Tort cu pufuleț
Casa freamătă și trepidează. E veselă. Trează. Au
venit nepoții. Trei. Evenimentul verii. În cinstea lor am făcut tradiționalul
tort de ciocolată. Arată măreț, impunător, aproape nu îți vine să crezi că
poate fi mâncat. Până îl ornează pruncii. Cu pufarin. Bietul tort își pierde brusc
fasonul, pufnind supărat, inundat de biluțele colorate, pufarisite, ce nu au
nici o legătură cu ciocolata. Dar acum poate fi mâncat. Ceea ce i se și
întâmplă, sărmanului. Dispare urgent, cu tot cu pufarine.
Sporturi extreme
Ca mereu pe aceste meleaguri superbe, plouă. Cu găleata
chiar. Din fericire și cu sughițuri, când ploaia sughiță, se oprește. Stă
nițel. Să tragă aer în piept. Și într-un sughiț dintr-astea, copiii o zbughesc
în parc, să mai respire și ei. Se întorc murdari ca niște purcei, așa că mă
gândesc că au practicat ceva sporturi extreme. Se știe că parcul din orășel e
binecunoscut pentru “oferta” lui variată în domeniu. Aflu că Luca a țopăit pe
rampa de biciclete până a căzut pe spate, prăbușindu-se artistic ca o cizmă. Pipăi copilul
să văd dacă e întreg, îl pun să respire, verific din juma’ în juma’ de oră dacă
se prezintă în parametrii normali. Inima mea dansează și ea la extreme. Când mă
gândesc la ce ar putea să zică tată-său!
Bătălia micului dejun
Deoarece sunt un adult înțelept și responsabil, analizez
bine situația înainte de a acționa. La
primul mic dejun le-am dat cele trei fructe. Cele pe care le-am verificat cu o
zi înainte că le mănâncă. Cu mofturile pruncilor nu te pui! Au declarat cinstit
că da! Le plac afinele, bananele și piersicile. Din nefericire am dus arta
culinară prea departe. Prea m-am crezut Jamie Oliver. Le-am făcut shake din
fructele amintite. Eroare! Greșeală de interpretare majoră. Mi-am dat seama că
există fatalitate când le-am văzut privirile pline de îndoială, coborâte cu
scârbă asupra paharelor superb colorate în albastru (de la afine, probabil!). Au
început oftaturile dramatice, că câr, că mâr, că ei nu, nu așa au spus, că
NU au mai văzut așa ceva și ce cucu e licoarea asta colorată suspect?!
Simțind că e timpul să acționez drastic, altfel voi
înghiți singură trei pahare uriase de shake, am amenințat:” Cine nu înghite, nu
pleacă la picnic, nu tu munte, nu tu râu!”. Luca a fost imediat pe poziții, a
înghițit tot paharul dintr-o dușcă, ca pe o licoare amară și rea de care tre’ să
scapi repede și, ca să își revină, a mai mâncat un bol de afine. Separat, boabă
cu boabă. Alina, cumințică, i-a venit până la urmă de hac paharului cu licoarea
magico-scârboasă. Credeți-mă, era absolut delicious, o combinație să îți lingi
degetele, nu alta! O mângâiere pe papilele gustative, divină! Nu și părerea
nepotului numărul 3. David. Care s-a câcâit juma’ de oră până a înghițit o
linguriță. Aveai senzația că acum leșină de greață. Fire puternică și
încăpățânat ca un catâr, n-a cedat nici o picătură! O, nu, dom’le! Nici o
picătură de scârboșenie în jos pe gâtul
lui prețios! Ceilalți erau deja la ușă, încălțați și el tot învârtea cu
lingurița prin răhățelul albastru.
“Mămăliga ta de prunc!”. Dându-mi seama că sunt pe
punctul de a pierde bătălia, i-am pus repede în față fructele neamestecate. O
banană, o piersică. Am răcnit la rece:“Mănâncă-le! Na! Separate!”. Între noi
fie vorba nu foarte pedagogic, dar eram de-a dreptul disperată. A început să
mănânce tacticos banana, milimetru cu milimetru. Nici o banană din întreaga lume
nu a fost mestecată așa de bine. În timp ce toată lumea trepida așteptând la
ușă. Inclusiv muntele și râul așteptau cu sufletul la gură să vadă dacă eu sau
el! După vreun sfert de oră de mestecat,
el banana și eu măselele, am zis că-l arunc pe geam. Piersica a mâncat-o în
mașină. Victorieee! Deși nu știu pentru cine. Cert e că cineva a câștigat.
Doar ce îmi trăgeam sufletul la picnic, lângă râu,
frumos, copiii fericiți și jucăuși, slavă domnului, să respir și eu un pic de
aer curat, să-mi revin după trauma micului dejun și a judecării greșite a
situației educaționale, când Luca, senin, zice: “ Unde e mâncarea care trebuia
adusă la picnic?!” Hait! Chiar așa! Unde e?! I-am adus la picnic de orășean,
fără mâncare, doar cu admirat de frunze verzi. Am crezut ca shake-ul o să îi
țină o veșnicie?! În timp ce îmi făceam autocritica și hara-kiri sau seppuku,
nici eu nu mai știu, unchiul a rezolvat situația. I-a învățat să mănânce măcriș!
Uraaa! Se alege frunza frumos, se șterge între degete și se ronțăie.
Strâmbături și fandoseli și o grămadă de distracție. Am evitat dezastrul încă o
dată. Nu e ușor cu trei surse odată.
Cu stomăcelul plin de hrană sănătoasă, Alina s-a hotărât
să dea drumul veleităților artistice și a cules o grămadă de pietre. Pentru
grădina ei japoneză, probabil. Ceea ce l-a făcut fericit pe unchiul ei care a
trebuit să i le care cu mașina lui lustruită boboc. Până la casa ei de departe.
Doar nu era să dezamăgească copchilașa.
Reacții adverse la lumea
nepoților:
1. Mă prăbușesc din când în când în pat, abia respirând.
La toate întrebările care mi se pun, pot doar să dau din cap. Darul vorbirii e
pentru cei ce beau apă vie. Și eu n-am.
2. Mă reanimez
câte o oră, băgând cafea la greu și jucând bile anesteziante. Privirea mea
fioroasă spune clar: “Nu deranjați balaurul cu șapte capete!”
3. Mi-am pierdut subit toate depresiile existențiale.
Nu mai am timp pentru asemenea rafinețuri.
Ștrand cu ploaie
Minunații și neasemuiții și-au lăsat carnetele de note
acasă. După ce eu i-am bătut la cap să le ia. Alina zice că așa i-a zis Luca,
să lase carnetele acasă, ceea ce Luca neagă cu desăvârșire. De ce Alina l-ar fi
ascultat brusc pe frățiorul ei mai mic, e încă o taină nedeslușită. Poate
casierița de la ștrand o să vadă totuși că nu sunt adulți. Poate avem noroc.
De grija ștrandului, a ploii, copiii au fost treji
dis-de-dimineață, la 10 eram deja la ștrand, de frică că nu mai găsim
șezlonguri. Ce să vezi?! Eram primii! Un ștrand mare numai pentru noi. Singurii
nebuni din Petroșani, o mătușă cu trei nepoți, un cer înnorat si un ștrand gol. Era evident că mi-am pierdut uzul rațiunii.
David(
nerăbdător, grăbind pasul) : - Acum direct cap sar!
Evident toate circuitele i s-au încurcat de plăcere și
cuvintele îi țopăie de colo până colo, amețite de entuziasm.
Pe la amiază, întreb care e nivelul foamei, de la 1 la
5. Luca zice filozof și cam făcând pe nebunu’:”Cam 2”. “Aaaa,” zic eu, “bine, când
ajungeți la 5 să mă anunțați!”. Luca, dându-și seama că a luat-o în direcția
greșită și a făcut o eroare uriașă, nici frunze de măcriș nu sunt prin preajmă,
zice repede:”5!” și mă privește cu speranță de copil. Trei pizze uriașe au dispărut cu
viteza fulgerului turbat, că de! apa face foame. Și tremuratul la fel. Se
bălăcesc și cam tremură, așa că au nevoie de combustibil solid.
Ce fericire, îmi zic în gând, sperând că putem pleca, pe la 2
jumate când începe să plouă, dar pruncii nu și nu, că ei nu pleacă. Au stat peste
o oră sub umbrele, înfășurați în prosoape umede, cam albaștri la buze,
plesnindu-și palmele una de alta ca să le încălzească, așteptând ca ploaia să sughită iar. Adică să stea cucurigului odată!. Ceea ce s-a și întâmplat. Pe la
ora 5 am reușit să îi extrag din ștrand, după ce doamna de la intrare m-a
certat că de ce mi-am dat jos brățara, că nu e voie. Ce-mi plac întâlnirile
astea de gradul 3. Sunt destul de dese în zonă. Cu persoane extreme de inteligente care îți
solicită neuronii la maximum. “De ce nu e voie?!”am întrebat eu rânjind
sardonic. “ Să vă poată identifica pe cei ce ați plătit!”. Sclipiciunea
deosebită a răspunsului m-a încântat peste măsură. Am râs și am plecat. Replica
nu-și avea rostul. În tot ștrandul erau 12 oameni. Cu noi cu tot. Mare identificare,
într-adevăr. Să ne revenim din întâlnirea cu inteligența omenească, ne-am oprit
și pe la bunica să înghită copilașii niște clătite cu finetti (doamne feri să
fie cu dulceață!) și apoi i-am dus acasă. Rupți, dar rupți de oboseală. Spre
groaza mea, iar au vrut de mâncare. Am crezut că vomită careva de cât au
mâncat, dar nici vorbă! Gata să le pice capul în farfurie, dar ei continuau să
mănânce. Normal că nu shake-uri. Din fericire nu mai puteau vorbi, așa că am
avut o seară relativ liniștită, în timp ce le pipăiam frunțile să văd dacă nu
face vreunul febră din cauza condițiilor de viață pe care li le-am oferit.
Duș de duș
Luca e mititel și nu știe să folosească dușul. Cred că
se și teme nițel de furia apei revărsate în capul lui. Nu-i totuna cu
ștrandul! Încerc să îl conving să intre
împreună cu David, care e mai mare și se descurcă. După îndelungi negocieri și
amenințări feroce că o să îl frec eu cu săpun ca pe hoții de cai, acceptă.
Ascult din bucătărie cum decurge procesul. Dușul pornește, răsuflu ușurată.
Dupa 3 secunde se oprește. Pornește. 3 secunde. Și tot așa. Realizez că în
ritmul ăsta, apa nu va apuca să se încălzească. Chiar aud la un moment dat o
voce speriată: “Ce rece e!”. dar tot așa înainte. Opriri. Porniri. În cele din
urmă, David apare în bucătărie, îl așez pe un scaun și îl cert:” De ce ai tot
oprit dușul?!”. “ Nu eu, se apără el ca de obicei, Luca!”
- Păi
nu te-am pus pe tine stăpân acolo?!
- Da,
dar Luca…
Eu tot cotcodăcesc, nu știu cum se face că mereu Luca
e vinovat de toate, deși e cel mai mic, când brusc îmi dau seama că Luca nu a
mai apărut din baie. Atâta independență mă sperie. Oare a pățit ceva?!
Apare Luca cu o
mutriță nostimă de tot, cu păruțul vâlvoi, lucind tot ca o monedă nou nouță. Sunt
gata să mă pufnească râsul, dar îl așez pe scaun și încep să îl muștruluiesc și
pe el.
- De
ce ai tot închis și deschis dușul?!?!
El,
nevinovat: - Că era prea fierbinte!
Bre,
copile, se reglează apa, nu se închide! Și apoi ce ai stat atâta în baie?!
Începe tacticos și fără frică: - Păi mi-am șters părul,
apoi mi-am scos apa din urechi, dușul ăsta îți bagă multă apă în urechi…
fiecare acțiune este însotită de gesturi ajutătoare. Când văd cum mimează scoaterea
apei din urechi fluturând grațios mânuțele pe lângă cap, mă pufnește râsul și
toată cearta se duce pe apa sâmbetei.
Pepene în meniu.
Lili( privind cum Luca ronțăie mărunt, mărunt bucățile
de pepene, alegând cu grija sâmburii, în timp ce sucul îi curge pe bărbie): - Nu
mai ronțăi atâta, bagă bucata întreagă în gură, că se alege singur sâmburele.
Luca: - Păi mie
nu mi se alege, mi se duce de-a dreptul pe gât.
David( care și-a
terminat de mult porția, privind cu jind spre farfuriile aproape pline ale fraților)
: - Aștept donații!
Luca( speriat de
apariția pe spațiul public a glumelor lui): - Nu băga aia în idee.
Acțiunea Porumbelul.
Pe drum, vedem un porumbel în fața noastră, abia
aterizat pe marginea trotuarului. Până să respire o dată biata pasăre, Luca,
marele vânător preistoric se repede ca un vultur și următoarea imagine de coșmar
a fost porumbelul zbătându-se în mâna copilului, în timp ce penele îi
zburătăceau în toate părțile. Am fost atât de oripilată că nu mi-am regăsit
glasul decât după vreo 12 pene.
- Dă-i
drumul! am rostit răspicat în fața privirii victorioase.
După marea eliberare ne-am imaginat cum bietul
porumbel trebuie să faca nu știu câte ore de terapie contra traumei la marele
psiholog al porumbeilor.
Apoi, restul drumului, mi-am învățat nepotul cum mă
cheamă, să fiu sigură că îmi știe toate numele și adresa, în caz că îl ia
poliția, să nu le zică ălora că stă la mătușa! Care mătușă?! Asta în caz că îl
ridică din parc, îl arestează și îi pun cătușele fiindcă vânează porumbeii
comunitari.
David( către Luca): - Prostule!
Lili ( a la Harry Potter): - Te rog să nu mai rostești cuvântul care nu
poate fi spus!
Lui David i-a plăcut sfatul acesta foarte mult. De
câte ori a vrut să își mai facă frații proști, le-a zis suav și angelic: “Să nu
zic cuvântul care nu poate fi spus!”
Lili( catre Alina) - De ce țipi?! Mă vezi pe mine că țip?!
Alina( netulburată) :
Poate ar trebui.
Luca: - Vreau să mă uit la Merlin.
Alina( deșteaptă, îi corectează pronunția): -Măălin.
Luca( un descurcăreț pe
planeta Pământ): -Eu pronunț cum vreau
eu.
Lili: - Bine, Luliuca. Așa o să facem. Și eu o să
pronunț cum vreau eu. Luliucă.
Râsete.
Luca ( învins la
puncte): - Bine, bine, Măăălin.
Luca ( ronțăind
chipsuri): -Mătușa? Barbecue e o barbă în formă de chiu?!
La
cinema.
Plecăm la cinema cu o
sacoșă plină de sticle de apă și chipsuri. Zici că plecăm pentru cel puțin 3
zile.
Îi așez frumos în scaune, le pun ochelarii și începe marea ronțăială. Mare
acțiune la înălțime. Sunt foarte încântați de experiență. Sacoșa e goală.
Copilașii vorbăreți, vrăbiuțe agitate, sporovăiesc tot drumul până acasă. Mă
felicit în gând că nu le-am dat și suc, că nu mai tăceau până dimineață!
Casa se golește și se
așează în liniște, respirând profund. Se regăsește. Îi place să fie liniște. Îi
place să fie alb. Dar îi place și vârtejul de culori. Acum stă cuminte în
toamnă-iarnă. Așteaptă să vină iar vara. Și toate zidurile-oglinzi să reflecte
râsete și nepoți frumoși.
