Despre ceață și carpe diem

Îmi imaginez oamenii mergând în fiecare dimineață prin ceață.
Pe drumurile lor, ale fiecăruia.

Orașul învăluit în albeață, răcoroasă-rece, pustietatea de pe străzi, vălătucii gri ascunzând contururile, diluându-le. Oamenii orbecăind pe poteci pe care cred că le cunosc, dar  rătăcindu-se continuu. Cu mâinile întinse, încercând să nu se lovească unii de alții, de copaci, de propriile limite. Ceața ridicându-se pe ici, pe colo, cu o vagă promisiune a albastrului sau a auriului. Liniștea, netulburată de vuietul zilei. Dimineața devreme, când e atât de devreme și e atât de ceață.

Oamenii ca furnicile. Construind-construind.....

 

Ce bine, ce cald începe să fie ... Ne este mereu frică să privim în adâncurile firii, pentru că viitorul stă ascuns acolo, moartea dragilor, singurătatea înfiorătoare. Trăitul continuu sub spaima a ceea ce va urma nu e prea “Carpe diem”. Și tremurăm, cu inimile cuprinse treptat de aburul alb și lipicios  până când  înțelegem că, oricât ne-am  răsuci și zbate, cam ca peștele pe uscat, tot nu putem schimba nimic. Chiar nimic. Construim azi, e cald, se dărâmă mâine. Frigul e atât de cosmic.

Prietenii alunecă pe lângă noi, dispărând în ceață, alegerile greșite se întorc mereu să ne bântuie, copiii se tot duc, căci nu putem întoarce vremurile. Ei devin atât de adulți, atât de diferiți, încât uneori ne întrebăm cum noi, niște idealiști( cu idealurile cam împrăștiate de vânturi), am creat asemenea raționaliști incisivi. Sau invers. Ne zbatem să nu fim aruncați în sertarul cu obiecte dragi, dragi, dar atât de vechi, încât nu știi dacă să le mai păstrezi sau să renunți definitiv la ele. Și cât ne mai zbatem!

Clipele ni se duc și ele, și ce,  Doamne,  facem???

Mda, și până când să te mai scalzi în această baltă tulbure și înspăimântată?

Trebuie să încerc, iar și iar, să termin cu toate gândurile despre viitor, sunt așa o chestie distrugătoare! Cum o să fie, cum n-o să fie...Singurul lucru pe care putem să-l facem e să ne bucurăm de prezent, de ceea ce întâlnim acum. O concluzie atât de banală, găsită demult. Atâția alții au găsit-o. De ce trebuie mereu să o căutam fiecare în parte, mă depășește. De ce nu credem și o luăm mereu de la capăt. Toma Necredinciosul multiplicat la nesfârșit în oglinzile ceții.

Adevărul e știm, dar tot ne tot sfărâmăm să construim plase de siguranță, prietenii de zile negre, amintiri de răsfoit, copiii iubitori, averi și mai știu eu ce. Apoi învățăm să renunțăm la toate, pentru că toate plasele se rup cu timpul, construcții false, ireale. Ne zidim sufletul în ele și ne prăbușim din înaltul mănăstirilor.  Orice am face, nu putem să ne construim viitorul după tiparul dorințele noastre. Nimic din ce construim nu ține. Viitorul e abur și ceață. Haos.

Să încep să mă liniștesc. Să ies din depresie. Construcțiile m-au obosit atât de tare. Adevărul m-a ucis de atâtea ori. Să sper. Să mă bucur de clipele date. Acesta e prezentul meu. E bun. Nu e perfect, dar totul e interpretabil.

Sunt flori peste tot și picături de apă atârnă transparente de vinișoarele verzi ale frunzelor.  Cerul e mereu acolo, cu spectacolul lui zilnic. Niciodată trădător, deși mereu mișcător. Nuanțe aiurite și transparente. Culori tari, de apă.  Clare și necețoase. E tot ce avem.

 

Poate iar  construiesc o iluzie, cea a prezentului. Dar e tot ceea ce pot face. Nici să mă târăsc prin zile ca un zombi lunatic. Singurătatea nu are nimic pentru tine, doar pentru ea.

Sunt pentru „carpe diem”. Sunt pentru ceea ce copiii știu demult. Îi transformăm în adulți și îi facem să uite cea mai prețioasă învățătură. Acum, aici, e cel mai prețios moment al acestei vieți.  Nu mâine, nu ieri. Azi. Acum e atât de splendid trandafirul acesta! Nobil în eleganța-i regală, auriu aprins, cu ape roșii, parfum molatic, amețitor. Îmi umple sufletul de frumusețe și lumină. Bucurie și parfum. Mâine va fi cenușă, dar acum strălucește aproape mistic. Clipă, te prind, te agăț de sufletul meu! Cireașă cărnoasă și dulce agățată la ureche!

Nu mă mai interesează construcțiile efemere. Dacă e să facem concurs de efemeride, ce poate fi mai trecător decât clipa?! Iar clipa de acum nu trebuie construită. Doar lăsată să fie. Simțită. Frumusețea acestui mic spațiu temporal nu cere decât puțină atenție. Un pic de bunăvoință. Îmi opresc drumul spre nicăieri și privesc. E lângă mine. Absența singurătății stă lângă mine. Pâlpâind ca o lumânare. Ascunsă în minunățiile revărsate pur și simplu. În cireșe și trandafiri. În zâmbete și păpădii. În valuri și pietricele colorate. În frunze și fulgi de zăpadă. În ceața însăşi.

Copiii sunt întelepți. Știu adevăruri neștiute. Bătrânii sunt înțelepți. Știu ei ce știu. Nu e curios cum pornim dintr-un punct și ne întoarcem în același? Carpe diem, te iubesc. Îmi aduci alinare și mă vindeci de drum. Rănile nu mă mai ustură, durerile nu mă mai dor.

Toate străzile vieții noastre sunt presărate cu frumusețe.

Acum.

 

 

Aventuri hobbițiene

Mergem la  nişte prieteni din Lonea. Nu că ar fi asta mare scofală, dar mersul cu maşina, în sine, e atât de palpitant şi interesant, încât ai senzaţia începerii unei mari aventuri! Între noi fie vorba, e cu adevărat o aventură să ocoleşti gropile nenumărate, să faci faţă pietonilor neatenţi şi altor maşini ocolitoare de gropi, să mai asculţi și muzică( astea-s sarcinile mele, ale copilotului mental), în timp ce Cristi se concentrează intens să folosească corect cele 5 viteze, să conducă cu infernala viteză de 40 la oră, să asculte pălăvrăgeala nevesti-sii şi să nu apese prea tare pe ambreiaj, frână sau ce-o fi chestia aia care face ca maşina să se smucească ca un cal nărăvaş! Am o senzaţie de pură trăire adolescentină, mă cuprinde fiorul aventurii şi al necunoscutului şi îl privesc cu admiraţie pe marele Bărbat de lângă mine!!! Înţeleg încă o dată  de ce l-am ales pe el şi nu pe altul! E atât de priceput, de calm, manevrează cu atâta dexteritate maşinuţa, cum eu nu aş fi fost în stare nici în ani de zile! Oricum, nu-mi doresc să fiu şofer, mi-e prea frică! Aventura aceasta, una din primele noastre călătorii cu maşina, e atât de deplină, de rotundă în fiorul de bungee jumping pe care mi-l provoacă, încât nu mi-aş dori să nu o pot savura, şofer fiind. Dar ce călătorie!!! Simt cu adevărat ca acesta nu e drumul prăpădit spre un orăşel oarecare, e ditamai autostrada unei mari călătorii. Mă umflu din ce în ce mai tare în penele propriei autoîncântări. Am descoperit drumul spre “Nowhere”!

După ce rulăm extaziați și îngroziți vreo 20 minute, în ciuda vitezei fantastice tot ajungem, că doar nu era să mergem cu mai puţin de 40,  în speranţa că drumul o să dureze veșnic! Aventuroasă experiență. Cam scurtă, dar câte pretenții poți avea?!

Frumos la prieteni, verde de verde, grădină riguros stratificată pe zone de frumusețe, stăm afară, cafele, prăjituri, pălăvrăgim, râdem și plecăm victorioși cu un borcan de ciorbă de burtă, e micul nostru trofeu, pe care îl purtăm cu grijă în brațe, ca pe un bebeluș, inconștientul nostru colectiv și-a dat seama că dacă tot ne dăm banii pe benzină, de undeva trebuie să ne colectăm mâncarea!  Oprire la socri, pe care îi îmbrățișăm cu mare entuziasm, căci nu i-am văzut de 24 de ore!!! Colectăm și de aici o bucată de caș și o luăm spre casă. Cristi e cam nervos, din motive necunoscute, poate despărțirea temporară de părinți l-a afectat vremelnic.

Tac chitic, să nu enervez șoferul ( am studii avansate de psihologie, doar!), plouă, tac, oare să întreb ce îl frământă? Tac. Nu sunt chiar așa de aventuroasă. Apoi nu mai am încotro și trebuie să vorbesc, suntem aproape în Petrila și am făcut o descoperire îngrozitoare de-a dreptul. E iar una din fazele mele vestite de aiureală. Mi-am uitat telefonul la Lonea!!! Ce dezastru! Nu zice nimic, dar am senzația aproape fizică a scrâșnitului din dinți. Se bagă pe un drum lăturalnic, întoarce mașina, am impresia izbirii cu spatele de un gard, țac, aoleu! Mașinuța noastră nouă! (care e destul de second, dar totuși...) Aventura devine cam dramatică. Iar prin gropi, zdrang-zdrang, îmi recuperez telefonul, ne îmbrățișăm din nou în marea despărțire săptămânală, mă simt ca într-o scenetă dintr-un film mut, tot făcând cu mâna în reluare. Cristi zâmbește feroce, încleștat de volan ca de colacul de salvare. Uf, am scăpat!!! Drumul prin ploaie are efect. Acasă, cercetez mașina, nu are nimic, poate era doar bubuiala din capul meu îngrozit!!! Plecatul de acasă e poate prea mult pentru nervii mei.

Povestim cu Alex pe web despre aventurile zilelor noastre. Le are și el pe ale lui. Ca orice hobbit plecat în lumea largă și periculoasă.. Într-una din seri, se uita el liniștit la seriale, singur-singurel în mansarda lui englezească, când a auzit brusc un foșnet într-un colț al camerei. Fiind tânăr și cu nervii tari, a reacționat sănătos și s-a făcut că nu bagă de seamă. Ceea ce ignorăm poate să dispară. Nu se știe niciodată. Pe la 1 noaptea s-a culcat, sărind ca ars la 3 dimineața la auzul unor  foșnete de foșnete. Tactica de ignorare nu-și mai avea rostul. A aprins lumina, s-a dat cu fereală jos din pat, a înfășcat racheta de squash și s-a apropiat de colțul periculos. A dat bezmetic cu racheta, adevărat mușchetar cu sabia la înaintare, și un soricel a zbughit-o ( cred că foarte  speriat în fața uriașului blond!). Alex, și mai speriat, a tras un răcnet demn de omul cavernelor și a realizat oripilat că era în șlapi în fața inamicului! Și-a pus repede bocancii și, cu racheta de squash în mână, s-a suit în pat să mediteze la strategia de război! Nici acum nu mă pot abține să nu râd la imaginea care se creionează din câteva tușe viguroase: ditamai bărbatul, în bocanci, suit în pat de spaima șoricelului!!! Cu spada-squash în brațe.

În acest punct al povestirii, miloși,  încercăm să îi salvăm onoarea și să sugerăm că poate îi era scârbă, nu frică! Alex refuză însă ajutorul părintesc dezinteresat și declară râzând că nu, nu, ce mai calea valea, adevărul e că murea de frică! Un soi de spaimă primitivă, care-l îngrozea prin ea însăși. Stând el în pat, cu viața în pericol, cu neuronii lucrând la maximum, sub efectul turbo al adrenalinei, a realizat brusc că e om al secolului 21 și că salvarea e pe net! Unde altundeva să fie?! Singur, într-o țară străină, cine să te ajute în astfel de situații limită?! Minunat de propria-i gândire logică, a stabilit că e cazul de niste  research! S-a întins după laptop, neatingând zona infestată a podelei și degetele i-au alergat pe tastatură, ca ale unui adevărat specialist și campion al inteligenței! Noaptea s-a făcut albă și zorii nu au întârziat să apară. Nemetaforic. Acum era pregătit de marea bătălie. Inteligența contra sălbăticiei!

A luat-o pe puncte. Metodic. A pus o capcană și a pândit să intre șoarecele, dar afurisitul nu a vrut! A dat cu racheta prin toate colțurile camerei, dar dispăruse! ( Cred că asta a fost contribuția lui personală! Nu se poate să fi citit despre o astfel de metodă  pe net!). A baricadat zona pe unde bănuia că intrase respectivul, sperând să moară de inaniție sub asediu. Deocamdată nu se știe ce se va mai întâmpla în episodul următor, dar bunicul lui i-a sugerat să-și cumpere cizme mari de cauciuc și mănuși până la umăr, pentru a avea mai mult succes în luptă!! Oricum, noi continuăm să îi trimitem știri despre șobolanii uriași ce bântuie prin Anglia. Să fie la curent cu pericolele civilizației.  Bănuiesc că e cam dezamăgit de marele imperiu. Se ține totuși tare și nu spune că vrea acasă. La mama și la tata.

E aproape seară și e timpul să ne liniștim. “Mâine” ne așteaptă peste drum. Cristi arde lumânări cu aromă de scorțișoară, pașnic și frumos. E fericit că s-a întors în Comitat. Ziua se încheie minunat cu o comedie, la care nu pot să nu râd, când îl aud pe el râzând cu atâta poftă.

Scrierea aceasta este despre nimic. Mă gândesc că o fi ceva gen Seinfeld. Poate în mine zace un artist ratat al nimicului.

Nimicul care se umflă și devine aventură.

Tocmai...

Viața mea de mamă e în regim de tocmai. Toate tocmai s-au întâmplat și tocmai s-au dus.

Tocmai mi-am dat seama că sunt însărcinată. Și îmi ocrotesc bebelușul cu toată ființa mea, cu toate celulele. Sunt senină, ascult muzică frumoasă, ca să fie vesel și iubitor de echilibru, beau limonade din oțet de mere. Am citit undeva că voi avea un copil superinteligent dacă fac asta. Mă strâmb și beau. În general, trăiesc într-o stare abulică, cețoasă, cu privirea întoarsă înlăuntrul meu, atentă la orice mișcare. Îi vorbesc întruna. În gând. Probabil am un aer mai lunatic ca de obicei. Îmi urmăresc pielea de pe burtă. Se vălurește sub mișcarea micilor pumnișori sau piciorușe. Totul mi se pare atât de straniu, atât de deplin, încât parcă nu mai sunt eu, sunt doar o cochilie menită să protejeze, să apere, să hrănească, să iubească. Nu se poate vorbi cu mine. Nu sunt prezentă. Sunt întoarsă spre interior, ca o mănușă de lână uitată pe dos. Sunt pe dos.

Tocmai m-am internat. A venit momentul. E dimineață și soarele începe să strălucească. Sunt singură în salon și nu simt nici un pic de teamă, doar fericire, fericire nemăsurată pentru că astăzi mi se naște copilașul. Astăzi sparge zidul lumii. Cele 13 ore trec în ritm de ceață, uragan, străfulgerări de far. Mă pierd eu de mine însămi. Nu mi-l dă nimeni în brațe, dar îmi zic: “Ai un fiu. Are nota zece”. Surâd sfârșită, chestia asta cu născutul nu e deloc ușoară și plutesc spre alte tărâmuri. Starea de fericire și amețeală existențială nu m-a părăsit nici o clipă. A doua zi îl primesc în brațe. E mic, dodoloț și auriu. Și atunci începe. Un șuvoi uriaș îmi lichefiază toate celulele, foc luminos ce mă arde, mă topește, mă îneacă și mă renaște. Mă reface, căci eram greșită. Am dispărut cu totul. Eul meu anterior s-a volatilizat. Nimic și nimeni nu mai contează decât copilașul din brațele mele. Iubirea îmi atârnă de degete, îmi picură din ochi, îmi emană din celule. Epiderma mea radiază iubire, încălzește și răcorește. Uneori plâng cu disperare pentru că îmi imaginez atâtea pericole stând la pândă, pentru că îmi pare atât de neputincios și complet lipsit de apărare, încât aproape se sfărâmă. Îmi petrec nopțile purtându-mi copilașul în brațe, pentru că plânge dacă îl las jos. Și pentru că trebuie  să-l apăr de întuneric. Ziua cucăi pe unde apuc. E șmecher și flămând. Știe unde e bine. Mama îl apără de toate. Sunt doar Mama. Nimic altceva nu mai sunt. Nu mi-am imaginat niciodată că se poate iubi astfel. Încât să nu mai fii decât un recipient pentru iubire. Mă simt ca un vas transparent prin pereții căruia se văd apele, luminile, cerurile iubirii. Cascadele ei albe. Îmi ating copilașul și la atingerea mea se liniștește. Văd clar cum iubirea îmi trece prin degete și se scurge în micuțul lui trupușor. Hrănindu-l. Suntem două vase comunicante. Îl ating doar și pâlpâie de frumusețe si dragoste. Îl lipesc de mine și adoarme liniștit, legănat de valurile dulci pe care le simte în celulele mele .

Încerc să păstrez în memoria clipelor bucuria nețărmurită, dulceața micuței minunății:  bebeluș-durdulușul  meu. Crescând în fiecare secundă. Atât de dulce, fragil, atât de perfect în proporțiile-i minuscule, cu tandrețea lui copleșitoare, atât de sinceră și de pură, cu mânuțele mici și pufoase făcând “dagi-dagi”, cu buzișoare țugui, cerând și refuzând pupicul. Atât de frumoase buzișoare, pielița e roz și netedă, ușor umedă și transparentă, o guriță perfectă, gata să râdă, gata să se înduioșeze sau să se rotunjească a mirare ascultând o poveste. Îmi vine să plâng pentru că știu că nu pot păstra aceste clipe, imaginea acestui mic omuleț iubăreț, cu atâta nevoie copleșitoare de  a fi iubit...și îl iubesc, atât de mult îl iubesc, mi se lichefiaza toată ființa în iubire...

Micuțul meu frumușel, blond-roșcat compact, cu irizări aurii argintii, cu gene lungi, arcuite invizibil, fluturând peste ochii veseli, albastru de-nu-mă-uita, dulce, senin. Sprâncenele abia se bănuiesc, blonde și dese, gurița, gurița e o încântare, roșie-fragă, de copilaș bun de pupăcit, cu dințișori mărunți și albi ca de șoricel. Trupușorul voinic, bine făcut, mânuțele cu unghiuțe-perluțe. Atât de frumos! E o adevărată operă de artă, o minunăție.

Dragostea pentru el mă dizolvă, mă tulbură profund, îmi topește ființa și curge prin mine ca un șuvoi de miere fierbinte.

Tocmai ne-am internat din nou. Are 6 ani. Are ochișorul umflat, face injectii. Stăm în salon cu alte mame și copii. Îmi petrec toate clipele sculptând cu palmele un glob în mijlocul căruia să fie în siguranță. Îi spun povești fermecate, mă joc, vorbim întruna, ne pupăcim și ne apărăm unul pe altul. Eu îl apăr de atmosfera urâcioasă și bolnavă din jur, de asistentele  crude și de doctorul tiran, de boală. El, cu palmele lui micuțe îmi face cadouri pentru toată viața. “Mama, tu ești cea mai bună din lume. Mamele astea sunt rele cu copiii lor, țipă tot timpul. Tu ești așa de blândă și nu mă cerți când plâng”. Mă gândesc că asta o să-mi ajungă pentru tot restul existenței mele pe acest pământ.. Lumina din ochii lui e curată, frumoasă. Plină de iubire.

De când l-am ținut mic, în brațe, am știut că o să crească, că o să  plece. M-am bucurat de fiecare secundă. Mereu mi-am spus:’’ Mai sunt 18 ani. Mai sunt 16 ani. Mai sunt 14 ani’. Poate dacă mă tot construiesc mental în direcția asta, o să supraviețuiesc. Acum mai sunt 11 ani. Mai am 11 ani.

Vârtej de secunde, răsărituri de soare, ortograme și tabla înmulțirii, febră și boală, jocuri și prietenii, aniversări, eșecuri și lacrimi, râsete și alte povești. Călătorii și apusuri. Matematică, engleză, examene, iubiri și tristeți. Privirea din ochii fiului meu când nu am mai știut să răspund, când nu am mai fost centrul universului lui, când l-am dezamăgit. Durerea din inima mea. Nesfârșită. Iertări și bucurii. Pașii lui înainte, pașii mei înapoi.

Tocmai au mai trecut câțiva ani. Într-o fluturare de inimă, într-o picătura de puls.

Are 18 ani. Ce om frumos a răsărit, e de necrezut. Ieri era un copilaș de 8 ani, acum e atât de înalt, lat în umeri, frumos ca un viking, cu aceiași minunați, iubiți ochi albaștri, părul de un auriu roșcat închis, cu zâmbetul alb, strălucitor, proaspăt eliberat de povara metalică a aparatului pe care l-a purtat peste doi ani. Cu degete lungi, frumoase, puternice.

Blând, tandru, echilibrat. Vesel, comunicativ  uneori, bun ascultător. Morocănos dimineața, de nu poți vorbi cu el. Mai bine nu, zău!

Dur ca bolovanul când crede el că are dreptate. Chiar bolovan,  e bine să te ferești când o ia la vale. Adevărul nu e o chestie ușoară. Prevăzător, calculat, râzând cu atâta voie bună. Deștept și înțelept. Cam tradiționalist, dar de încredere. Dezordonat în ultimul hal ( vai!), într-o continuă raționalizare a nutriției, alternată cu ore întregi de sală, dorința bezmetică și ilegală de suc, pizza și munți de gogoși.

Îl iubesc cu toată ființa mea, sunt atât de mândră de el, de deplina lui frumusețe și deplina lui deșteptăciune, încât uneori mi-e o frică nebună. Trăiesc pe muchie. Clătinându-mă între frumusețe și groaza absolută, ancestrală.

Îmi place tot ce face, ador cocina care e camera lui, felul în care îmi face cu mâna noaptea, când merge la culcare și trece prin dreptul camerei noastre, mesajele pe care ni le trimitem, e minunat, cel mai bun copil, cea mai bună parte a mea.

Sunt fericită. Acum e la mare, unde mănâncă șaorme, sombreros și gogoși, scrie pe hârtiuțe tot ce a cheltuit și dacă îl sun la ora 6 seara, îl trezesc. Doarme, în timp ce alții sunt pe plajă. Îl iubesc. E viața mea.

Locuiesc în iubirea pentru fiul meu ca într-o casa și  casa noastră e Acasă.

Tocmai am visat un elefant alb instalat în dormitor și m-am trezit știind că vestea cea bună va sosi în curând. Elefantul era uriaș și, când se mișca, părea gata să dărâme totul. Știrea sosește a doua zi. Elefanții albi sunt imbatabili. A fost admis la facultate în Anglia. Va pleca în toamnă. Bucuria năvălește peste mine ca un tsunami nebun și îmi năucește toate circuitele. Râd și plâng în același timp, sunt atât de fericită! E minunat, e mirobolant! Tocmai mi-am șters lacrimile. Dar de ce plâng? Mai am 4 luni. Tocmai mi-au mai rămas 4 luni. Dar când s-au terminat toate celelalte?

Acesta este fiul meu, iubirea cea  mare a vieții mele. Stă în ușă, gata de plecare. E înalt și puternic, e frumos și deștept. Asta am făcut eu pe acest pământ. E tot ce am putut face. Bagajele asteaptă să fie ridicate, ușa să fie închisă. Tocmai am intrat în ultimele minute, după ce am numărat fiecare secundă timp de 19 ani. Ultimele minute, fără prelungiri. Nimic nu mai poate fi întors, aceasta este în mod cert o plecare. O parte a inimii mele dănțuie de bucurie și încântare, văzându-l cât de curajos stă în ușă, gata să plece, gata să devină, gata să lupte și să înflorească. O parte a inimii mele zace în plină melodramă, tăvălindu-se pe jos,  urlând cu disperare și amenințând cu depresii permanente, veșnice și eterne. Zâmbesc și închid ușa.

Tocmai am închis ușa după fiul meu care a plecat în lume.

Nu mai sunt nimic. Sunt nimeni. Sunt scrum. Sunt cenușă.

După un timp reușesc să îmi găsesc pasărea phoenix. O înalț din pulberea arsă și o păstrez. Nu mai am ani, dar am clipe. Sunt bune și clipele. Sunt oricum mamă pentru veșnicie. Nu mai pot să-mi rearanjez altfel celulele.

E Crăciunul!

Vine acasă. Câteva zile. Doamne, ce bine!! Nu îmi mai trebuie altceva, decât  să îl răsfăț și să mă bucur de el. Când îl privesc, se suprapun curcubeic toate imaginile din inima mea: bebelușul dulce, îngeresc, moale și pufos, copilașul scump, cu pălmuțe moi , care îmi făcea “dagă, dagă!”, elevul mititel în sacou și mai mititel, adolescentul glumeț și înțelept, minunăția de om care este acum, puternic, groaznic de rațional, amuzant și dulce! Penele de porumbel sunt ascunse bine sub aripi de vultur. Peste toate, revărsată, cotropitoare, iubirea mea copleșitoare  pentru el și liniștea și bucuria pe care mi le-a adus mereu. Și atunci, ce frumusețe  mi-ar mai trebui?? Ce altă binecuvântare?! Dacă aș reuși să păstrez bucuria cu care el vine acasă, dacă aș locui mereu în zâmbetele lui, atunci aș fi cea mai fericită!

Practic, toate spațiile dintre întâlnirile noastre se colorează cu ceea ce plănuim pentru următoarea întâlnire, cu asta ne ocupăm…oare ce i-ar plăcea fiului nostru? Oare ce l-ar face să se simtă bine? Ne ieșim din ritualurile noastre, din tipicurile vieții și căutăm chestii noi de făcut, de trăit. Vacanțele cu părinții trebuie să fie memorabile! Deși el spune că e mulțumit să stea la adăpost de ale vieții, să fie răsfățat pentru două săptămâni. Să stea Acasă. Să fie din nou Copilu’. Copilul meu drag, cel mai drag.

Normal că iar a plecat. Viața mea de mamă e în regim de ‘tocmai’...

 

 

Jurnal de Londra - Ziua 1 ( iulie 2012 )

ZIUA   1

Totul decurge normal. Aeroportul din Timişoara, nepoatele emoţionate ( e primul zbor al Oanei, Octavia e veterană deja şi o lasă mărinimoasă pe Oana la geam, precizând totuşi că la întoarcere va sta ea acolo), Wizz-ul la fel de simpatic, îmbrăcat în roz şi mov, priveliştile superbe, cred. Nu prea  știu exact, căci dorm buştean, până la zgâlţâiala de la aterizare.

Cristi profită şi îmi face din nou poză cu gura deschisă, omul ăsta nu are ce face!! Ce sunt eu de vină că el nu pune geană pe geană?! Şi nu mai pot eu de ipostazele groteşti în care mă pozează!

Frig în Londra, e iulie şi totul merge ca la carte!

În gara Victoria , mă aşez pe o latură şi hotărăsc să-l aştept pe Alex acolo. Va apărea şi el în câteva minute. Stau înconjurată de bagaje , mulţumită de dau pe dinafară. Cristi cel îngrijorat decide totuşi că acela nu e un loc bun pentru aşteptat( din motive necunoscute muritorilor de rând), aşa ca ne trambalăm cu bagajele după noi prin jumătate de gară, pe scări rulante, prin balamuc de oameni . Tac resemnată, aşa e cu stăpânirea bărbaţilor!! E mai înţelept uneori să le dai impresia că ei conduc. Acum e unul din acele momente! Tumultul e colorat şi pitoresc. Oameni de diferite naţionalităti, îmbrăcaţi în toate stilurile sau complet fără stil, trasează linii încrucişate prin atmosfera gării, vorbind în limbile lor, râzând , glumind, certându-se, grăbiţi sau pierzând vremea, cu ochii pironiţi pe ecrane. Magazine, tarabe cu uppercrust sandwiches, brioşe şi arome se învârtejesc printre zeci de steguleţe britanice.

Zac confortabil în liniştea din interiorul meu, nevenindu-mi să  cred că am ajuns din nou aici! Fetele râd, lovite de euforia momentului, de sunetele marelui oraş, de frumuseţea limbii engleze care se rostogoleşte amplu din toate megafoanele.

Apare Cristi, la fel de tulburat şi vijelios, a vorbit cu Alex, o luăm înapoi prin gară şi ajungem…ghiciţi unde?! De unde am plecat! Cu tot cu bagaje, bineînţeles.

Nu mai apuc să dau înţelept din cap, că Alex răsare de după colţ şi râdem cu toţii, încântaţi! Are o cămaşă superbă , albastră, adidaşi verzi, fosforescenţi şi sacou! E atât de englez şi de trăznit, încât zâmbetele ni se întind până la urechi, îl adorăm instantaneu şi ziua se revarsă dincolo de limitele bucuriei!!

Căutăm apartamentul ( eu având încă o mică spaimă că nu există! E spiritul românesc care îmi şopteşte că am fost înşelată, că , în mod fatal, am pierdut o groază de bani şi nu vom avea locuinţă!!).  Oricum îi las pe cei doi  Alpha să învârtă harta în toate părţile şi să găsească ei strada. Se ştie că eu nu înţeleg hărţile. Nu mă duce capul. Dar parcă mergem prea mult! Ne-am rătăcit. Mă rog de ei să se mai uite o dată pe hartă, ei că nu!!  Că nu au nevoie, li s-a întipărit în  memorie. Cine a mai pomenit de aşa ceva!!! Tac şi târăsc geamantanul, tot mai convinsă că strada cu pricina nu există. Rătăcim în continuare, dar pe aici şi rătăceala îşi are farmecul ei. Vai, în sfârşit îşi calcă pe mândrie, amândoi deodată( altfel nu se putea!) şi se uită pe hartă. Ne întoarcem. Găsim. Cheia se potriveşte la intrarea în clădire. Încep să sper. E acolo!!! Flat A.

Mititel, dar luminos, alb , cu tot ce vrei. Privelişte superbă de pe balcon, cu London Eye şi steagul fluturând pe Westminster Palace. Televizor, muzică, cuptor cu microunde. Curat. Un welcome packet. Pâine delicioasă cu cel mai bun unt pe care l-am mâncat vreodată. Anchor. Lapte şi suc de portocale. E momentul să mă dau mare cu ce apartament am găsit eu pe net! Eu!! Nu altcineva. Ceea ce şi fac, bineînţeles. Modestia necaracterizându-mă de când eram mic copil.

Menajera e româncă, logic, povestim un pic , apoi o lăsăm să-şi facă treaba şi pornim prin Londra. Care e la fel cum  îmi aminteam. Măreaţă, clădiri de sute de ani răsărind dintre cele moderne, numai sticlă şi lumină. Tradiţionalismul britanic şi multiculturalismul imperial. Feerie. Fetele zburdă, râzând în vânt. Cristi îndrăzneşte să se relaxeze şi  să savureze picătură cu picătura totul. Absolut Totul!

Străzi cu tarabe de toate felurile, mâncăruri preparate în stradă în ceaune uriaşe, îmi lasă gura apa, Big Ben-ul şi Tamisa, cu frumuseţea ei tulbure , vântoasă şi fumurie.

Alex ocheşte o clădire faină, cu multe etaje, chiar pe malul apei, analizează mental imaginea unui viitor fermecător cu el locuind acolo şi se întreaba retoric:

‘Oare cât o costă o chirie acolo?’
Octavia, agera şi cu spirit de observaţie, îi dă replica imediat: ‘Alex, ăla e spital!’

Seara suntem rupți și zăcem prin colțurile camerei. Oana, ronțăind:
‘Nu știu de ce îmi vine să mănânc întruna! Cred că am mâncat vreo 6 sendvișuri! poate pentru că am schimbat aerul?!’
Dar ce schimbare de aer!

Oana: ‘Nu știu unde mi-am pierdut capacul de la sticlă! Bine că mai am bibironul!!’ râdem ca apucații la toate prostioarele debitate.

Oana: “ Îți dai seama ce-am ajuns??!! Să iau hotdog cu 240 de mii ? ( 4 lire). Îți dai seama câți crenvurști cumpăram de banii ăștia?! Ce-am fost și ce-am ajuns!! Acum o săptămână dădeam cu sapa prin grădină la țară, cu soarele-n cap. Iar acum dau 240 de mii pentru un hotdog!! Poate m-a bătut prea tare soarele!’

Fetele își numără banii. Oana, care a plătit mai mult decât Octi peste tot ( pentru că nu mai ia bilete de copil), bombăne: ‘Mă simt frustrată că sunt adult!’

La London Eye era o coadă infernală, care a mers foarte repede, din fericire. Controloarea nu a vrut să îi dea drumul Oanei să treacă, pentru că nu arăta a adult și nu credea și pace că are 18 ani. S-a uitat la buletin, s-a mirat, s-a îndoit, a arătat-o pe Oana unei alte controloare, degeaba! Asta în timp ce eu parlamentam de zor că acea copiliță e adultă!! Profund afectată de ofensa adusă  maturității ei, cu un gest decisiv, Oana a întors buletinul și i-a arătat femeii abțibildul că a votat! Aia s-a uitat incredulă, spunându-i apoi, frumos și cu accent că semnul acela nu îi dovedește nimic!  ( toate astea s-au întâmplat ca pedeapsă, după ce am încercat să mințim la ghișeul de bilete că Oana are 15 ani și vrea bilet de copil, mai ieftin. Când am aflat că e nevoie de un adult însoțitor, nu știam cum să o cotim că de fapt e majoră și să o convingem pe respectiva să ne dea totuși bilete, că Oana are 18 ani. Ca românii, de…) În cele din urmă, datorită politeții britanice, adulte sau nu, fetele au fost lăsate să treacă și totul s-a terminat cu bine.

Lili: ‘Un țăran a spălat vasele în chiuvetă și nu a aruncat resturile!

Fetele în cor: Alex!!

Oana încearcă să monteze o cartelă telefonică primită în avion, ca să vorbeasca cu iubițelul ei. E destul de perseverentă, ascultând concentrată:

‘Îmi vorbește în chineză! Ăștia au o tactică specială de fraierire!’ se subînțelege că ea nu va pica în plasa lor!

Lili, revoltată: ‘Cine a folosit prosopul ăsta uriaș?!’

Oana, nevinovată: ‘Eu. L-am pus pe jos și am călcat pe el, după duș. Ca să nu ud podeaua!!!
Lili( care n-a adus prosoape, ca să-și păstreze geamantanele goale pentru suveniruri): ‘Cum adică??!! Altădată să te ștergi în cadă!’’
Oana, mirată la culme: ‘Cum să mă șterg în cadă?!”
Alex: ‘Matura de Oana!  A nenorocit un prosop bun de duș!!”
Oana: ‘Măcar acum îl putem folosi toți! pe jos!!”

Fiecare se laudă cu periuța lui de dinți, ceea ce duce la un dialog extrem de sclipitor!

Oana: ‘ Vedeți ce culori turbate are a mea?!!’
Alex: ‘Pe mine, când m-am spălat cu a mea pentru prima oară, m-au durut dinții!’
Zici că suntem o adunătură de debili mintal.

În această zi , Cristi nu și-a luat vin, de spaimă că i-l beau ceilalți!

Acasă , în România, în timp ce scriu aceste pagini, el sforăie, cu televizorul mergând. Pe Antena 3. Deodată, apare în bucătarie și bolborosește furios:

‘Eu vreau să cer azil politic! Mă duc înapoi la Londra! Nu mai pot cu știrile astea idioate!!’’

 

 

 

 

 

Jurnal de Londra - Ziua 2

ZIUA    2

Cristi a găsit un parfum prin dulapuri, superb, de evreu bogat ( menajera ne-a spus că lucrează pentru ovreiul Samson!):

‘Îl iau cu mine, că are două!!’
Oana: ‘Mă duc să scotocesc și eu!’

Așa ca ea scotocește, în timp ce noi ne luăm micul dejun. Fiecare cu prioritățile lui. Pâine prăjită crocantă, cu unt galben, gros, plutind pe crusta aurie, suc de potocale rece, cafea sau fulgi cu lapte ( din fulgii lui Samson, bineînțeles! Să sperăm că nu va sărăci, bietul!).

În fiecare dimineață , eu și Cristi ne vom trezi la 7 ( de bună voie și nesiliți de nimeni) și vom savura pe îndelete masa de dimineață, răcoarea plăcută a balconului, Londra plutind sub nori, avioane, răsărituri, știrile  minunate ( Cristi pricepe totul în mod instinctiv, ce înseamnă o ureche muzicală exersată cu clasici și Jean Michelle Jarre!!!). Aici, știrile nu te umplu de groază matinală, sunt plăcute și relaxante. Aflăm , de exemplu, că un leu a evadat pe undeva prin Essex, că prințul Harry se pregăteste de o expediție la Polul Sud, că elevii englezi au păduchi , iar primarul Londrei apare cu părul vâlvoi de fiecare dată și spune câte ceva drăgut despre jocurile paralympice.

Apoi răsare și tînăra generație, fix la ora 9, când le dăm trezirea. La 10 suntem gata, energizați, ieșim pe ușă. Toată admirația mea pentru fete, care reușesc să fie punctuale, în ciuda schimbării a vreo 3 toalete, fărdăluirii și coafării inovatoare.

Ne suim în autobuz, 24 to Hampstead Heath. Alex îi întinde banii șoferului și comandă 5 bilete. Îl vedem cu stupoare pe acela punându-și mâinile în cap și încruntându-se feroce. Ne speriem! Are un atac la vederea românilor în autobuzul lui???!! Nu, nici vorbă! Calculează cu toate puterile neuronilor cât face 5 înmulțit cu 2,3. Când se prinde despre ce e vorba, Alex îl liniștește, spunându-i că avem suma exactă. Ușurat, nici nu-i mai numără și ne permite să urcăm. Sper să nu facă vreun accident din motive de stres.

Trafalgar Square. Poze minunate. Hotărâre eroică: vom vizita National Gallery! Să ne culturalizăm și noi! E hotărârea tinerească și nebunatică a fetelor! Te pui cu adolescența! E superb, măreț! Rezistăm vreo 15 minute. Mult mai interesant ni se pare shop-ul aferent, cu chestii delicate , din care răzbate fiorul grațios al artei! Gen : cană cu flori galbene. Motiv Van Gogh. Din păcate rămâne acolo, că e prea scumpă.

Leicester Square.  Înfulec noodles and chicken in soya sauce. Pe stradă. Toate chinezăriile mă atrag teribil. Mă refer la mâncare!!! Stăm la o terasă, restaurant mexican, bere, suc.

Oana , în timp ce soarbe finuţ din cocktail-ul ei, spune cu aceeaşi eleganţă graţioasă: ‘Ce frumoasă e sticluţa asta cu nisip!’
Octi o corectează cu nonşalanţă: ‘E piper!’

 Şi-au luat fetele portofele cu motive londoneze.

Oana: ‘Nu-i mişto? Era să nu-mi iau , dar nu am rezistat tentaţiei!
Octi: ‘Vezi cum umbli cu al meu, e greu, că e plin.’
Oana: ‘Şi ce,  nu-ţi convine??!!’

Umblăm ameţite de plăcere prin amalgamul colorat de raţe atârnate în vitrine, buticuri, suveniruri, reclame strălucitoare şi babilon de limbi. Alegem un restaurant chinezesc să mâncăm. 8 lire de persoană si mănânci cât vrei. Tăviţe nenumărate îmi fac cu ochiul. Octi se uită cu îndoială, nici vorbă de piept de pui la grătar! Îşi pune totuşi , cu mult curaj, chestii ce seamănă a carne şi ocoleşte în mod inspirat orice formă de sos. Oana , mai nesocotită, că aşa e felul ei, nu citeşte ce scrie pe etichete şi îşi  toarnă cu entuziasm sos drăgălaş , roşior şi simpatic, peste toată farfuria ei. Crede că e sosul bunicii din Petroşani. Mâncăm. Adica noi, care ne umplem farfuria a doua oară. Chiar şi Octi . Oana învârte prin farfurie, cu un rictus pe faţă. Oare o doare ceva?? Aha!! se pare ca totul e atât de iute, de nu poate mânca! Sosul i-a venit de hac. S-a lecuit pe viaţă de mâncarea chinezească!

 Ale: ‘Dacă nu mănânci tot din farfurie, îți fac ăștia un voodoo de o să stai 3 zile pe WC!’

Acasă, seara.
Cristi: ‘ Tot frigideru-i numai pâine! Ca homeleşii!’
Ne-am aprovizionat, bineînţeles, cu delicioasa pâine şi bestialul unt! Micul dejun e cea mai importantă masă a zilei, oricine o ştie!

Alex: ’Dar ce roşii ţi-s obrajii, tată! Te-ai bronzat?’

Cristi: ‘De la nervi!!’
Am făcut o groază de cumpărături . Cristi şi Alex, ce să faca?! Au aşteptat şi au aşteptat. Până s-au înverzit. Asta-i soarta!

Octi apare senină și regală din cameră, cu un tampon demachiant în mâna ridicată și întreabă practic:

‘Unde e uleiul de măsline? Să mă demachiez!’
Ne uitam increduli la ea și ne tăvălim de râs. Apoi, bineînțeles că găsim și ulei de măsline printre rezervele lui Samson. Bietul om nu va mai rămâne cu nimic dupa invazia românilor.

Alex: ‘Fetelor, vreți să mergem la “musical”?’

Oana:’ Nu merită!’
Lili:   ’Fetele astea, dacă le întrebi aşa, o să renunţe rapid la orice formă de cultură!’
Oana: ‘Chiar mă gândeam ce să-mi cumpăr cu cei 25 de lire de la musical!!’

Octi ne povesteşte că s-a trezit pe la 6, simţind că ceva era în neregulă pe planetă! Apoi şi-a dat seama că ceva ERA PREA MULT!! Avea prea multe perne!!!!

Ne distrăm copios, fiecare în colţul lui. Oana stă cu laptopul pe un colţ al canapelei şi arată ecranului toate hainele pe care şi le-a cumpărat. Pe muteşte, flutură în faţa micului dreptunghi negru bluzele de dantelă, colanţii vărgaţi şi papuceii coloraţi cu flori. Îi arată iubiţelului comorile. Dar e o scenă  de-a dreptul hilară, un spectacol de mimă dansată, colorat de micile comentarii care îi scapă, deşi el nu o aude. Cristi îşi savurează vinul pe care şi l-a luat şi din care a oferit doar o înghiţitură fetelor. Cu Alex nu i-a mers, că şi-a turnat singur un pahar! Şi doar nu era să-i smulgă paharul din mână lui kitchibobo cel iubit! A privit cu demnitate cum i s-a împuţinat lichidul preţios şi şi-a acceptat soarta! Aşa că stau amândoi unul lângă altul şi fac glume! Octavia stă cu picioarele încrucişate, laptopul în braţe ( Samsonul avea şi laptop în apartament, mânca-l-ar mama de ovrei deştept!), sorbind din Dr. Pepper , ronţăind Pringles şi chiţăind cu prietenele. Eu stau la masă, savurând o ciocolată şi numărându-mi chitanţele. Televizorul merge, casetofonul de asemenea, aerul răcoros a ploaie umflă perdelele de la balcon. Luna apare sporadic printre norii alergaţi, râdem de unul şi de altul. Ne prostim.

Fac bilanţul zilei. Minunat la cumpărături. Pe Oxford Street, la LillyWhites, oriunde am putut şi găsit! Octi strălucind de bucurie pură şi copilaroasă pe toate cele 4 etaje de la M&M, care au fost pur si simplu delicioase! Alex cumpărând o cravată cu bombonele!

Nebunie cu fetele astea, nebunie zglobie, ușoară și luminoasă ca ele, în frumusețea și bucuria parcă neîncepută a vârstei! Parfumuri, inele cu fundițe, papucei, bluzițe! Cristi și-a luat adidași albaștri și vin roșu. Eu  – sacoșa mea minunată cu London.

Pe autobuz, la etaj, spre casă, aproape în noapte, Cristi și-a luat inima în dinți și a declarat cu asprime:

‘Să știți că eu îmi iau vin și nu vă dau! Să vă luați, dacă vă trebuie!’
Oana:’’ Dar de ce??!! Doar un unchi avem în Londra!!’

 Ale, în timp ce Lili cască groaznic, crezând că nu o vede nimeni ( Cristi doarme de mult):

‘The Beast!!
The Beauty doarme!!”

 

 

 

 

Jurnal de Londra - Ziua 3

ZIUA   3

Cristi ( atent la ce stație trebuie să coborâm):   ‘Uite, scrie ‘Towards Warren Station!’. Towards, adica următoarea!!!’

Important e că engleza nu e o limbă necunoscută pentru el.

Octi exclamă cu bucurie sinceră a marilor descoperiri: ‘Uite! Bus Lane! De când aștept să văd banda specială pentru autobuze!

Oana: ‘Bifeaz-o de pe bucket list!!!

Alex: ‘Oprim la Greenwich?’

Oana: ‘Ce-i acolo?’
Lili:   ’ Crede-mă, nu te interesează, nu e nimic de cumpărat!’

Madame Tussauds. Poze, poze. Îmi imaginez cum ar fi să te plimbi printre frumusețile de aici fără nimeni altcineva, doar ecoul pașilor tăi. Liniște, timp să studiezi detaliile statuilor, să-ți amintești înălțimea eroilor preferați, să le analizezi fiecare fir de păr. Perfect. Dar așa, e nebunie. Puhoi de oameni care stau la coadă să facă o poză cu Robert Pattinson, poza în sine devenind mai importantă decât orice altceva. Nebunie, dar distractivă, dacă ai nervii buni și, mai ales, dorința de a te distra! Pe care noi o avem din belșug!

Mersul cu trenulețul prin istoria Angliei e grozav, iar filmul 4D extrem de reușit! Supereroi ce salvează Londra, cu efecte speciale, o chichiță ingenioasă ce salvează și  excursia noastră la Madame! 

Ieșim. Mor de foame. Mă apucă constant, tot la 3 ore! Mâncăm la ‘Paul”, restaurant –brutărie, cu aer ușor franțuzesc, jazz în fundal. Sendvișuri bune, bune, Octi găsește o prăjiturică absolut delicioasă, din care gustăm cu toții, savurând gustul de vanilie pe care-l aveau  probabil prăjiturile  acum 100 de ani! Drum prin ploaie și vânt. Ploaia în Londra are un farmec aparte, căci știi că urmeaza ceva soare! De genul, Primark!!!!!!!  Cine nu ar umbla printr-un pic de ploaie, când ținta e asta?!

Oana sigur ar umbla prin tsunami şi uragane! Oricum, ajunsă acolo, înnebuneşte subit și total. Cu faţa strălucind, aleargă de colo până colo, alege tot felul de haine, le aruncă în coş, renunţând imediat la ele , găsind altele şi mai şi! E raiul cumpărăturilor! O disperare cruntă se aşterne pe faţa lui Cristi în faţa sorţii potrivnice! Alex pare mai împăcat cu karma lui. Le sugerez destul de bădăran să aştepte afară, să bea bere, să facă ce-or face, d-ale bărbaților, dar să nu ne strice cheful! Să nu le văd feţele scârbite. Foarte ascultători, dispar. Iar noi, fetele, ne dezlănţuim! După vreo 2 ore de balamuc ( cred că mii de femei au înnebunit în aceeaşi zi cu noi şi s-au decis să-şi facă cumpărăturile la Primark), ajung şi eu la disperare, plus o durere cruntă de picioare. Conving fetele să se aşeze la prima coadă, cea în care stai dacă vrei să probezi hainele. Dacă vrei, nu te forţează nimeni să aştepti cu 200 de femei în faţă!!! Se pare că aşa gândeşte şi Octavia, care, exasperată, e gata să le arunce pe toate. Nu-i mai trebuie!! Pe faţa Oanei se citeşte o hotărâre cruntă! Cea care denotă idealuri măreţe! Ea ar sta 10 ore la coadă , chiar şi pentru o pereche de chiloţi! Îmi aduc aminte de aptitudinile pedagogice personale şi o iau pe Octi cu binişorul, doar nu o s-o lase pe Oana singură la coadă!  Cu o privire de martir, se sacrifică şi rămâne şi ea să-şi probeze hainele. Aşa se educă tânăra generaţie!!!! Bravo mie!

După o veşnicie, în care eu personal am stat de trei ori la coada unde se plătea, aşteptându-le, terminăm, cu zâmbetul victoriei pe faţă. Ieşim, tragem aerul bun şi umed în piept, viaţa e frumoasă! Mai ales când urmează “Pull and Bear”! Elegant, frumos, liniştit şi conţinând frumoasa mea jacket! Parfumul lui Cristi, Polo, cel descoperit prin dulapurile lui Samson, e găsit, identificat, cumpărat! Că doar n-o să-l luăm pe-al omului, zău așa! Proaspăt parfumat, Cri străluceşte şi e în stare de alte aşteptări pe la uşi de shop-uri.

Seară. Mâncăm. Sendvişuri din nou, dar cui îi mai pasă ce mănâncă??!!

Oana: ‘Mă simt….’

Octi: ‘Şi noi la fel!’
Parcă se simte o oareşicare spiritualitate în dialogul fetelor.

Oana:’ Oare de ce mă doare aicia la cot carnea dă pă mine??!’

Cristi: ‘De la prea multe umeraşe cărate!’

Cristi ameninţă: ‘Dacă nu îmi speli tricoul cel nou, trebuie să-mi cumpăr altul!!’

Văzând că nu îl bagă nimeni în seamă, îşi caută slujbe în ziar, neapărat în Londra. Ne înnebuneşte de cap toată seara, anunţându-ne de câte ori găseşte ceva, pronunţând în felul lui haios cuvintele englezeşti şi sorbind din sticla de vin . Tot roşu. A aflat că fetelor le place mai mult cel alb, aşa că-şi ia roşu.

Cristi:’Lili, eu îmi mai doresc un singur lucru - să-mi iau ciocolata aia de 1 kg şi s-o duc acasă!’

Alex: ‘Şi s-o mănânci tu!!
Cristi:’ Păi da, ce-ai crezut??!!’

Lili, fără să-şi dea seama, priveşte în gol şi dă din degete, un tic nervos! Cristi şi Alex îşi dau coate şi mor de râs.

Lili:’Poate aşa e scris în codul meu genetic!’
Cristi:’Codu’ lu’ pește!!Asta e Parkinson în toata legea! Sau traumă post-risipire de bani. Pe țoale!!!’

Cristi: ‘Lili, când mă dai cu cremă pe picioarele mele obosite? Spiritul Londrei! Multicultural! Fii arabă!!!’

Lili: “Eu trăiesc în matriarhat, s-avem pardon.”

Cristi:’Trebuie să-mi dau cu Polo în papuci!!’

Cer învolburat pe balcon, vineţiu şi rece. Mâine plouă. Ce ne pasă?

 

 

 

Jurnal de Londra - Ziua 4

ZIUA   4

Pe Tamisa. Plimbare cu feribotul. Categoria ? Absolut minunat!!! Cerul alternând între plumburiu şi albastru–peruzea, valurile alergând arhaic pe lângă vaporaş. În timp ce mă holbez la ele, imaginându-mă o biata cusutoreasă de prin alte secole aruncându-se de pe pod în adâncurile opace, deznădăjduită  că m-a părăsit fiul fierarului sau, de ce nu?!, vreo lady  ce-şi flutură umbreluţa , cele două italience reale de lângă mine au o viziune subită cu mine, mare cititor de hărţi şi îmi pun întrebări la care răspund cu aere de mare specialist! Sunt atât de competentă, încât mă uimesc pe mine însămi( chestie care nu i-a convins deloc pe băieţi, mai târziu, când le-am povestit cine sunt eu cu adevărat!! Au rămas cu sechele în urma diferitelor episoade, în care, de la atâta visare, am intrat cu capul în uşi , stâlpi sau în care am luat-o spre nord , crezând că e sudul!). Eu de fapt, mă descurc foarte bine geografic, dar când sunt cu ei îmi ascund această abilitate….e lesne de înţeles de ce.

Vizităm Tower of London. Pe lângă, pe lateral, e o vizită colaterală, că nu ne îndurăm să plătim, nemernicii de noi! Ce e înăuntru??!! Doar bijuteriile reginei! Cine are nevoie??!!

Ne uităm lung la vitrine cu sandvişuri şi brioşe.
Octi: ‘E cam scump!’
Oana: ‘Tu te plângi, care mai ai atâtea  lire?’
Lili: ‘A, d-aia ţi-ai luat tu pachetul de biscuiţi din cameră?!’

Râzând singură de marea economie pe care a realizat-o, Oana îşi ia îngheţată ca şi Octi: ciocolată şi mentă. În ciuda săpăturilor asidue ale fetelor, nu se găseşte decât menta! Ciocolata a dispărut! Si englezii umblă cu șmecherii?!

London Dungeon. 2 ore la coadă. Ce nu face omul pentru cultură! Dar înăuntru distracţie maximă. Octi se agaţă de noi cu disperare, ne strânge de mână, ne ia în braţe, încercând să se aline. Toate cotloanele întunecate şi spăimoase i-au declanşat fobiile, a mai băut şi cafea (scăpată de sub supraveghere , că  dacă o vedeam…), iar acum nu mai poate, vrea să iasă de aici, deşi poveştile sunt bine spuse şi decorurile chiar….înfiorătoare! Prăbuşirea noastră, a tuturor la ghilotină e trasă în poză şi e adorabil felul în care urlăm cu poftă şi cu ochii holbaţi.

Ieşim. Octi vrea cu disperare la baie. Pleacă cu Oana în gara London Bridge, acolo trebuie să existe o toaletă! Stăm. Le aşteptăm. Stăm. Şi iar stăm. Apar fetele. Nu par prea fericite.

Lili:’Nu aţi găsit baia?’
Octi: ‘Ba da, dar era cu bani!’
Lili:’Şi??!!
Octi: ‘Şi n-am intrat!’
No comment!

 Street food market. Mâncăruri peste mâncăruri, sărind cu aromele lor să te agaţe, renunţăm la ideea de a mânca la Sherlock Holmes,  mă întreb disperată ce minunăţie  să mănânc. E una din cele mai grele decizii din viaţa mea ( de atâta efort decizional voi finaliza cedând nervos și cumpărându-mi cârnați cu varză!!! vai de capul meu!). Fetele cam strâmbă din nas la atâta puhoi de mirosuri, dar ce să facă, trebuie să se supună .Să zică mulțam că nu le cumpărăm niscaiva carne de oaie sau caracatiță pane!

St. James Park.

Oana:’ Ale, uite câte monede aici în lac! Îmi vine să sar să le culeg pe toate, chit că mă fac de râs în toată Londra! Să-mi scot mâncarea pe astăzi! Sau măcar de-o bluză la Primark!!’

Apar veverițele, graţioase, încântătoare, una o muşcă pe Octi de deget. Doar delicat, nimic grav. Superbul gazon englezesc, verde, verde.

Seară.  Octi s-a întors la origini, adică ronțăie chipsuri, fericită că identifică componentele de baza ale hranei, Cristi caută case englezesti într-o revistă, bombănind singur. Te pomenești că se imaginează în House Hunters! Oana se miră câte haine și-a luat. Mâncăm sushi.

Octi:’ Eu aș mânca numai sushi, sushi, sushi…’

Oare mâine plouă?

Acasă, din nou, în timp ce scriu, Cristi vine hotărât din camera alăturată: ‘Eu cred că nu-s atât de idiot să nu iau testul Cambridge!!!’

Am rămas cu gura căscată.
Acum ascultă muzică clasică:’ Vreau să mă rup cu totul de politica românească!’

Cristi:’ Țigon House! Casa noastră e prea întunecată, mucegăită, nu e albă, luminoasă, nu are pluș pe jos, moale și pufos ca cel din Londra!  Și ce-i porcăria asta de plapumă??!! Așa faină era aia din Londra, așa pufarin, pufăiam în ea de numa’!’

Pe BBC, aflăm ca e un incendiu uriaș în Spania; o englezoaică aflată acolo își dă cu părerea.

Cristi:’ British tourist! S-o dus în Spania , la căldură!!! Eu aș fi stat la Londra și în ploaie!’’

Oare își mai revine de pe urma întoarcerii traumatizante în România?

 

 

Jurnal de Londra - Ziua 5

ZIUA    5

Am lăsat fetele la acvariu, aproximând că vor sta acolo vreo 2 ore . Eroare de judecată!!! Au ieșit dupa vreo oră și au tot așteptat la locul de întâlnire! Nu știu de ce au stat așa puțin, li s-or fi părut peștii  niște chestii istorico-culturale și s-au plictisit?! Oare dacă le-aş fi amintit câţi bani au dat pentru a-i vedea ??!! Oricum, peştii m-au plictisit întotdeauna  şi pe mine. Or fi una din chestiile alea bărbăteşti pe care nu le-am înţeles niciodată.

 

Am galopat în mers artistic ( adică admirând tot ce ne ieşea în cale!) până în Leicester Square, să luăm bilete la musical. Tocmai făcusem, mental, un compromis de-a dreptul inteligent între cultură şi omul secolului 21. Vroiam să mergem la musical, chiar vroiam, dar ne hotărâsem să mergem la….Shreck!!! Simţeam că am putea suporta asta. Soarta potrivnică s-a opus. Biletele  erau prea scumpe pentru buzunarele noastre.  Viaţa-i dură! Ca să ne revenim, ne-am prăbuşit la Sherlock Holmes Pub, cu un Guiness în faţă şi o prăjitură scăldată în sos fierbinte caramel şi vanilla icecream. Viaţa e destul de bună!

 

Cristi:’Voi staţi să rezervați masa și eu mă duc după fete, deși mi-e de-a dreptul groază să trec iar pe lângă ăia îmbrăcați în pădure!’ ( mimii de pe malul Tamisei)

 

Suntem toți la masă, așteptăm minunățiile de feluri comandate ( cel puțin, sperăm în minunăția lor!) și parlamentăm unde să mergem mâine. Părerile sunt împărțite, unii hăis! alţii cea!

Alex, către fete: ‘Cât credeți că stați la British Museum? ‘

Lili:’ O oră jumate maxim! Poate două. Vor fi așa de culte, că vor vrea să iasă foarte repede!’

Oana: ‘Eu cred că ies într-o oră.’

Octi:’ Hai, Alex și tu, că e mocca!!!’
 

Vin felurile de mâncare. Nemaipomenite! Se revarsă cartofii, cârnații, rondelele de ceapă, sosurile! Ale rămâne cu gura căscată, holbându-se oripilat la farfuria lui, noi cădem sub masă de râs. Și-a comandat ceva numit simbolic: ‘Prânzul plugarului!’. Cu adevărat metaforic e și conținutul farfuriei: o felie de șuncă, una de brânză, o ceapa crudă mititică și drăguță și un măr delicios, tăiat felii! Totul prezentat artistic pe o frunză verde.

Lili:   ’Au uitat să specifice că e prânzul plugarului sărac!’

Ale, resemnat la aceasta nouă lovitură, dupa cea cu muzicalul:  ’Asta-i mâncare de student.’ 

Cristi, cu sufletul lui de părinte sfâşiat ( în timp ce înfulecă din cârnaţii şi piureul din farfuria proprie!!):  ” Mereu mi-e milă de Alex când îşi comandă de mâncare!’
 

Îmi dau brusc seama că Oana e din ce în ce mai palidă şi slăbiciunea ei e contagioasă, parcă mă ia cu leşin şi pe mine; toţi înfulecă de zor( Alex muşcă delicat din măr, că ce altceva să înfulece de zor!), doar noi două nu avem în faţă nimic. Preocupată să gust de la ceilalţi, nu am observat că noi nu ne-am primit comanda .Aşteptăm. Restul şi-au lins deja farfuriile, ceapa lui Ale zace stingheră, mă duc să întreb ce se întâmplă. Cu stupoare, descopăr că nu am comandat de fapt “fish and chips”. Cică. A uitat chelnerul să noteze . Aș fi putut să îmi dau seama când am plătit, că era o sumă cam mică, dar de…mai plătesc o comandă, așteptăm….în sfârșit!!! Bun, bun.

 

Oana merge să comande Ginger bear pentru Octi, nealcoolică. Chelnerul, simpatic și tânăr, îi cere buletinul. Murim de râs în timp ce Oana îi explică, încă o dată , unde e scris anul nașterii.

Lili( importantă și mândră de nația britanică, pentru care o fixaţie nenaturală): ‘Vezi, aici nu dau băuturi minorilor. În Petroșani e așa?’

Oana:’Acolo nu vor decât să te faci muci! Indiferent de vârstă!’

Ce vocabular au tinerii ăștia după o bere de ghimbir!  Nealcoolică! Mi-e frică să mă gândesc ce cuvinte mi-ar auzi urechile după una alcoolică!
 

Octi, savurându-si prăjitura de ciocolată cu sos de vanilie:’ Eu nu mai pot, că stomacul meu e mic!’

Cristi: ’Nu-i bai! Cât mai mic! Lili nu se supără!’
 

Ale: ‘La anu’, plec în Caraibe! Fără voi!’

Cristi stă un pic pe gânduri, dar punctează victorios: ’Las’că te găsim noi, oriunde ai fi, Kitchibobo!!’

 

BFIMax a fost așa cum îmi aminteam. Glorios, elegant, superb. Filmul delicios. Fetele au fost încântate de actorul principal, așa că Spiderman a primit nota maximă. Ce notă ar fi putut primi ecranul acela uriaș, scaunele confortabile și senzația că ești în secolul viitorului?!

 

Păcălesc fetele că le-am luat bilete la musical cu 40 lire și, în loc să cadă pe spate de groază, se scotocesc prin buzunare să-mi dea banii. Râd un pic isteric, dar râsul e bun, nu?! Încep să mă întreb de ce nu am luat bilete cu adevărat. De ce am crezut că au să se supere? Cred că educația prin iubire promovată de mine are ceva hibe. Oare aș fi putut să le duc și la Westminster Abbey?! Dacă aș fi forțat un pic nota?

 

Dar  mă voi gândi la asta mâine. Mâine e o nouă zi, nu?!

 

 

 

 

 

 

Jurnal de Londra - Ziua 6

ZIUA   6

Seara.

Oana: ‘Mi-e rău de la vodca aia!’.  Şi-a cumpărat o doză mică de votcă cu cranberry, ca să se dea mare din nou că e adultă şi face ce vrea! Din nefericire, iar a trebuit să-şi arate buletinul, pentru că  nu părea majoră, ditamai adultul, ci doar o copiluţă mică şi eventual vicioasă, care trebuia salvată de  relele universului!

British Museum ne-a întâmpinat înveştmântat în aceeaşi frumuseţe atemporală, parcă plutind în  eternitate şi măreţie. Le-a luat fetelor cam o oră să-l viziteze, o parte fiind consumată pe la shop-urile aferente. Cred că modul ideal de vizitare ar fi o sală pe zi, să te cufunzi în perioada cu pricina şi toată ziua să fii egiptean, construind morminte faraonice! Dar aşa, în grabă, nu îţi învălui bine neuronii în atmosfera Nilului și a mumiilor, că te trezești aruncat brusc între zeii Romei sau în mijlocul samurailor. Nici un neuron normal nu ar putea rezista la asemenea asalt cultural. După vreo oră de frumusețe și istorie la greu, simți o ceață vâscoasă care îți acoperă vederea, energia îți e pe nivelul de avarie, te prelingi și te mumifici dacă nu evadezi repede de acolo, la aer proaspăt, la contemporaneitate.  Ce minunat străluceau soarele și zâmbetele băieților, când am ieșit! Ei fuseseră pe la electronice, așa că Ale ne-a arătat mândru noul lui ceas Cassio ( de plastic, Doamne!! nu mai înțeleg nimic în legătură cu ceasurile!!) și noul mouse. Cel vechi fusese avariat mortal de Octi, în cameră , când țâșnise de pe canapea și răsturnase un pahar de apa. Peste mouse. Cel nou strălucește ca un OZN, așa că Ale aproape îi mulțumește Octaviei că l-a ajutat să-și reînnoiască gadgeturile.

Harrods s-a prezentat la întâlnire de-a dreptul năucitor. Spre cinstea noastră, nici aici nu am rezistat prea mult. Ca și cum impactul cu frumusețea, de orice fel, trebuie limitat. Și cum noi toți vroiam să ne păstrăm sănătatea mintala…am intrat mai bine la Gap, unde Oana a întrebat, plină de curajul disperării și într-o doară cât costă un trench minunat. Era cel care o atrăsese înăuntru, ca o fata morgana. 60 lire. Fetele se decid să-și ia ( după un timp nu mai știi exact ce înseamnă 60 lire, sunt doar 60, la urma urmelor!!). Găsește Oana pardesiul mărimea mică, îl înmânează mărinimoasă Octaviei, îl caută pe al doilea…nimic!! În timp ce Octi se rotește mândră și frumoasă în fața oglinzii, Oanei îi alunecă colțurile gurii tot mai jos. Nu vor să dezbrace manechinul, politica firmei o interzice. Prăbușire totală a Oanei. Revenire spectaculoasă când vânzătoarele pun mâna pe telefon și se interesează prin Londra la ce magazin de-al lor există numărul cel mic. Este chemat Ale, căruia i se desenează harta și i se dau explicații amănunțite, pe care le primește cu un dezgust din ce în ce mai vădit desenat pe întreaga lui figură! O aleargă pe Oana spre noul Gap, martir pe altarul verișoriei, în timp ce noi ne relaxam în Hyde Park, la o cafea și o bere. Stăm la Serpentine și admirăm lacul fără  soare și tremurând subtil. Octi se întreabă dacă să-și îmbrace obiectul discordiei, dar până la urmă  apare soarele și ne mai revenim.

Ne reîntâlnim cu alergătorii dupa trench, Oana mirându-se cu ultima suflare că a dat atâția bani pe o haină. Traumele  post-shopping!

Urmează altele.  Câte pot să-și cumpere fetele astea!!! Și eu după ele. Alte jachete albe superbe , de la Zara, un palton în carouri, Alex a plecat de mult spre cameră, Cristi  leșină pe lângă ziduri. Fetele  - ca veverițele!

Votăm ce facem în ultima zi.

Oana: ‘Trebuie să merg să-mi iau poșeta aia cu fundiță!’

Alex( cu sarcasm) :  ’Hai pe Oxford Street!’ N-am fost de mult!
Cristi:  ’Au mai rămas niște ganguri nevizitate!
Oana:  ’Ce mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu prințul Harry și să ne plimbăm prin Harrods.’
Ale:     ’Ce imaginație ai!’
Oana:   ‘Am, că realitatea e cruntă: în câmp, la cules de mere!!!’

Cristi( la televizor):  ’Uite, Lili, imagini de pe Marte!’

Lili dă din umeri, nu o interesează.
Cristi:    ’Uite, Lili , imagini cu buticul!!!!’

Ultima zi e foarte prețioasă, așa că toată lumea simte că nu mai e momentul compromisurilor. Când mai ai doar o zi, nu mai poți face pe placul altora!!! Decizie finală: fiecare va face ce vrea!!! Dar cei ce  nu știu ce vor??

Lili:    ’Hai să mergem din nou la film!’

Ale:     ’Nu este decât Batman!’
Lili:     ’Hm, nu știu dacă îmi place…’
Oana:   ’De ce, poate și Batman e un drăguțel!’
Londra e o lume populată de drăguței, prinți năzdrăvani și veverițe. Să nu mai vorbim de buticuri!  O lume perfectă.