Jurnal de Parga - Ziua 8

ZIUA 8

 Prima dimineaţă înnorată. E cald, de un gri lăptos. Sculaţi iar de dimineaţă, pe la 8 decidem să ne luăm inima în dinţi şi să străbatem Parga cu aleile ei provocatoare. Totul pentru un scop nobil. Să luăm ulei de măsline, la cel mai bun preţ, cea mai mare cantitate. Ce nu face omul pentru propăşirea neamului! Şi a colesterolului bun!

Încărcaţi cu bidonul de 5 litri, gâfâind şi dedicaţi, facem o oprire la Green Bakery , care numai green nu e! E ceea ce este. Cea mai tare patiserie din toate timpurile noastre greceşti.  Ne aprovizionăm pentru micul dejun şi ne întoarcem ca furnicile , peste dealuri, să-l hrănim pe Kitchibobo. Suntem fleaşcă, dar victorioşi. Pâine proaspătă, kefir şi niste sandvişuri întregesc tabloul: ‘Mic dejun grecesc pe balcon’! În sfârşit, am scăpat de pateu!

Atmosfera de saună nu pare să se destrame, stăm cocoşaţi de căldură sub plafonul alburiu de nori şi, plini de spontaneitate părintească, decidem să luăm trenuleţul până la castelul lui Ali Paşa, de pe munte. Astfel îl salvăm pe Ale de el însuşi şi de deciziile lui înţelepte. Acum nu mai trebuie să urce singur, că  şi-aşa, cine ştie când o mai făcea?!

În timp ce scriu, mă întrerup pentru a privi-atinge, încă o dată, toate nuanţele de verde ce îmi colorează grădina. E grădina mea de-acum, pentru că e a sufletului meu pentru totdeauna. Pipăi cioburile de un verde gingaş, crud, de primăvară, altele de un verde-măsliniu, verde auriu unde răzbate soarele, fulgii de sticlă de un verde-azuriu din depărtare, un caleidoscop ce îşi învârte culorile la nesfârşit. Marea se desfăşoară şi ea în picături turcoaz, indigo, de un gri palid, spre linia cerului, gri petrol sub un nor, albastru-ceţos sau bleu-verzui. Oriunde mi-aş răsuci privirea, caleidoscopul îşi reaşează scânteile colorate . Nu mă mai satur. Frumuseţea mă vindecă, mă separă de întuneric, mă adună în lumină. Mă recompune în propriile-mi culori. Sunt eu însămi un caleidoscop, din care se răsfrânge curcubeul.

Trenuleţul e minunat. Joc de copii şi plimbare parfumată. Parga şi împrejurimile miros aromitor. A crengi grele de lămâi şi portocale, a flori albe, albastre, portocalii, a livezi-păduri de măsline, a soare fierbinte şi a vacanţă. Tragem cu nesaţ aer în piept, aer floral, aer grecesc, înfierbântat de vară şi de mare, aer de orhidee gigantice şi aer de pânze de păianjen. Trecem pe lângă conturul fantastic al măslinilor uriaşi, cu trunchiuri întortocheate, suferinde şi tăcute, cu plase negre de întuneric întinse între ei, pe lângă oameni veseli care ne fac cu mâna. Aşa, pur şi simplu. Castelul în ruine e frumos ca o legendă. Ali Paşa l-a construit pentru a ameninţa şi a-i face pe englezi să-i vândă Parga. Dar cum sună asta? Un paşă turc, în Grecia, vrând să cumpere de la englezi o fortăreaţă veneţiană?! Acelaşi caleidoscop, implantat în toate cele. De sus, vedem până departe. Mare, insule, munţi, văi, lumea cu totul. E fascinant şi parfumat. Căci tufe uriaşe de flori îmbracă ruinele şi e doar vară peste pietre.

 Bineînţeles că la întoarcere aterizăm la Bacchus. Cultură, ruine, frumuseţi, toate sunt înlăturate de mirosul ciorbei aburinde de peşte. Salată grecească, de care nu mă mai satur( voi încerca să o recreez acasă, dar voi obţine palide imitaţii!), chifteluţe greceşti în sos de roşii, omletă pentru Alex, un uriaş dezmăţ culinar, delicios caleidoscop culinar ce se revarsă  pe masa noastră. Chelnerii joacă în propriul lor spectacol. Unul dă o acadea unui copilaş, altul vine şi pupă copilaşul de-a dreptul, încântat de drăgălăşenia lui, pe noi ne salută deja în română şi ne primesc cu nişte zâmbete atât de deschise, încât ne simţim prieteni de-o viaţă. Nici măcar nu simţi că e o piesă de teatru. E doar o uşurătate a fiinţei ,o uşurinţă a mişcării printre lucruri şi oameni, o acceptare relaxată a tot şi a toate. Declarăm, de comun acord, Bacchus ca fiind cel mai tare restaurant al călătoriilor noastre.

 O luăm iar peste dealuri, pe drumul pitoresc presărat cu bătrânei ce stau pe scăunele, bătrâne şi ele, şi admiră marea, ce atârnă de ceruri, chiar în faţa lor, scufundată între dealuri ca o lună albastră. Cum stau şi la noi băbuţele în faţa caselor. Privind drumul.  Un fir nevăzut pare să lege prin obiceiuri bătrâneii întregii planete.
Anormali cum suntem, oprim din nou pentru sportul nostru extrem de la Green Bakery. Trebuie să facem clasamentul prăjiturilor. Proaspete, delicioase, caleidoscopice. Sunt atât de periculoase, încât adrenalina ne inundă neuronii anesteziaţi. Fericirea e atât de simplă.

 Ale( pe drum, cu apele curgând râuri pe fruntea lui de umanoid raţional):

            -          Asta nu e staţiune pentru turişti, asta e army camp!!!

Dormim. Adânc, cum o pretind toate activităţile desfăşurate astăzi. Tresar brusc. E ora 6. Mi-o semnalizează, ca în fiecare după-amiază, Captain Hook. Se întoarce din croazieră şi fix la aceeaşi oră pune o melodie care trezeşte toată Parga şi tot golful. E trăznita rău, săltăreaţă , antrenantă şi decibelică, simţi, în camera ta liniştită, cum tremură puntea sub dansul bătucit al  piraţilor. Nu te poţi supăra pe aşa ceva. Relax!

Leneveală de seară, băietii se uită la meci. Cri mă sâcâie, ca o cicadă lovită de insolaţie, exclamând din când în când:
            -   Mi-e foame!!! Li, mi-i foaaame!!
Li:        - Cum poate să-ţi fie foame după atâta Bacchus??!! Plus Green Bakery??!
Cri:       - Mi-e foameeeee!!

Trebuie să mă sacrific. Altfel o să mă înnebunească de cap. Las boierii la televizor și plec prin Parga după de-ale gurii. Gps-ul din capul meu fiind dus cu pluta, normal că mă rătăcesc, în timp ce plutesc în visare. După un timp îmi dau seama că merg într-aiurea , pe drumuri necunoscute. Apelând la sectoare nefolosite ale creierului meu, aproape necunoscute și atrofiate, reușesc să ajung înapoi. În cele din urmă. Toată lumea știe că  atunci când merg singură, intru în transă yoghină și meditez. Cum să mai văd indicatoarele lumii, zău asa?! Lupii din cameră sar pe merinde și aproape uită să îmi mulțumească. Dacă nu mă mai întorceam, atunci să-i văd, ce făceau?!

 Zâmbesc singură , în timp ce mă imaginez amețită printre florile Pargăi, rătăcită în noapte, pe străduțele albe, căutând orbește , cu mâinile întinse, marea-capătul drumului.