Zâmbete

Tocmai m-am luptat pe viață și pe moarte cu Cristinelu’!  Pentru salvarea bătrânei planete. Viața asta e din ce în ce mai dramatică!  A scos o foaie din sertarul meu cu foi de refolosit( pe care nu mai putea să-l închidă de doldora ce era!) și a întrebat oripilat de ce o mai țin și pe aia, nu văd că e scrisă?! Iar eu i-am răspuns absolut firesc ( precizând doar evidența, să ne înțelegem!) că mai are o bucățică nescrisă, să îmi dea foarfeca să o decupez și  să o refolosesc! Normal ca nu a vrut. Iar apoi ne-am bătut pe foaia de hârtie, el a câștigat cu un triumfător: „Pâinea și soarele tău!”, a mototolit prețioasa hârtiuță și aruncat-o la gunoi!!!NUU!!!

Așa nu pot eu salva planeta.

 La Dunăre, cu apa nesfârșită în față, întrebându-ne cum am putea să avem și noi o căbănuță acolo, la marginea albastrului.

Cri: - Tre’ să joc la loto!

Li( filozoafă): - Degeaba. Tu vei muri profesor!

Cri( șocat de-a dreptul): - Oare?! Să mor e una, dar și profesor?! Asta e prea mult!

Despre șoferul de la parcarea din București, care ne-a dus la aeroport.

Lili: -L-ai văzut pe ăla cum conducea?! Hop-țop, ca piperul! Ce slalom șocant!

Cri: - Păi dacă toată ziua face același drum! Trebuie doar să fie atent la nebuni. Eu nu prea am experiență cu nebunii. Unu am în bloc și deja tre să mă mut!! Că nu-i fac față!

Cristi se întoarce de afară, gâfâind sub povara activităților:

  -   Uite, Lili, am socializat azi de două ori. Sper că ești mulțumită.

Li:   -  Bănuiesc că eu sunt prima! Cine e norocosul numărul 2?!?

Cri (nerăbdător să deșarte informațiile):  - Păi acum m-am întâlnit cu vecina, care tocmai mergea să ajute pe cineva în Colonie, lucrează și la Crucea Roșie și și-a schimbat și prin baie faianța.

Li( mândră de realizările sociale ale soțului ei): - Așa trebuie Cristinelu', așa se menține omu’ tânăr.  Așa se atinge suta!

Cri:  - Păi eu am o grămadă pe cap. trebuie să repar și imprimanta, să fac testele pentru luni la școala, să  cumpăr usiță pentru sobă, să merg la Deva după placa aia de copt pizza, am un scheduler, Lili!! Dacă nici asta nu mă menține în viață!!

Cristi, deprimat, după ce și-a investigat bolile:

-  Nu știu cum m-am degradat așa! Tu n-ai nici o treabă!! Îți iei poșete toată ziua, cu leduri, cu sclipici, îți faci buzele cu roșu și ești ca o floare!

Azi de dimineață m-am uitat pe geam și am scos un răcnet: „NOOO!!!! Zăpadă??!!! Iar?!”

Incredibil, a nins iar. Vom muri cu atâta iarna! Vom muri cu cenușiul în brațe.

Mă reped la chiuvetă și fac repede o gargară imaginară cu poțiunea magică. Îmi clatin capul agitând lichidul fermecat și șoptesc întruna „Parga, Parga, Parga, gâl, gâl,gâl! Grecia mea, unde ești?! Nu mă lasa la greu.”

 Trebuie să mai rezist un pic și căldura va veni. Doar e secolul încălzirii globale!

Crinelu’ tot încearcă să își trateze iritația de pe față. De vreo două săptămâni. Bineînțeles că și eu tot de  două săptămâni îi spun că de la stres i se trage. Și că tre să renunțe la stres. Că doar nu o fi de la adolescență!

Urmările au fost destul de dramatice. Din punctul meu de vedere. Mai întâi, m-am trezit cu tubul superscump de cremă de față gol! L-a folosit pentru tratament de înaltă calitate. Apoi a vrut bitter suedez. Nu unul dintre cele ieftine!  Dacă îl mai ține mult nu știu cu ce bani mai mergem în concediu. Acum  tocmai a aflat de tratamentul  cu lămâie. Slavă domnului!

Dar era să leșin de sperietură azi când a apărut în ușa bucătăriei si fața lui era plină de zdrențe de lămâie! Am crezut că l-a lovit vreo boala necunoscută! Zombileala!

Cristi se uită la „7 Pounds”. A zecea oară. Așa e el, repetitiv. Exasperată, eu sunt pe tabletă, călătorind prin călătoriile mele viitoare. Fiecare cu obsesiile lui. Văzând că se termină filmul, închid tableta și mă uit și eu  la ultimele 5 minute. Să nu spună că nu petrecem timp de calitate în doi. Normal, mă apucă boceala. E un film trist, la urma urmelor!

Cristi: - Lili, eu nu mă mai uit cu tine la filme!

Lili( mutând satisfacută  pe „Vânătorii de case”) : - Uite, asta nu mă face sa plâng!

Cristi: - Ba,  pe mine da!!!

Îi învăț pe copilașii de clasa a II-a cuvântul „umbrelă”. Maimuțele simpatice, mimăm împreună o umbrelă deasupra capului.

- Umbrella!

- Umbrella! se aude murmurul adormitor al pruncilor.

Mă gândesc  să diversific mesajul acesta inteligent, să nu cădem de plictiseală sub propriile umbrele imaginare și zic eroic: „I like my umbrella!”

Ei repetă după mine ca niște roboței conștiincioși ce sunt.

- Ce am zis?

Unul mărunțel cât un dop și descurcăreț nevoie mare:  „Am dat Like la umbrelă, doamna!”

O fetiță aurie, dulcică și inocentă ca un puf de păpădie, îmi declară cu vocea tremurând de timiditate:

- Doamna, eu nu pot să vin.

- De ce?

- Mi-a făcut mama programare la psiholog.

- Păi cum așa? Ce să-ti facă psihologul? întreb interzisă. Copila părea chiar  în regulă. Nici nu știi ce să mai crezi în zilele astea!

- Să mă scape de rușine, spune ea foarte rușinată, cu genele fluturând gingaș pe fețișoara frumoasă.

Fiul meu îmi arată  noul lui portofel, îngust și mic cât un card.

Lili( învârtindu-l mirată, gata să-l scape, la cît e de finuț): - Și unde îl ții?

Alex: - Cum adică unde îl țin?!

Li:   -  În portofel?

Ale: - Ăla-i portofelul, mamă! Sfinte!

Cri( povestindu-și aventurile mărețe prin care a trecut in Roma):

- Și am luat o băutură galbenă, Grappa, cică tradițională, și stii ce era?! Țuică, măi, și afară erau  40 grade la umbră!  Am aruncat-o. Îți dai seama ce rea era?! De eu am aruncat-o?!

Ale:- Ce poveste tragica! Îmi pare rău pentru pierderea ta, tată.

Zăcem toți, rupți de oboseală, pe o bancă pe undeva prin Londra. Nici nu mai știm cum ne cheamă de căldură și de cât am umblat. Londra a înnebunit complet, s-a autoconvins că e momentul caniculei globale.

Ale( încercând să formuleze ceva inteligibil): - Știți că exista scutere cu motor?

Cri: -  Scuterele de obicei au motor!

Ale( scuturându-se și încercând să își regăsească IQ-ul ): - Skateboard-uri am vrut sa zic.

Li( băgându-se atotștiutoare, ca de obicei): - Cred că știu ce vrei sa spui, vorbești despre  placa aia pe două roți, care ... aoleu, am uitat ce vroiam să zic. Aaaaa : „Hover”.

Cri:  - Nici un Hovăr.  Ăla e barajul Hoover.

Ale scoate telefonul să se informeze rapid și fără dureri: -  Google, hover board.

Tăcere. Google e la plajă, pe undeva.

Cri( imitându-l pe google): -What’s wrong with you, man?!

În cele din urmă telefonul ne arată ce vrem.

Li( punctând cu degetul): - Uite, vezi?!

Cri: - Nu de aia vorbeam!

Li: - Ba eu de aia vorbesc!

Cri: - Aia cu 2 roti!!

Li( disprețuitoare): - Aia-i tricicleta!

Cri( explicând ca la lunatici):-  Tricicleta! Cu 2 roți , femeie! Segway! 

Zâmbim toți ușurați. Segway era! Acum putem să ne relaxăm.

Îmi dau seama că tocmai am afirmat că tricicleta are doua roți. De ce m-oi fi băgat în discuția asta tehnică?!

Lili a pregătit cina. În stil italian. Cel puțin așa crede ea. A vrut să fie un mic dejun, dar de dimineață nu a avut timp, așa că a transformat totul într-o cină delicioasă. Creativitatea  e totul în cazuri din astea.

Ale( circumspect și flămând): - Asta-i cina?!

Cri: - Mănânci cât poți de 1 pound. Too much leaf for one pound!

Ale: - A, am uitat să-mi pun salata, de aia e așa gol!

Cri: - Unde-i pita? Aaaa... nu există! Care mănâncă toate frunzele, primește și-o banană!

Ale( resemnat): -  Dimineața ce mâncăm?

Li:  - Ce rămâne.

Cri( privindu-l pe Ale care bagă în gură 1 boabă de strugure și brânză): - Mă schimb?

Li: - Cum adică?!

Ale: - Să meargă la Tesco dupa sandvișuri.

Li ( jignită profund): - Hai, măi, că v-ajunge!

Cri: - Păi mie mi-a ajuns deja!

Ale( stupefiat): - Și asta n-ai putut pregăti de dimineață?!?

Li (îndrăznește să repete, a doua oară): - Ale, nu mergem și la filmul cu maimuțe?!

Ale( cu o figura plină de compasiune): - Nu știu cum să-ți zic, eu ador să merg la Imax, m-aș duce zilnic, dar nu vreau să vă silesc pe voi să mergeți de două ori în trei zile!

Rămân cu gura căscată, cum le-a învârtit. Un adevărat guru al comunicării. Ar trebui să iau lecții ca să-i fac față.

Declarație de Dragobete:

Cristi-  Tu ești ființa mea duplexă!

Miradouro în Portocalia

Portugalia e ceva absolut neașteptat, șocant. Are toate proprietățile portocaliului și ale portocalei. Îți vindecă griurile oricând. Le arde.

E plină de viață, de zvâc, palpitând din toate colțurile, din cioburile colorate aruncate pe pereți, din  pavajele în pantă, trepidând de muzică și dans, e dulceagă în lumină, căldură și veselie nebună, parfumată tropical brazilian, amăruie uneori, acidă și sălbatică.

Încercând, străduindu-mă din răsputeri să îi urc și să îi cobor străzile, da, străzile ei lucind ca gheața în arșița lunii august, alunecoase și periculoase, (nu am văzut bătrânei mergând pe ele!), încercând deci din răsputeri să nu patinez, să nu cad, să rezist, am oscilat mereu în emoții ca în fața unui portocaliu superb, dar parcă prea crizat. Intens până la isterie.

Am țopăit prin stări de sus în jos, ba în extaz al tuturor simțurilor, râzând „high”, aproape de cer, ba complet șocată și nedumerită, nesimțind nici o afinitate cu plăcile de faianță colorată ce tapițează clădiri întregi, uneori kitchoase până la disperare. De inspirație maură! Uneori aruncată în plin haos, neînțelegând nimic din arta stradală, din atmosfera grafitti, din vechiturile duse la extrem, din limba cu accente abrupte. Apoi adorând totul, de la capăt!

Lisabona se făurește și încă o dată se autofăurește din dungile ascuțite ale tuturor tablourilor ei. Fascinante în întregul lor, pline de mici detalii nearmonioase care te zgârie până la sânge, dar de un farmec nebun și năstrușnic în ansamblul lor.

Străzi înguste, abrupte aproape la 45 de grade, zguduite de uruitul tramvaielor galben-desuete, bulevarde largi și moderne, cartiere gata să se prăbușească sub povara timpului( dar care au rezistat la marele cutremur din 1755!) și scenarii futuriste, elegante și arhitectural pitorești, castele de o frumusețe răpitoare, în care păunii țanțoși își flutură culorile pe sub nasul turiștilor căzuți în extaz, și fortărețe străjuind apele, cu dantele de piatră jucând deasupra ploilor și furtunilor istoriei. Oameni dansând pe străzi, oricând și oriunde,  podul 25 Aprilie, cu un aer americănesc, aruncat portocaliu pe fundalul apusurilor desfășurate amplu, tartele de Belem, o dulce armonie de vanilie, scorțișoară și zahăr ars (am mâncat zilnic 2-3!), și peste tot pește, pește, pește! Toți mănâncă tone de pește și milioane de tarte  pasteis de belem, printre statui cu monștri marini și navigatori celebri, în Miradouros ce îți fură inima pentru totdeauna. Miradouros astea sunt puncte în Portocalia de unde poți vedea lumea. Și lumea e minunată de acolo. E fascinantă și nouă și nemaivăzută. Cum sună asta: Miradouro de Sao Pedro de Alcantara! Alcantara! Vrajă portocalie!

Locuim în Bairro Alto. Aici e ceva de genul „până nu vezi, nu crezi”. În zori e Cenușăreasa, noaptea e prințesa din povești. În același carusel în care ne învârte întreaga Lisabona. Ieșim dimineața devreme, părăsindu-ne cu greu terasa care își aruncă privirea peste toate acoperișurile vechi și minunate ale acestui oraș năzdrăvan, până hăt departe, izbindu-se de albastrul portului și de catargele navelor. Aerul e încă răcoros, încântător, cu miros de alge și mare, aleile strâmte de-abia respiră însă sub povara mizeriei lăsate de chefurile nopții. Sute de pahare de plastic peste tot, sticle, chiștoace. Mi-e și frica să încerc  să identific ce fel de chiștoace! De fiecare dată, Cristi mă privește la fel de uimit cum de am putut să iau cazare în cartierul petrecăreților! Noi fiind așa niște cheflii! Pășim cu mare atenție, ocolind diversele gunoaie ce se revarsă de peste tot, având grijă să nu ne sucim picioarele pe pantă, convinși că e imposibil să ne mai placă vreodată acest cartier. Până la amiază. Când ne întoarcem sfârșiți prin caniculă și totul strălucește de curățenie. Străzile înguste, pline de un farmec indescriptibil, cu mici taverne pitorești, ce și-au înșirat deja mesele imaculate, doar câte un șir, că nu încap mai multe, în așteptarea festinurilor nopții. Soarele picură fierbinte, tufe uriașe de flori răsar de ici de colo, fiecare restaurant are propriul șarm discret, cartierul e nemaipomenit de frumos. Pe seară, când dă un pic vântul și răcoarea, ne vom ascunde pe terasă, urmărind de sus periplul. Întâi turiștii drăguți, servind feluri colorate, civilizat și pașnic. În acordurile tânguitoare ale muzicii fado. Apoi strigăte în noapte, toți tinerii Europei s-au refugiat aici să-și încerce ale tinereții valuri! Răcnete aproape distractive, dacă nu ar fi atât de deranjante în timp ce încerci să dormi, ca un turist ce se respectă și a umblat tot orașul și toate pantele cu piciorul, săracu’! De fapt, săraca de mine, că turistu’ de Cristi doarme buștean.

Canicula ce înfășoară totul, oh, da, binecuvântata caniculă, (adorată de locuitorii unor mici orașele de munte, ploioase și cenușii la extrem!), mareea ce vine și se retrage ciclic, fluturându-și vălurile-valurile, acoperind și descoperind, plimbări minunate pe faleze, treceri pe sub arcuri de triumf uriașe și luminoase, raiul cumpărăturilor „portocalii”! Abia acum am descoperit că  Marile Case și-au adaptat oferta de țoale la gustul soarelui și al fierbințelii de creier. Ofertele limpezi, clasice, un pic mohorâte din măreața Anglie au devenit aici numai petece vii de culoare și amalgame pitorești și trăznite. S-au portughezit.  Ori portocalit?! Exact pe gustul meu.

Cri: - Liliucă, unde vrei să mergi în după-masa asta?

Li( decisă ca niciodată): -  În Baixa-Chiado, pe la magazine. Sandalele mă cheamă.

Cri( nemaiputând de somn).: - Și când mergem? Că vreau să mă întorc. 

Căutăm un suvenir, care să  fie aparte, absolut specific și mai ales, ieftin! Dar, după o vreme, ochiul ni se obișnuiește cu varietatea de culori și nu mai poate distinge unicitatea! Ne-am rătăcit printre obiecte.

Cri: - Toate formele de cocoși, cocoșerie peste tot ! nu vreau cocoș! Oare ce vreau?!

Li(vizualizând un cocoș pe rafturile ei ‚rafinate”):  - Nu cocoș!!

La castelul Sao Jorge frumusețea e limpede și nesfârșită, miradouro arată ca veșnicia, curțile de piatră sunt presărate cu versuri portugheze, delicate și fragile ca o pană de păun, stăm și ne minunăm și nu mai vrem să plecăm. În Alfama, vechiul e atât de vechi, încât te învăluie brusc într-o pătură sufocantă de cenușă, mirosind a demult. A moarte. E  prea mult pentru noi, așa că ne retragem repede spre frumusețea modernă și șocant de viitoare a Oceanariumului. Cel mai mult îmi plac pinguinii, frigul și zăpada ce-i înconjoară. Stau acolo minute întregi, râzând de plăcere la giumbușlucurile micuților, în timp ce nasul îmi îngheață, știind că afară până și oceanul transpiră de căldură.

Toata Lisabona e pura poesia! Întotdeauna am oscilat între adorația în fata splendorii implicite a poeziei și nedumerirea în fata semnelor ei absconse. Îți trebuie un organ special pentru a înțelege Lisabona. Poezia depărtărilor portocalii nu e pentru oricine.