Sau nici cât o ceapa degerata
Tocmai am terminat de citit “Arta magică a durutului în cot”
și mi-am dat seama, fericită și încântată, că fac parte dintre iluminați (celelalte categorii fiind copiii și nesimțiții). În sfârșit sunt și eu o iluminată!
E o senzație pură și nemaîntâlnită, savuroasă prin prospețimea ei. Mult am luptat să ajung la nivelul ăsta.
Chiar am exersat toată viața durutul în cot ( fără să-mi dau seama ce fac, așa
o inocentă, draga de mine!), știam expresia chiar și pe franțuzește, ceea ce
spune multe despre implicarea mea în subiect. “Je m’en fiche” îl completează
strălucit pe “I don’t care” ( ca
să nu folosim celelalte variante englezești care sunt absolut savuroase, dar nu
pot fi rostite în public!) și ambele mi-au călăuzit pașii prin întunericul
datoriilor față de societate și omenire.
Sunt o grămadă de
lucruri de care îmi pasă încă (v-am spus că nu fac parte din categoria
nesimțiților, zău așa!) și altele pe care nu dau nici o ceapă degerată. Lunga
listă a celor care nu au nici o relevanță pentru mine explică limpede de ce
tocmai mi-am permis să stau o oră cu ochii holbați la mișcarea norilor pe
geamul mansardei, fără nici o grijă că-mi pierd timpul atât de prețios. Explică
chiar foarte clar de ce lumea crede că sunt o zănatică cu capul în nori- aceiași
nori- visătoare până la a intra cu capul în stâlpii vajnici de pe stradă,
aiurită până la a mă împrăștia în mijlocul trotuarului din cauză că mă uit după
curcubeie. Spre deosebire de alți oameni normali, dedicați și devotați ( să nu
uităm stresați!), eu am mult timp liber
pentru mine, cu care fac ce vreau eu. E o adevărată rușine, dacă mă întrebați,
cât timp liber am. Dar bineînțeles că eu nu simt decât satisfacție. O
satisfacție rotunjoară și grăsuță, pufoasă și autosuficientă. Ceilalți pot fi
invidioși sau critici și să mustăcească chiar acum tot felul de cuvinte
nefericite, pe care nu vreau să le aud, dar eu cred că toți ar trebui să se
elibereze din capcana ritmului Rock N Roll în care își trăiesc viața, gâfâind
ca după un maraton de 100 kilometri, alergat zilnic. Sărăcuții! Doamne ferește,
poți să faci poc pe drum. Și ce se va întâmpla atunci cu toate treburile
presante și indiscutabil necesare pe care trebuia neapărat să le faci?! Toți ar
trebui să își creeze niște supape de siguranță acolo, în creierul acela minunat
și multitasking, să-și regăsească timpul pierdut aiurea făcând atâtea chestii
utile, să îl cultive ca pe o plantă rară și gingașă, să îl țină îmbrățișat cu
căldură la pieptul lor duios, în timp ce stau pe șezlong, sorbind o limonadă
parfumată cu ghimbir și admirând alene dansul delicat al norilor. În timp ce
savurează zona magică a inutilului.
Ca orice iluminat, simt nevoia să îi inspir pe cei din jurul
meu, să le ofer un model în viață, așa
că voi încerca să trec în revistă câteva din lucrurile de care mă doare în cot
( lista completă mi-ar lua ani din viață și oricum nu dau nici o ceapă degerată
pe chestiile perfecte și complete). Lipsa acestor lucruri din viața mea e
salutară și benefică, o bucurie continuă, ceea ce îi doresc oricui. Dacă veți
avea tăria de caracter să mă urmați ( căci îți trebuie tărie, nene!), vă spun
limpede că nu e ușor să fii iluminat. E chiar un job foarte greu, care cere un
exercițiu de ani de zile.
Așa grăiește un guru
iluminat ( o fi pleonasm?!):
1. Nu-mi pasă absolut deloc de completarea
hârtiilor, dosarelor, hârtiuțelor, situațiilor, tabelelor și a altor bazaconii
născocite de tot felul de funcționari zeloși și iubitori de formă ( fondul este
o noțiune care nu interesează pe nimeni pe aceste meleaguri!). Am hotărât cu
mult timp în urmă că nimeni nu le citește, nimeni nu are nevoie de ele, nu
ajută la nimic. Sistemul de învățământ românesc nu se schimbă în bine ( cel
puțin în ultimii zeci de ani nu s-a schimbat chiar deloc în bine!) pentru că eu
completez situații cu numărul de absențe lunare, cu media claselor pe semestre,
câte fete, câți băieți au luat note între 7-8,99 , pentru că fac rapoarte de
analiză și scriu în tot felul de registre. Tone de hârtii pentru nimic, nici
măcar nu s-a uitat nimeni pe ele vreodată. Nimeni, niciodată nu s-a uitat prin
dosarele mele în ultimii 28 de ani. Formă, formă, formă! Prefer să mă dedic
fondului.
2. Nici de locul de parcare din fața blocului
nu-mi pasă. Oamenii se sfărâmă de nervi dacă le ia cineva locul de parcare, ați
observat asta?! Nu că ar fi locul lor privat, dar e de la sine înțeles că dacă
l-ai ocupat cândva, demult, e al tău. Programul-buclă pavlonian din capul tău
îți spune că acolo trebuie să parchezi. Că-i numai în capul tău, e o altă
mâncare de pește. Și apoi vin tot felul de nenorociți care nu înțeleg ordinea
firească a lucrurilor și îți ocupă locul. Să te ții stres, înjurături, spaime
existențiale. Mă doare în cot. Întotdeauna se mai găsește un loc. Niciodată nu
am rămas cu mașina neparcată.
3. Ce
să mai vorbim de small talk. Sigur că înțeleg nevoia oamenilor de așa ceva.
Dorința lor imperioasă de a discuta despre cum vărul nevestei lui Gheorghiță,
fiul vecinului din capătul străzii și-a schimbat culoarea casei în roz și a
enervat jumătate de stradă. Despre telenovela turcească care a uimit țara și în
care Yosuf o iubește pe Jasmin, care de fapt e mătușa lui, care de fapt nu știu
ce și nu știu cum, despre noul model de blugi ( ăia care de-abia se mai țin pe
picior, cu un model complicat și savant de găuri), care se poartă neapărat cu
șosetele acelea minuscule și invizibile ( vă dați seama că nu știu ce
vorbesc!), despre cum se face ciorba de perișoare din moși strămoși. Înțeleg că
oamenii se relaxează vorbind vrute și nevrute. Dar aleg să nu mă intereseze.
Aleg să mă retrag din așa ceva pentru că mă plictisesc de moarte. Prefer să stau
cu ochii-n soare și să visez de una singură la frumusețea ascunsă a lumii. În
tăcere.
4. De
asemenea, mă doare în cot de părerea vecinilor. A necunoscuților. Și a
cunoscuților care se bagă în seamă. Nu mă interesează. Pot să creadă ce vor,
când vor și în ce variantă vor. Nu m-am băgat în viața lor, nu am emis judecăți
de valoare inestimabilă referitoare la viața lor privată, mă doare în cot de
opiniile lor, de judecățile sau criticile enunțate la un colț de bloc sau la un
colț de conștiință și bunăvoință. Să fie cât de români vor, să își dorească să
crape și capra oricui, să morocănească și să bârfească. Eu sunt în lumea mea.
Senină. Zâmbitoare. O lume cu zambiluțe zen.
5. Tot
acolo și condițiile meteo. Zău așa, ce importanță are că mâine va ploua, va
ninge sau va coborî nisipul saharian peste mașinile aflate în parcare. Nu sunt
agricultor, for Pete’s sake! Îmi petrec 90 % din viață sub acoperiș. Cu zeci de
mii de ani în urmă, mai zic, peștera era destul de friguroasă, simțea omu’
nevoia să iasă nițel la soare. Dar să manifești și acum bucle mentale de om
preistoric și, din apartamentul tău protejat contra fulgerelor, să te
îngrijorezi pentru fiecare schimbare meteo?! Că vine grindina, că vine tornada!
Păi și poți tu să le oprești?! I don’t care!
6. Îmi
pun ochelarii de cal vizavi de durerea mea de călcâi. O perioadă destul de
îndelungată mi-am dedicat multe minute și ore investigării durerii ascuțite din
călcâi. Un pinten, au spus doctorii. Nu aveți ce-i face. Aoleu, nenicule, și
cum mai umblu eu?! Un pinten de gloabă bătrână, dacă eram în zona întunecată.
Unul de inorog, dacă reușeam să găsesc zona luminoasă. Așa că m-am hotărât să
mă doară-n cot de călcâiul meu. Aveam mult de umblat în vacanțele mele de care
îmi pasă inimaginabil, nu-mi puteam permite ca o durere oarecare să mă
oprească. De când îi dau cu tifla, călcâiul se descurcă singur. Mai scheaună
din când în când, copleșit de ascuțiș, dar apoi amorțește recunoscător și eu
mărșăluiesc cu nesimțire pe trotuarele lumii. Sau cu iluminare.
7. O,
dar nu îmi pasă chiar deloc de centenare. Oare ar trebui să spun că-mi pare rău?! Pentru că nu îmi pare. Nu înțeleg
nimic, dar chiar nimic din sărbătorirea a 100 de ani de când a luat ființă
orașul. Țara. Neamul. Mii de oameni care se îngrămădesc să sărbătorească,
împiedicându-se prin gropile patriei, făcând poze minunate cu drapele și
coloane mărșăluind eroic pentru a le trimite copiilor plecați pe alte
meleaguri. Istoria noastră măreață, tam tam, o chichiță fericită de care ne
agățăm pentru că viitorul are ochii holbați în depărtare, după nepoții
pierduți. Care acum se nasc cu cetățenie engleză, italiană, suedeză sau
neozeelandeză. Orașul meu e pe jumătate mort, aproape toți sunt plecați
într-aiurea și ferestrele întunecate ale apartamentelor goale se chinuie să
respire în pustietatea nopților, dar hai să sărbătorim! Găsim noi un centenar
pe undeva! Nu, nici vorbă, nu dau nici o ceapă degerată pe tăierea
panglicilor.
8. Dar
ce ziceți de pantofii cu toc?! În urmă cu ceva timp, prin anii entuziasmați ai
tinereții mele, am decis că nu pot să suport tocurile. Chinul de a le purta era
mult prea mare, efectiv centrul de greutate îmi aluneca la vale și simțeam
același gen de tortură pe care trebuie să-l fi simțit micuțele chinezoaice cu picioarele
legate. Adio picioare lotus. Nu pentru mine. Ce ușurare! Să porți pantofi
comozi, plați, în care degetele se lăfăie ca lopoșelele de broască, nelotusate
și nestresate. Adio frumusețe și eleganță feminină, bun venit comfortul meu
drag, bun venit draga mea libertate a exprimării. Liberul arbitru tre’ să-ți
folosească la ceva în această viață.
9. Mă
doare în cot ( aoleu, era să scriu altă expresie!) și de fondul de ten. Și alte
farduri. Adevărul adevărat e că nu am nici cel mai mic talent în fircălirea
feței! Și dacă încerc să pun un creion albastru pe sub ochi, o dungă iese mai
groasă, una mai strâmbă, apoi uit și dau cu degetele, în încercarea de a
limpezi realitatea ( știți cât de neclară e uneori!), așa că nu vă puteți
închipui cu ce ușurare am renunțat la orice fel de practici irositoare de timp!
Dimineața îmi folosesc ora câștigată astfel bând cafea, ascultând muzică și
jucând bile. Ce poate fi mai înviorător?! Simți cu adevărat că trăiești.
10. Ultimele, dar nu pe ultimul loc: relațiile
false. Ar putea să șadă chiar pe primul. Ca Cersei pe tron. Cât timp pierdut cu
tot felul de zâmbete strâmbe, măguliri rânjite și tertipuri manipulatorii. Contractul social își șoptește întruna
mantra: “Fii politicos, fii sociabil”.
Să stai ore întregi cu oameni pe care nu-i placi defel, să-i asculți debitând
tot felul de chestii inepte, să-i asculți cum te caracterizează și cum te
definesc conform măsurii lor, să le vezi limitările și să le suporți pentru că
“așa e frumos” și “ așa se cade”. Să le asculți lăudăroșeniile sfruntate, să
vezi cum orice subiect se răsucește spre persoana lor, e vorba întruna despre
ei, ei și numai ei, să-i vezi cum se uită la tine , nu ca să te vadă pe tine,
ci ca să-și vadă reflexia în ochii tăi. Nu am putut să suport niciodată
chestiile astea și de obicei m-am fofilat cu mai mult sau mai puțin succes din
ele. Cu din ce în ce mai mult succes pe măsură ce iluminarea m-a luat în
brațele ei. Nu pot să sper decât că, până la urmă voi ajunge la adevărul
complet al relațiilor mele. Fără fake-uri. Mă rog, s-ar putea să fiu nevoită să
mă retrag pe o insulă pustie ca să reușesc asta, dar ce e rău în a locui pe o
insulă pustie?! Cu marea albastră de jur împrejur. Atotprezentă. O, da!
Cum ziceam, acestea sunt doar primele zece elemente din niște
liste foarte lungi, nu are importanță câte altele mai sunt, importantă este
ideea de bază. Aceea a holbatului liniștit pe fereastra mansardei, spre cerul
imens și plin de nori-gânduri-fluturi. Aceea a tihnei dulci și
atotcuprinzătoare în care poți să simți însăși iluminarea lumii. În care poți
să simți cum tu, fir de nisip, strălucești în sclipirea mai mare a luminii și a
frumuseții.
Aceea a încetinirii
timpului.
