase.

Ale: - Deci ce obiective aveți mâine?
Cri: - Nu mai avem nici un obiectiv, că sunt sătul!
Li: - Nu m-aș mai duce pe Oxford Street nici să mă rogi în genunchi!

Cri: - Dar tu, Liliucă, unde ți-ai dori să mergi mâine? La Mall? Mânca-te-ar tata! Să îți iei în sfârșit poșetuța?

Li(gânditoare) : - Asta e foarte important, tre’ să mă concentrez.

Ale (dornic de revenge): - Eu mă duc mâine la Harrods și-ți iau cartea aia de colorat.

Cri: - Nu, nu, nu!! Să nu faci asta! Nu vreau să colorez!

Li: - Dar de ce nu, Cristinelu’lu’ mami?! Dacă asta e noua tehnică de calmare pentru adulții stresați și maturi?! Pari să ai nevoie.

Ultima zi. Somnolând plăcut în după-amiaza ploioasă și rece, cu geamurile larg deschise spre verdele ud al delicatei grădini englezești de afară.

Cri (mirându-se singur de puterea lui de îndurare): - Îți dai seama că două săptămâni am căutat poșeta perfectă? „Cri, cum e asta? Dar asta nu e prea mare? Dar asta? Asta merge la nuntă, dar merge și la școală? Asta merge la școală, dar nu merge la nuntă. La asta îmi place cel mai mult cureaua. Uite, ce curea superbă! Dar portofelul ăsta? Se asortează cu poșeta? Dar nu vezi că are doar un compartiment? Va trebui să pun bancnotele și monedele laolaltă. Dar poșeta asta nu se închide?!”

Ale( privindu-l cu milă și înțelegând încă o dată ca neamul feminin e o rasă aparte, de care mai bine te lipsești): - Și cum ai rezistat la așa ceva?

Cri: - În lumea mea, of course. Două săptămâni de așa ceva și încă mai pot sa râd.

Ale: - Știai că New York-ul e pe aceeași linie cu Roma?

Li (mirată de-a dreptul): - Cu mine vorbești? Da? Fenomenală informație! Mă interesează profund, ca orice are o strânsă legătură cu relațiile umane!
Alex( ofuscat): - Și poșeta  ce legătură are cu savantele tale relații umane?
Li(mândră de sorgintea ei):- Aia e doar o vanitate feminină. Nu mă mai apucă până la anul.
Cri: - Păi, la ce poșetă ți-ai luat, nici să nu te mai apuce.

Realizările mele de mamă strecurate pe sub vigilența vulturească și independentă a lui Alex: o tigaie, 2 prosoape de bucătărie și un castron de salată. Am reușit să îi dotez bucătăria cu aceste lucruri indispensabile unui trai civilizat. În ritmul acesta va trebui să mai vin de multe ori la Londra. El e de vină, că nu mă lasă să fac totul deodată. Nici nu își dă seama că astfel își pune scaieții pe cap mai des decât ar vrea. Zău așa!

 

Dar noi chiar putem. Putem să înghițim toată Londra bucățică cu bucățică, putem să devenim cei mai adaptabili scaieți de Petroșani și să țopăim prin metrouri și furnicare umane cu nonșalanță și tupeu. Putem să ne eliberăm de orice limite am avea, putem fi orice și oricine. Dacă Kitchibobo al nostru a putut, noi de ce nu?!

 

La metrou, birjar!

London, 2016

Birjarul fiind în acest moment propriile noastre picioare, ce mereu ne poartă în aceeași direcție. La metrou. Chestia asta londoneza e fenomenală. Mă pierd în admirație zile întregi și nu-mi revin nici după ce mă obișnuiesc, nici după ce ajung înapoi în orășelul meu de provincie. E o construcție citadină fantastică, un turn Babel pe nu știu câte niveluri, cu galerii labirintice, cu scări rulante de nu le vezi capătul, dar mai presus de toate, atât de bine organizat, atât de temeinic structurat, încât și o provincială amețită și romantică ca mine îi înțelege mersul. Nici eu nu aș fi putut să-l proiectez mai bine( se știe cât îmi plac construcțiile și cât sunt de bună, mai ales la cele relaționale!). Mi se pare râul subteran al Londrei, lanțul desfășurat al ADN-ului londonez. Robotul ce poartă pe umeri uriașa metropolă.

Savurez călătoria în fiecare zi, câte o oră dus, una întors, fără să mă plictisesc nici o secundă. Nu am nevoie nici de cărți, nici de muzică. Metroul însuși îmi este suficient. Viața pe care o poartă în pântecele lui e fascinantă, atât de colorată, atât de diversă, că nu mă mai satur să o observ, să mă bucur de fiecare detaliu. Sunt ca un savant proptit în fața microscopului. Descoperind leacul ce vindecă urâtul.

În fiecare stație, oamenii coboară, urcă. Negri, albi, roșcați la piele, galbeni. Toate națiile pământului. Vorbind fiecare în limba lui. Poate vorbesc pe undeva și engleza, dar aici sunt ei înșiși, materia genetică primă. Nu se sfiesc, fiecare e în celula lui personală, face ce îl taie capul. Atât de interesanți! O chinezoaică de vârstă mijlocie învață ceva de pe niște foi, poate o limbă necunoscută, căci rotunjeste tare gura, pe mutește, ca și cum ar face niște vocalize ce îi cer contorsiuni magice. Un englez blonziu, în costum, dichisit la patru ace( îndreptându-se spre marea firmă unde deține o pozitie mulțumitoare) își instalează tacticos un dispozitiv ciudat, drept pe ochi, cu un fir legat de telefon, e pe jocuri virtuale, nu mai vede, nu mai aude. O negresă superbă, cu dreaduri gri îmi atrage atenția prin frumusețea fiecărui detaliu al ținutei ei elaborate, un amestec de griuri și negru, care o transformă într-o apariție splendidă, uluitoare. Aerul vibrează ciocolatiu în jurul ei. Un indian cu mustăcioară privește dramatic în gol. Poate azi va găsi o slujbă. Sau poate nu. Nu, nu mă plictisesc nici o secundă.

Prima zi înoata cețos în efecte de saună și de caniculă. Taman în Londra s-a gândit și canicula să vină! Suntem toți grămadă în camera lui Alex. Trei adulți mai mult sau mai puțin fericiți. Au sosit Scaieții. Noi, părinții minunați ai lui Kitchibobo al nostru, am fost porecliți de odrasla noastră în exact acest mod. Persoane pozitive, suntem mulțumiți că nu ne-a numit Râia! De care nu mai scapi! Sau Ciumeții, mai știi?!

Scot  victorioasă șnițelele și zacusca, salata de vinete, chifteluțele, mâncare românească, de! Doar a venit mama! Sper să aprecieze pruncu’ devotamentul! E adevărat că bunicile le-au pregătit pe toate, dar cine a dat comanda, ei?!

Li( căutând cu disperare prin dulapuri ceea ce ea socotește a fi culmea lumii civilizate):              - Ale, unde ai șervețele de bucătărie? Hm. N-ai. Trebuie să luăm.

Ale( resemnat):   - De ce? Spală-te pe mâini. Apa e gratis. Și nu mai umbla prin dulapurile mele!

Li( netulburată):  - Cri, notează să luăm șervețele.

Campusul Middlesex. Aici lucrează copilu’. Ne uităm mulțumiți împrejur. Așa da! Clădiri solide, civilizate, senine. Fântâni arteziene rotunde, susurând liniștite, un porumbel ce se scaldă în umbrele lăsate de flori. Umblăm cu antrenament prin căldură (doar venim după cele peste 33 grade grecești), Cristi, încărcat energetic de bucurie paternă, face poze delicate, contorsionându-și corpul în toate pozițiile pentru a prinde esența lucrurilor: „Uite, Lili, ce tufiș! Parcă-i nins. Parcă-i lână”. Țaca-țaca, fotografiile curg în ritm fluid.

Ale( cu milă, privindu-și tatăl): Poate-i deshidratat, săracul!

În Tesco, căutăm disperați un clor, să mai sterilizăm prin casa lui Alex, că de, fără mama lui scumpă să-l grijească, vai de puiu’ lu’ mămuca! Noroc că am venit noi din fundul munților să îi aranjăm sertarele. În ciuda deșteptăciunii noastre native, ceva care să semene cu binecunoscutul nostru clor cu parfum floral e destul de greu de găsit în acest supermarket englezesc, în care îți îngheață creierii de frig. Ăștia, când dă căldura în aer, fac un frig înăuntru de mori! Cum tot moșmodim printre rafturi, Ale se prinde că facem ceva necurat și se repede ca un uliu la noi, chiar când extrag din cele 7543 de produse ceva ce aduce a clor:  

- Uite, Cri, cred că ăsta-i bun.

Ale: - Ce faceți aici? De ce luați aia?

Li: - Ăăă…păi…ăăăăă…

Cri( luându-și inima în dinți):- Să sterilizăm prin casă.

Ale( supărat și jignit profund, până în măduva oaselor):- Asta-i culmea! Să știți că e ultima oară când vă chem la mine!

Cri: - No! Gata cu Crăciunul?! Lili, pune repede clorul înapoi!

Reîntorși în frumoasa cameră luminoasă, Cri nu își găsește locul și tot aranjează una alta. Acum și-a găsit de lucru încercând să repare draperia căzută într-un colț.

Ale( neputând încă să se resemneze): La copilul meu, eu nu o să mă bag. Dacă lui îi place să trăiască așa, e treaba lui.

Cri:- La copilu’ tău așa să faci. La copilu’ nostru noi ne băgăm.

Li( încercând să schimbe subiectul spre zone mai puțin sensibile): - Dar voi nu puneți play station-ul ăla la vânzare?!

Cri( fericit de abilitățile lui care îl vor lăsa mască pe Alex, fără atâtea comentarii la bord):  - Hai, Ale!

Ale( brusc acceptând paternitatea, fiindcă acum îi convine): - Păi, eu sa fac??

Cri( educativ): - Lucrăm în echipă. Eu îți explic cum se face, tu traduci.

Li( nevrând să fie lăsată pe dinafară nici măcar o secundă): - Măcar 100 lire să scoateți. Că-i nouă pe jumătate! Ce-i?! Ce vă uitați așa la mine?!

Cri: -Vezi să nu răstorni cafeaua!

Ale( exasperat):- N-am vărsat niciodată nimic, de când sunt aici.

Cri: - Dar nici nu ai mai fost așa stresat!

Ale( realizând și făcând conexiuni): - Ai dreptate. Ieri, când ați venit, mi-am scăpat de două ori telefonul.

Lili: - Ale, din când în când poți să spui că tre’ să mergi la serviciu. Să te relaxezi. Pleci și scapi de noi câteva ore...

Cri: - Mergi în parc, numeri lebedele și mănânci semințe! Până pleci, hai să îți repar lava lamp-ul. Ai un patent?

Ale: - Stai să mă gândesc. Am niște bețe de chinez. Îți trebuie?

Cri( descurcăreț): -Oare vecinul nu are un patent?

Ale: - Du-te și vezi. O să aprecieze că îi bați la ușă. Spune-i că așa-s obiceiurile la români. Sper să nu cheme paza!

La pub. Vine un miros de canal.

Li: - Oare ce o fi dedesubt?

Cri: - Nu vrei să știi. Adevărata Londră. True life. Dar încotro o luăm acum?

Ale: - Tată, fiecare face ce vrea. 

Cristi bagă în gură un cub de zahăr din bolul de pe masă.

Ale( oripilat): - Dar există totuși o limită!

Cri: - Ce vrei, mi-a scăzut brusc glicemia. Parcă văd că ne trimiți singuri prin true life.

Seara.

Ale( abia vorbind, rupt de umblatul nebun cu părinții veșnic tineri): Ați auzit că în Iran nu se plătesc taxe? Mă mut acolo.

Cri: - Aoleu, acolo nu venim!

Ale: - Păi de-aia mă mut.

Cri(schimbând cu viteză): - Bine, bine, venim și noi.

Ale( făcând o ultimă încercare de a-și salva viitorul): Dar trebuie să deveniți musulmani!

Cri: - Ce nu facem noi pentru tine! Lili, voalul!

Vineri

În metrou, doi tinerei sărăcuți, cu aer vag pierdut sau poate doar obosit, se sprijină unul de altul, își explică câte ceva privindu-se în ochi. Deodată, pe el îl apucă cântatul și îl ține cu intermitențe vreo 20 minute.”I have the whole world… in my hand…” Îi arată întruna fetei mâna lui muncită, cu degetele răsfirate, în timp ce repetă, cu voce puternică și destul de frumoasă, același refren. Nimeni nu pare să fie deranjat cu ceva, sunt simpatici. Cristi apreciază că sunt nițel drogați, dar eu nu cred. Toată ziua fredonez melodia.

Suntem la One New Change. Stăm pe Madison Roof și admirăm St. Paul Cathedral în toată splendoarea. O macara cu picior fix se mișcă de colo-colo, sunt spălătorii celor 6 etaje de geamuri. 

Cri: - Uite, asta-i slujba care mi-ar plăcea. Nu trebuie să socializezi deloc.

Cumpărăm o enchilada de miel. Miroase delicios. Cristi fericit mușcă din plin. Instant se strâmba și mi-o întinde mie: - E iute, hot, hot…

Li: - Păi mie îmi place hot, dar miel?!! N-ai putut să iei pui?! 

Îmi place cordonul de verdeață și flori ce înconjoară catedrala. Creează o zonă de liniște și frumusețe, în jurul minunăției create de om. Tot orașul e așa. Când să leșini de stres în mijlocul furnicarului nebun, găsești câte o oază de pășnicie în care parcă ești în altă lume, păsărele, floricele, oameni care nu se grăbesc niciunde, stau pe iarbă, citesc, respiră. Picături de esență de parfum. Pășind în ele, ești în propriul univers paralel. Răbdător și dulce. Respirația devine meditație.

Seara.

Cri: - Lili, unde mergem mâine?

 Li( cercetându-și foile):- Kew Gardens.

Cri: - Ce-i asta? De ce trebuie să mergem acolo?

Li: - Un parc foarte frumos. Grădinile botanice regale.

Cri: - Păi și nu am mai văzut alte parcuri?

Li: - Păi ăsta e deosebit.

Ale(turnând sare pe rană): - Ca să ajungi acolo, iei metroul, mergi o oră și un sfert, apoi iei un autobuz, 20 minute, apoi mai mergi un pic pe jos, vreun sfert de oră și…

Cri: - Și ajungi în Petroșani!

Li: - Bine, bine, cât puteți să comentați! Mergem altădată! Atunci mâine la Portobello Market. O să îți placă, Cri. O grămadă de street food.

Cri( brusc remontat, uitându-se la poze) : - Eu vreau acolo, la ceaunul ăla uriaș, ca la vălău, la nedeia din Cimpa!

Li( încurajată) : - Apoi la Hyde Park!

Cri: - Le terminăm pe toate repede, Li, și apoi ne putem odihni.

Li( șocată): Ce faci, Cri?!!! Ai înnebunit? De ce te culci acum, e numai 8 seara?!!!

Cri: - Deja?! Păi nu vrei să rezist mâine?! Că la ce program ai făcut!

Sâmbătă

Ale deschide ochii și primele lui cuvinte reflectă stresul maxim în care trăiește de câteva zile, de când i-a început vacanța și au sosit scaieții cei iubitori: „Am visat că tata era șeful departamentului de IT și îmi spunea țipând să vin devreme la muncă!”

Trei ore mergem de-a lungul lui Portobello Road și tot nu terminăm. Odată cu noi, mulțimi fericite de oameni curg continuu pe lângă tarabe, într-o nebunie totală a produselor de vânzare. Nu am mai văzut așa ceva. Pălării, tarabe cu lupe, cu ștampile, cu scaune de bicicletă, brioșe dichisite, pitite într-o patiserie delicioasă, porțelanuri fine de ceai, de o frumusețe gingașă, antichități, mărgele și lâneturi scoțiene, înghețată, șaluri indiene de cașmir, parfumuri orientale, tot felul de chestii care nici măcar nu știu ce sunt, sucuri tropicale proaspăt stoarse și servite în cochilii de ananas sau de cocos. Din când în când îl pierd pe Cristi, care rămâne holbat la câte ceva minute în șir. Îl aștept răbdătoare, încercând să mă decid asupra street food-ului – o tentație năucitoare, îmi lasă gura apă! Varietatea nesfârșită îmi blochează cu succes alegerea! Oare să îmi iau mâncare thailandeză? Chinezească? Japoneză? Indiană? Mexicană? Și așa, la nesfârșit. Mereu amân, poate la taraba următoare, căci acolo cine știe ce se găsește. Dacă ratez cea mai tare mâncare din toate timpurile mele?! Bărbăteste, Cristi a mâncat de mult, un lebărwurst vienez cu tot felul de sosuri și ceapă marinată, dar eu, eu ce mă fac?! Finalizez sorbind un suc proaspăt și rece de ananas și fructe roșii direct din cochilia fructului. Bun și ăsta, că era să leșin de deshidratare și de chinul indeciziei. Dă-o-ncolo de mâncare!

Cu capul vuind și clătinându-se sub povara stimulilor, ne adăpostim în răcoarea binecuvântată a unui mall. Respirăm adânc și încercăm să ne restauram circuitele.

Li:  - Ce facem mâine? Mergem pe Oxford Street?

Ale: -  Tot 28 de grade sunt.

Cri: - Ce?!! Vrei să mor la jumătatea nenorocitei de străzi?! Nu, nu, nu merg. Acum mă lăsați, mă duc la magazinul de parfumuri să mă refac.

Și Cri ne părăsește brusc, cufundându-se în lumea bețigașelor mirositoare și a testerelor, al căror parfum și-l împrăștie peste tot pe haine, terapie antistres. Când ni se alătură, miroase ca o drogherie și pășește ca un șeic arab. Ptiu!

Duminică

Breakfast la pub. Clătite delicioase cu sirop de arțar, ce împrăstie un miros divin. Călătorim jumătate de Londră ca să ajungem la T.K Maxx, unde ne învârtim ca găinile bete printre țoalele de firmă, vrând să le cumpărăm pe toate. Cu buzunarele goale, o luăm pe  Oxford Street. Nu mai avem ce pierde, oricum.

Ale(întinzându-mi un lichid verde, ca de alge): - Mamă, gustă asta!

Li( oare asta e răzbunarea?!):  - Hm, hm, nu-mi sună bine cum arată!

Ciudățenii, șuvoi neîntrerupt de oameni. Pe o stradă laterală, mare veselie. Festival Magnum. O coadă imensă, se oferă gratis înghețată, afișe colorate peste tot. Nu îmi vine să cred. Se dau înghețate miilor de oameni. La nesfârșit. Aș sta la coadă, românul educat din mine își spune cuvântul( educat la cozi, vreau să spun), dar Alex se uită urât la mine și părăsesc cu inima îndoită coada șerpuitoare. Chiar mergea repede, zău așa!

Vitrinele strălucitoare ale magazinelor se înșiră una după alta, tot poporul cumpără și cumpără, se cumpără întruna, la nesfârșit, o amețeală ireală ne cuprinde, suntem furnici și furnicuțe, nu mai suntem identităti separate, doar firicele din același mecanism. Mergem în șir indian, ciocnindu-ne bezmetici unii de alții. Tresar, brusc readusă cu picioarele pe pământ.  La un colț de stradă, un acordeon, „Valurile Dunării”. Cântecul plutește preț de vreo 10 metri pe deasupra zumzetului londonez. Creează un pic de deal și de vale. Un pic de ozon.

Cri( privind spre zecile de bărbați cu figuri resemnate, care se preling pe lângă ușile marilor mărci, zăcând în așteptare, poate pentru ore): - Victimele!

Hyde Park.

Nu stiu cum, dar nimerim exact în the Speakers’ Corner. Absolut fenomenal. Incredibil. Sunt cel puțin zece puncte centrale, unde oratori urcați pe tot felul de scăunele ce îi înalță doar cu vreo două capete deasupra celorlalți perorează. Dezbat. Tot felul. Mă strecor curajos prin mulțime și ascult. Despre educația modernă, aha, despre agresiune, despre rolul femeii, terorism, spaimă, toleranță. Un domn venerabil, la costum și papion, deși e atât de cald,  vorbește despre Jesus, dar e înconjurat de vreo 30 de mohamedani, care zâmbesc, râd, strigă Alah, îi dau replici usturătoare. Netulburat, el predică mai departe, vocea lui răsună puternică și clară. Nu simt nici o urmă de amenințare, pericolul nu își are casa aici. Niște africani încearcă să atragă publicul bătând în tobe mici și dansând. Îmbrăcați elegant, fac mișcări largi cu mâinile, ca niște păsări uriașe, caraghioase. Pășnicie.

Alunecăm de-a lungul aleilor marelui parc, prin petece de peisaj ce se schimbă continuu, variind gradul de fascinație. Adulți în toată firea, pe role, dansează în grup, pe muzică rock. Într-un mic templu se cântă Hare Krishna. Indienii, dar și cei atrași de incantațiile pline de viață și-au lăsat  încălțările în iarbă și se leagănă în armonie deplină. Nu ai cum să te ferești de ritmul obsedant. Un negru își învârte fericit fetița cârlionțată, un indian bătrân îi arată mișcările străvechi unui nepoțel cu pălărie și cravată.

Ale:- Cât mai aveți pe  Oyster?

Cri: - Vreo 19 lire.

Ale: - La cum umblați ca nebunii, eu zic că mai aveți sub 10.

Cri: - Facem pariu că mai avem peste 15?

Ale: - Facem. Pe ce?

Li: - Dacă câștigă Cristi, îți cumpărăm cuvertură și perne noi.

Ale: - Hm, hm. Și dacă câștig eu?

Cri: - Ne faci și tu ceva rău!

Suntem  pe scările rulante ce ne scot la lumină. Urcăm hipnotic, amețind ușor, clătinându-ne în ritmul jazz-ului ce răsună din burțile metroului. Pe partea opusă, un englez simpatic râde în hohote și ne întinde mâna, pe rând, în timp ce se intersectează cu noi. Batem teatral Hi-5 și ne veselim, căci aceasta a fost o zi tare bună! Cu adevărat o zi bună pe planeta Pământ!

Cui îi mai trebuie trăsură și bulevard, când are metrou și subterane?! Eu sunt perfect mulțumită cu noua variantă.