Atât de imperfectă

„Unele mame plâng ușor din orice, mai ales cele care își poartă sufletul mare pe dinafară, ca pe un veșmânt…”

”Veșmânt?”

„Ca pe o haină…”

”Făcută în casă…”

”Da chiar așa, ca pe o haină făcută în casă.” (Bobi)

Nu mi-am văzut niciodată mama plângând. Și cred că nici fiul meu nu m-a văzut pe mine vreodată. Genul de femeie puternică, care își ascunde sentimentele. Așa am fost educată să fiu. Găsește soluția. Caută, descurcă-te. Mereu cu un zâmbet pe față, cu voie bună. Eficientă, pragmatică. Eu - o romantică prin definiție.

 

Îmi aduc aminte cât de emotivă am fost în toată copilăria și adolescența mea. Plângeam din orice. Până am învățat să n-o mai fac. Emoțiile au fost adunate cu grijă și ascunse adânc, foarte adânc. De atunci nu am mai purtat niciodată veștminte făcute în casă. Doar polistiren și plastic și mască de fier. Geamăn peste geamăn. Zâmbetul echilibrat a fost arborat pe figură, ca un steag de neatârnare. Uite ce bine mă descurc! Nu am nevoie de ajutorul nimănui. Sunt un stat independent și de sine stătător. Lumea a început să creadă. Că judecata mea e impecabilă, de o raționalitate ieșită din comun. Să vină la mine după sfaturi. Ba chiar am început să cred și eu. Că sunt cel mai logic și imparțial om de pe planetă. Masca devenise atât de bună, atât de completă, încât mă modelam după ea, credeam că sunt ea. La urma urmelor, era un Protector foarte bun. Eram mândră de Protectorul meu și de mine însămi. 

 

Dar emoțiile s-au adunat și s-au tot adunat. Și-au văzut de viața lor proprie, separat de a mea. Au stat acolo, ascunse în spatele porților uriașe de beton armat și s-au umflat și tot umflat, până pârâiașele de emoții curgătoare au răzbătut prin șanțuri săpate pe sub armamentul greoi, m-au sabotat cu nesimțire și plăcere răzbunătoare, au curs și au tot curs, până au aruncat în aer barajele și au spulberat orice urmă de protecție. Și atunci am plâns și am tot plâns. Apoi am râs. Și nu mă mai puteam opri. 

 Tot ce am strâns, ca avarul cel mai avar, emoții de zeci de ani m-au săpat pe dinăuntru, m-au sculptat ca pe o statuie de sare plină ochi de labirinturi fragile, topite și contopite în râuri de lacrimi și dor. S-au apropiat de masca mea zâmbăreață și sigură pe ea și i-au șters contururile, au distrus-o de dinăuntru spre în afară. Au sabotat-o, picătura chinezească căzând mereu în același loc și încercând să respire, să tragă adânc aer în piept. Din mijlocul mormanului de piatră. Întâi a apărut efectul de ceață și zâmbetul din colțul gurii s-a aburit, odată cu cel din colțul ochilor. Încă o maree, două și masca a început să se dizolve. Apoi efectul domino. Lăsându-mă, încetul cu încetul, complet descoperită, eu cu mine însămi, fabricată în casă, cu propriile mele mâini, de propriile mele tristeți și bucurii. Dezvelită în ploaie și în lumina arzătoare a soarelui. Dar atât de liberă. 

 

 Oh, ce libertate! Toată iubirea mea copleșitoare liberă să dănțuiască vesel pe tot cuprinsul lumii, avântată în bucurii și în dărnicii de neimaginat vreodată. Parcă aș fi la o nuntă evreiască, dănțuind mai mult decât fericită, liberă de inhibiții, cu ființa mea de ceară  fluturându-și mâinile spre cer și țopăind cât de bine și de înalt poate. Plină de ridicol în haine colorate, cu mărgele fluturătoare, roz, galbene, portocalii și verzi, cu părul împletit în codițe turbate. Complet irațională. Eu și iubirea mea uriașă care a săpat șanțuri- tranșee prin mine și a luptat pe viață și pe moarte cu Protectorul-mască. A luptat pentru supraviețuire, pentru libertate, pentru puterea de a dansa în văzul lumii. Irațională și fericită. Ilogică cu nerușinare și seninătate. Iubirea mea emoție. Care a biruit. Și m-a redat pe mine mie însămi. Iubirea mea neînfricată care nu se mai teme de nimic, nu mai are nevoie de protecție, care a luptat și a izbândit. Care nu cere nimic. Doar să existe pur și simplu. Nu în temniță de beton, ci dănțuind prin lume. Strigând sus și tare că iubirea este îndelung răbdătoare, acoperă totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Suferă și poate să danseze mai departe. Cu o bucurie dincolo de limite. Nu limitează, nu poartă măști, nu construiește închisori. Nu poate trăi în  închisoare, cum nici o ciocârlie frumos cântătoare nu poate. 

 

 O perioadă am umblat prin lume cu masca șiroindu-mi pe față, ca un clovn ce a râs și a plâns totodată, cu machiajul prelins alungit în dâre alb-colorate. Dar apoi m-am aplecat și mi-am clătit ochii în izvorul de lacrimi ce nu contenea să răsară și mi-am simțit fața frumoasă și curată, luminoasă ca niciodată în fragilitatea ei pură. Acum port doar haine făcute în casă, ușurele, prea ușurele în fața frigului pătrunzător al iernii. Dar îmi place frigul. Dogoarea dinăuntrul meu îmi aduce broboane de sudoare pe frunte și pe inimă, așa că îmi place frigul. Nu-mi mai pasă de el. Nu mai vreau nici un fel de protecție. Nici măcar o picătură, nici măcar un fulg. Nici măcar un zâmbet pictat pe figură. Vreau să umblu de colo până colo cu inima dezvelită, roșie și palpitând-pulsând încă atât de puternic sub pânza ușoară de lacrimi, pânză țesută în războaie, pânză făcută în casă.

 

 Unele mame plâng ușor. Căci umblă cu sufletul la vedere. Eu nu am făcut parte dintre ele. Eu mi-am adunat fiecare lacrimă ca un avar, am pus-o frumos pe rafturi și pe frunze, picătură cu picătură, zeci de ani, până au pornit ploile și torentele și râurile care m-au sculptat și eliberat. Acum umblu și eu cu sufletul la vedere. Complet neechilibrată, în dezechilibru fragil, gata să mă topesc la următoarele ploi, gata să mă prăbușesc de pe sârma subțire ce tremură deasupra hăului lumii. Dansând de bucurie. Atât de liberă, atât de fără teamă.

 

 Atât de imperfectă.

 

Alergând pe sloiuri de gheață

< Drumul numit „mai târziu” duce către un loc numit „niciodată” >

Ca în toate familiile obișnuite din România, din copilărie am învățat să economisesc. Totul se punea la păstrare pentru zilele rele ce urmau să vină. De mică mi s-a înșurubat în cap motto-ul fiecărei zile: „Strânge bani albi pentru zile negre”.  Fii econoamă, fii prevăzătoare. Hainele bune se țineau în dulapuri, pentru ocazii deosebite. De câte ori veneam din marele oraș (Petroșaniul nostru de toate zilele), trebuia să ne schimbăm în hainele de casă. Ca să nu stricăm prea repede țoalele cele scumpe, cele de negăsit. Dulciurile, care erau la negru și nu se găseau mai deloc, erau puse în dulăpior și mâncate cu porția, mai târziu. Fratele meu mă scotea din minți pentru că își mânca în viteză porția și apoi atenta zilnic la dulciurile mele pe care le păstram prevăzătoare și cuminte până aproape expirau. Porțelanurile și chestiile mai luxoase erau pentru când veneau musafirii. Și așa mai departe.

 

Chiar și viața era pusă în așteptare. Întâi trebuie să înveți, mi-au spus părinții grijulii. Nu acesta este timpul potrivit pentru iubire sau distracție. Acesta este timpul pentru făurirea viitorului de aur. Învață, învață, învață! Așa că am învățat. Apoi am sărit direct în viitorul meu de aur. Numai că deja eram obișnuită să amân toate lucrurile bune. Să le păstrez pentru zilele negre. Chiar și acum, după aproape 30 de ani de maturitate golden de-a dreptul, încă păstrez, încă amân. Îmi pun deoparte mesajele de la fiul meu. Dacă vreodată o să fiu bătrână și singură și el nu o să îmi mai scrie?! O să recitesc chestiile minunate pe care mi le-a scris.  Îmi pun deoparte cărțile care o să-mi țină de urât cândva, amân gesturile frumoase care se derulează doar în imaginar, amân până și să fiu dramatică când am chef să fiu dramatică. Mai înainte tocmai i-am spus soțului meu să nu mănânce din salata de conopidă, e pentru mâine.

 

Cum amânăm totul în țara asta, de zeci de ani suntem în regim de amânare. Amânăm șoselele, ne zdruncinăm prin toate gropile  și ne propunem să mai mergem acolo, în locul acela minunat, când se vor face reparații. Adică niciodată. Drumul spre Obârșia Lotrului e de o frumusețe ieșită din comun, dar nu am mai fost de mulți ani pe el, pentru că nu era momentul. Nu era momentul să ne facem praf mașina. Nu știu ce facem cu orașul, amânat de-a dreptul,  nu se mai poate trăi aici, cu toate străzile și trotuarele săpate și întoarse. Parcă am fi zonă de război. De zeci de ani amânăm orice urmă de admirație și încredere în oamenii noștri politici. Președinții pe care îi avem par smulși din manualul cu caricaturi și asta pentru că amânăm să îi căutăm pe cei inteligenți. Presupunând că mai avem oameni inteligenți în țară. Dacă nu or fi plecat cu toții. Amânăm să ne renovăm spitalele, amânăm să rezolvăm cu mita dată personalului medical, degeaba au salarii, că tot iau plicurile, poți renunța să suni la 112, că tot nu vine. Te amână. Urșii mor agonizând pe șosele, amânați și ei, limba română abia mai respiră prin vârfurile societății, amânăm să o învățăm, nu e vitală. Putem trăi și fără ea. 

 

Am avut chiar surpriza să aud prunci de 14 ani alegându-și cariera într-un mod ciudat: „Doamna, aleg cariera militară, pentru că la 45 de ani ieși la pensie!”. „E foarte greu”, a zis alt copil. „Când o să trăiești?” „După 45 de ani!” a răspuns pruncul încântat. Atunci urma să fie liber și asigurat. Se amână tot în țara asta. Chiar și viitorul.

 

Suntem toți exasperați, nervoși, trăim altceva decât ar trebui, suntem amânați spre o altă viață. Amânăm iubirea, amânăm binele, ne-am obișnuit așa de tare cu răul, zilele negre sunt peste noi, grămadă, noi ne uităm pierduți spre albeața "banilor" puși deoparte. Nu ne îndurăm să ne atingem de ei.

 

Bine, nu strică să nu hăpălești toată prăjitura într-o zi. Să mai lași ceva și pentru zilele următoare. Dar eu una am terminat cu amânarea. Mi-am scos hainele bune din dulapuri și le port cu satisfacție prin casă. Trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Ziua de azi e foarte bună. Chiar dacă e rea,  tot bună e. Căci o trăiesc eu, acum. Nu mai aștept pensia. Nu mai vreau să ies la pensie, cum am vrut ani de zile. Vreau să muncesc pe baricade până mă voi prăbuși în plină glorie, la datorie. Nu așa spun japonezii? Nu te pensiona niciodată. Ei, bine, eu sunt aceea. Am decis să nu mă pensionez niciodată. 

 

Nu mai am dulciuri depozitate prin cămară. Ba chiar nici nu mai mănânc cine știe ce dulciuri,  căci traiul sănătos nu a mai fost amânat pentru următoarea zi de luni. A început deja și a devenit obișnuință, buclă mentală. Gimnastica personală nu a mai fost amânată pentru la vară. Se întâmplă acum, în fiecare săptămână, de 4 ori, câte juma de oră. E adevărat că trăitul în acele momente nu e prea plăcut, căci îmi vine să-mi iau câmpii de groază și plictiseală, dar o fac. Strângând din dinți, punându-mi muzică de asurzesc vecinii, care probabil își spun: “Iar face nebuna gimnastică!”.  Capului meu nu îi place, dar toate oasele mele suspină recunoscătoare, țopăind flexibil de colo până colo și amânând bătrânețea pentru altădată. Fac ce fac si tot amân ceva!

 

Nu, n-am să mai aștept nici o secundă în plus. N-am să mai aștept să plâng. Nu o să-mi mai înghit lacrimile ca de obicei și nu o să mai afișez lumii zâmbetul mereu strălucitor atârnat de sforile mobile ale marionetei. Dacă îmi vine să plâng, o să plâng. Acum, aici. Fără amânare, fără să îmi depozitez lacrimile înăuntrul meu, una peste alta. Fără să le adun picătură cu picătură, până lacul liniștit devine maree turbată și dărâmă totul în cale. N-o să-mi mai amân furia pentru altădată. Furia nu e civilizată, nu?! Ea nu trebuie exteriorizată. Așa spun lecțiile copilăriei mele. Dar furia există. Și când există, trebuie lăsată să urle, să dărâme toate zidurile, să-și găsească drum spre zările libere și să te târască și pe tine după ea. Furia e bună, e distrugătoare, e  mântuitoare, e caveman-ul tău care își zornăie lanțurile, le mușcă și te mișcă. Spre înainte. Furia te scapă de frică. O înghite și o ronțăie bucățică cu bucățică. Mai bine furios, decât înfricoșat de moarte.

 

Nu o să mai pun la păstrare pentru mai târziu nici o emoție. Nici râsul, nici iubirea. Ce iubire e aceea care se teme?! Se teme de cuvinte greșite, de gesturi furioase, se teme de propria-i dispariție?! Iubirea e glorioasă, e cosmică, e puternică și indestructibilă. Mă întorc din nou la mine cea de demult. Atunci credeam cu tărie asta. Cu absolută convingere. Știam că iubirile mele vor fi adevărate și depline. Și pentru totdeauna. După o viață, îmi dau seama cu uimire și recunoștință că exact așa este. Tot ce am iubit vreodată, încă iubesc. Nici una din iubirile mele nu a încetat să existe. Nici una nu a dispărut, păpădie luată de vânt. Toate sunt stejari uriași, cu rădăcini până în centrul pământului și corole ce ating cerul. Pentru ce să mă tem atunci?! Pentru ce să amân?!

 

Nu îmi voi mai amâna propriile-mi greșeli. Nu o să-mi mai fie frică de ele. Nu voi mai încerca să le controlez, să le domin, să le înăbuș. Și poate, poate, dacă le dau frâu liber, vor dispărea. Se vor disipa nelămurite și plângărețe în spațiul cosmic. Nemaiținute sub papuc, vor muri de slăbiciune înotând spre libertate. Poftiți, greșeli ale mele de care m-am temut o viață! Greșeli fatale, capabile să distrugă iubiri, să îți nenorocească viața, îngropându-te în vini până-n gât, poftiți afară! Ușa e deschisă. Sunteți libere. Nu mai amân nimic. Și ce va fi distrus, va fi. Nu era menit să fie.

 

Nu mai amân nici pericolele, riscurile, schimbările. Schimbări radicale, puteți înflori de aici înainte, veniți la mine să vă îmbrățișez cu celule și spaime și flori și curcubeie.

 

Dumnezeule, cât de idiot să fii să aștepți?! Să aștepți zonele sigure, relațiile veșnice, marcate de zâmbete politicoase și vesele, de controlul feroce al greșelilor?! Să aștepți să trăiești, să te exprimi, să-ți amâni mereu urletul de disperare sau râsul clocotitor! Care zonă sigură?! Trăim pe nisipuri mișcătoare, care ne înghit încetul cu încetul. Amâni, și mai ești înghițit un pic. Amâni, și genunchii ți s-au afundat, devenind imobili. Amâni, și te strânge de mijloc, de piept, inima ți se poticnește, se forțează să mai bată, să mai simtă. Amâni, și brațele-ți sunt înghițite. În curând,  vei respira numai nisip și nisipul ucigaș își va împlini menirea. Totul se va fi împlinit. Amânare, înecare, statuie de sare.

 

Mai bine o iau pe râul acesta vijelios, plin de sloiuri de gheață albă. Voi sări de pe unul pe altul, în continuă mișcare, voi dansa în lumină și în pericol. Voi plânge, voi țipa de durere, voi răcni de furie. Voi râde, voi iubi, voi încerca. Cu hainele mele cele mai bune, cu cea mai frumoasă ceșcuță de porțelan în mână, sorbind din cel mai aromat și roz-aprins-de-asfințit ceai voi sări de pe un sloi de gheață pe altul, îmi voi juca viața la ruleta rusească, nu voi mai aștepta  și voi alerga pe râul meu frumos și sălbatic. Apă rece și bună. Chiar dacă mă voi prăbuși, îmbrățișarea apei va fi mult mai conținătoare decât cea a nisipului. Răcoroasă și limpede, transparentă până chiar în miezul neființei.

 

Nu mai amân nimic. Căci nu mai e timp de amânare.

 

 

 

 

Pentru că

“Omul de mic și până la bătrânețe tot învață.

După părerea mea nu-i văd rostul pentru că oricum moare. Poate din curiozitate.

Și de aici starea aia de nimic. Se află undeva în inima mea. Fără vlagă, fără viață.” ( Otto)

Mă uit cu atenție pe geamurile albe, mari. Un perete întreg de ferestre de sus până jos și eu tot nu văd nimic. Pentru că afară e ceață groasă, dis-de-dimineață, ceață cu degete ude și moi, gelatinoase agățându-se de sticla transparentă, de copaci și frunze. Totul devine neclar, plutind într-un univers paralel. Ceața-zid. Ceața-spumă care înoată alături de mine, în acest jacuzzi uriaș în care am privilegiul de a sta singură, pentru că e atât de dimineață. E plin hotelul ochi, dar la spa sunt doar eu uitându-mă fix în ceața de afară, scormonind după fantasmele albe ale răspunsurilor.

Copil singuratic și precoce cum am fost (nu într-ale inteligenței, doar într-ale întrebărilor!), pe la 10 ani încercam deja cu disperare să descopăr sensul vieții. Nu puteam să-mi întreb părinții, erau destul de ocupați cu de-ale zilei, așa că a trebuit să mă descurc singură. M-am uitat de jur împrejur și, cum mă îndopam cu romane de dragoste de nebună,  în ritmul de trei, patru pe săptămână, am conchis că e simplu, iubirea e sensul vieții. Fericită că aflasem care e marele răspuns la așa vârstă fragedă, am început să mă documentez, adică să citesc și mai multe cărți despre iubire, mai bune sau mai proaste. Mergeam prin propria-mi viață și visam. La marea întâlnire, la sufletul pereche, la perfecțiunea sferelor. De-atâta visare cădeam pe drum drept, năucă. Secerată de orice denivelare. Am  umblat cu palmele julite ani de zile.  Mama mea încerca să mă trezească, spunându-mi că orice iubire durează doi ani și apoi rămâi pe cap cu ce ți-ai luat. Mă uitam la ea cu neîncredere și visam mai departe. Îmi adoram tatăl, nu știu despre ce vorbea. 

Apoi am dat de iubire. Care s-a dovedit la fel de minunată precum mi-o imaginasem. Și mult, mult mai grea. Sufletele pereche nu erau neapărat în deplină comuniune, suferința scotea capul la tot pasul, mă zăpăcisem cu totul prin tinerețea mea “de foc si para” și nu mai găseam sensul. Căci nu putea fi ceva ce îmi producea atâta suferință, ceva atât de imperfect, găsirea lui însemna pur și simplu că totul trebuia să fie perfect. Eram în mijlocul iubirii și sufeream destul de des, tot încercând să ajustez colțurile de care mă loveam mereu. Si care n-ar fi trebuit să existe acolo. Era evident că nu găsisem sensul.

Am reînceput căutarea. Am căutat prin religie( și chiar m-am străduit ani de zile!), prin niscaiva filosofie pe înțelesul tuturor (că nu mă ducea capul pentru marea filosofie a lumii! Tre’ să ne cunoaștem limitele, zău așa). Am căutat iar prin cărțile mele dragi. M-am răsucit în toate părțile, căutând peste tot. M-am zbătut ca peștele pe uscat. Am crezut, pe rând, că sensul vieții e propria evoluție, strădania neîntreruptă de a deveni mai bun, relațiile omenești pline de drag, realizarea a ceva  notabil pentru omenire (cu asta am terminat destul de repede, aveam doar menirea mea de profesor, care, hai să fim serioși, să sperăm că nu a stricat prea multe lucruri! Făcând bilanțul după zeci de ani de profesorat, am adunat vreo 11 de “Mulțumesc”; nu consider că acoperă cu totul un sens al vieții măreț, mai ales că înjurăturile or fi fost mai multe și nu le-am contabilizat încă!). Am ajuns până la a spune că adevăratul răspuns e distracția. Dom’le, ești aici pe planetă ca să te distrezi cât mai mult. Că ce altceva, papură vodă, să faci?! Ia ce poți, de unde poți. Doar Supraviețuirea, pur și simplu?? Păi, ce?! Suntem animale?!  Eliminate, rând pe rând. Au trecut decenii, viața mea s-a strecurat printre ele, mai zbuciumat, mai lin, sensul vieții s-a tot schimbat de la decadă la decadă, cameleonic, în funcție de treburile pe care le aveam de făcut. De etapele pe care le parcurgeam.

Acum, văzând cât de imperfect mi-au ieșit toate, văzând cum m-am învârtit după sensuri mărețe ca o găină bezmetică și amețită aruncată în plină ceață (în opinia mea, găinile sunt oareșicum un simbol al prostiei și neajutorării), acum, văzând că alergarea spre aiurea e veșnică, nu mă mai agit și zâmbesc înțelept. Știu că nu există un anume, unic sens al vieții. Poți conștientiza asta și apoi poți cădea în gol. Sau poți să te ocupi, plin de curaj, de ceea ce ai. Și aici devine măreț omul (implicit și eu, normal!). În loc să se prăbușească la pământ, dându-și seama de propria-i nimicnicie, în loc să se târască ca o râmă netrebnică, totuna cu ceața și lipiceala ei, se ridică. Zâmbește. Mai face un pas înainte. Se bucură. Trăiește pur și simplu. Găsind sensul în toate micile perfecțiuni ale zilei și ale lumii.

Așa că și eu surâd și mă bucur. 

Pentru că sunt acum în acest jacuzzi plin de spumă-ceață, plutind netulburat ca o navă prin ceața atotputernică, savurând liniștea și singurătatea toamnei de afară, așa cum numai într-un bazin de apă caldă poți să o faci. În timp ce te transformi încet, încet în scoică și asculți chemarea mării strecurată spre tine de tare departe.

Mă bucur de câte  ori pot.

Pentru că soțul meu mă face să râd în fiecare zi și umorul lui e ca o apă limpede și proaspătă, înlăturând din calea ei tristeți și griuri cotidiene. Pentru că născocește mereu tot felul de aiureli și hobbiuri trăznite care nu mă lasă să mă plictisesc. Pentru că e mereu acolo, cu mâna lui caldă, gata să mă prindă de câte ori mă împiedic. Și mă împiedic des, pentru că tot năucă am rămas.

Pentru că sunt înconjurată de bucurii, petale delicate, aripi de fluture, praf de colibri și gingășii copilărești.

Uite lumina asta aurie, cum se filtrează printre frunzele bogate încă, amestecându-se cu verdele lor îngălbenit. Și tufele acelea de flori tomnatice, de un mov sprințar. Chiar și frunza pe cale să se desprindă, umedă, lucioasă, un amestec de rubiniu și galben de gutuie. Pomul care încă adăpostește mere roșii, plesnitoare de dulceață și frumusețe. Aerul proaspăt, răcoros, toamnă aburită, cu licăriri de vară.

Pentru că îmi plac diminețile când mă trezesc devreme, pe la 5 și am o grămadă de timp înainte de a începe asaltul luminii, timp să ascult muzică, să beau cafea și să mă simt extraordinar făcând lucruri care îmi plac, știind că toate frumusețile zilei mă așteaptă imediat după ușă.

Nu contenesc să mă bucur.

Pentru că vacanțele sunt atât de glorioase și solare. Libertatea dulce a nimicului și a posibilului e în plină înflorire, merită să trăiești numai pentru astfel de vacanțe și pentru miraculosul lor. 

Pentru că iubesc atât de mult marea, încât toate revederile noastre sunt pline de bucurie și râs, de împăcare cu mine însămi, de minunare în fața frumuseții ei neasemuite. În fața regalitații ei.

Pentru că toată viața am avut cărțile. Tovarăși de drum mai buni, mai înțelepți, mai credincioși nu există. Sunt tot timpul înconjurată de cărți și ele sunt zidul-pavăză dintre mine și relele lumii, zidul pe care înfloresc cele mai frumoase grădini ale visării mele.

Pentru că fiul meu e ca un bonsai frumos, altoit direct pe sufletul meu, pentru că stă acolo în lumină în timp ce se răsucește în alte și alte bucle și ramificații ale propriei lumini. Rocă, rădăcini și piatră, iubire și fengshui.

Fiindcă există călătoriile. Ce poartă cu ele un sens anume, care pe mine mă reconectează mereu cu sinele meu ancestral, etern. Dincolo de efemeritatea călătoriei, toate construcțiile zilei obișnuite dispar și umblu prin lume cu sinele esență la vedere, neascuns, neprotejat, rotunjindu-se în sine însuși ca o cochilie de animal marin îmbibată cu esență de ocean și vânt.

Pentru că există pastele cu arome de busuioc verde și de roșii coapte în soare italian. Deliciile japoneze. Amalgamul apetisant al unui dish thailandez. Unele mâncăruri pot constitui un scop perfect articulat în toate silabele lui delicioase, căci savurarea lor face trăitul o experiență atât de deplină, de completă, de suficientă sieși. Asemenea unui salt cu parașuta, în deplină libertate și eliberare. Nu am sărit încă, dar aș putea. Până atunci savurez rontunjimi culinare.

Pentru că am râsul voios al prietenelor mele. Brațele lor deschise. Curajul lor în fața vieții, căldura permanentă a zâmbetului lor către mine. Lupta noastră comună, drumul și celulele noastre înrudite.

Am atâtea lucruri care mă bucură. Care mă ajută să găsesc sensul, felinare ce împrăștie întunericul de pe drumurile lumii. Mesele servite în familie. Cu râsete și oameni buni și dragi. Apa rece când mi-e sete. Ploaia și vântul când eu sunt la adăpost, Acasă. Iarna când o înfrunt din fața șemineului, cu focul  dansând vesel dincolo de imensitatea albă. Felul în care poveștile iau naștere în capul meu și înfloresc acolo, cerând să fie scrise și aducându-mi împlinire, rotunjindu-mi zilele și dându-mi un înțeles. Plăcerea de a face prăjituri și de a încerca rețete noi, micile capodopere parfumând aerul casei cu arome de vanilie și scorțișoară. Copiii cu suflet dulce si ochi luminoși. Mă bucură permanent curajul omului de a păși mai departe. Unic și singur în tot universul, ridicând piciorul și articulând încă un pas, pas după pas. Căutându-și misiunea. Îndeplinind-o și căutând-o din nou. Nebăgând în seamă nimicul. Râzând cu toată ființa în mijlocul tragediei eterne. Smulgându-și bucuriile, una câte una din ghearele rapace ale timpului.

Tocmai am terminat încă o carte,“Omul în căutarea sensului vieții”. Ăsta să fie răspunsul?! Că trebuie să încetăm a ne mai întreba care este sensul vieții și, în schimb, să ne gândim că noi înșine suntem întrebați asta de către viață - zi de zi și ceas de ceas?! Poate ceea ce contează cu adevărat este nu ceea ce așteptăm noi de la viață, ci mai degrabă ceea ce așteaptă viața de la noi. Și viața le are pe ale ei, știe ea ce știe. Mereu cere de la tine ceva  și mereu e altceva. Neașteptat. Și dacă știi de ce, poți orice. Absolut orice.

Uite, s-a împrăștiat și ceața. Cerul zâmbește senin deasupra munților încărcați de frumusețea toamnei, copacii își creionează dantelele în filigran de frunze zburătoare.

Nu știu care e sensul vieții. Chiar nu știu. Dar știu că viața e aici, de jur împrejurul meu. Și o să-mi spună curând ce vrea de la mine. Cum a făcut-o întotdeauna.

 

 

Hashtag#Fun#

# Li( meditativă, uitându-se spre soarele toamnei): - Oare să pun rufele afară?

 Cri (complet contra): - Nu, că o să uiți de ele!

 Li (zâmbind neîncrezătoare): - Ha, ce-am ajuns! Adică nu, c-așa am fost întotdeauna!

 Cri(aprobator): - Da, dar acum le uit și eu!

 

 # Ziua a debutat foarte interesant. Îmi beam cafeaua liniștită, navigând pe facebuk, încercând să mă țin la curent cu călătoriile și sărbătorile tuturor, când a apărut Cristinelu’!! În bucătărie! Adică în zona mea de liniște. Pe care a făcut-o praf în două minute.

Probabil bulversat de stresul existențial, a avut o nouă idee trăznită: să se bărbierească folosind un prosop fierbinte pe obraz, cum fac bărbierii adevărați!! Mă uit la el cu gura căscată. Îmi e greu să o închid la loc.

După scurte dezbateri referitoare la cum ajunge prosopul respectiv fierbinte (eu am spus că nu cred că trebuie să fie umed, părere pe care mi-am schimbat-o ulterior), Cri s-a hotărât să arunce cârpa cu pricina în cuptorul cu microunde! Să vadă ce se întâmplă, nu de alta. Apoi ne-am holbat amândoi la gemulețul aparatului magic, eu mai la depărtare, că mă temeam de o explozie nefericită. El mai aproape, că era mai curios.

Când nu era mai era deloc clar ce se întâmplă înăuntru, pentru că imaginea se încețoșase destul de mult și se simțeau niscaiva mirosuri de crematoriu, Cristinelu’ a decis să scoată prosopelu’, într-adevăr fierbinte, însoțit de un fum gros și înțepător și bineînțeles ars!

Uite-așa, mi-a stricat feng-shui-ul de dimineață, a trebuit să aerisim urgent. Din fericire, pe azi i-a ajuns. Nu-i mai trebuie să reînvie arta bărbieritului cu prosoape fierbinți. Bine că n-a ars cuptorul cu microunde. Trebuie să spăl numai perdeaua. De fum.

 

 # Li (generoasă): -Ia, Cristi, un magneziu antistres. 

 Cri(grijuliu): –Tu ai luat?

 Li(dându-și ochii peste cap): -Am luat, am luat, bineînțeles.

 Cri( solemn):- Foarte bine, că de aici înainte așa ne ducem zilele.

 

 # Cri( disperat, cu capul vârât aproape complet în marele frigider): -Li, nu mai avem tort! Sfinte, cum dispar lucrurile!

 

 # Trece Cristinelu' prin bucătărie în timp ce măsor oțetul pentru ardeii iuți. Vede cartea deschisă pe masă “Descoperă-ți amintirile ascunse și adevăratul eu”. C-așa fac eu treabă de gospodină. Printre cărți și leptoape. Rămâne un pic pe gânduri, tresare fericit și zice: “Când eram eu mic, mă suiam în mesteacănul de lângă cărarea din grădină și mă uitam ore întregi după avioane. Ah, ce frumos era.”

 Li( de-a dreptul uimită):- Asta e amintirea ta ascunsă?!

 Cri (strălucitor):-  Da. Normal. Ce, crezi că numai tu ai?!

 

 # De două săptămâni suntem la regim sănătos de viață. Adică nu prea mai pun carne pe masă- din punctul meu de vedere, pagubă-n ciuperci. Dar Cristinelu’ e carnivor de seamă așa că îi spun cu calm și răbdare, să audă ( are obiceiul nociv să se plângă, chiar dacă îl informez din timp- chiar cu 2-3 zile înainte, să se obișnuiască cu gândul!) că are ciorbă de varză și porumb fiert la prânz în ziua de duminică, mare brânză, zău așa!!):

- Cri, oricând simți nevoia, cumpără-ți carne, mici, cârnați, ce vrei tu pentru grătar. Și ți le pregătești tu!

- Nici nu m-am gândit altfel, Liliuca. De ajuns că îmi dai permisiunea să le cumpăr. Nici nu mă gândeam să abuzez în halul ăsta. Doamne feri’ să le pregătești tu!

 

 

 # Cri( uitându-se prin oale): - Nu prea vrei să mănânc sănătos.

 Li(cu ochii rotunzi de stupefacție): - Adică cum? Ce înseamnă la tine să mănânci sănătos?! Că legume la cuptor nu vrei, tăieței cu legume chinezești, nu! Că-s dulci și te strepezesc la stomac. Numai piure, piure, piure! Și carne!

 Cri(sentențios): - Să mănânci sănătos înseamnă să-ți cadă bine mâncărurile!

 Li(jignită profund de lipsa de apreciere):- Dar știi ce e culmea?! Că tăieței cu varză făcuți de mămuca ta cu zahăr mănânci ca apucatul. Ăia nu sunt dulci?? 

 Cri( netulburat):- Cu ăia m-am obișnuit de mic.

 

 # Alunec cu degetul pe facebuk, tre’ să fac ceva că acuși ajung dependentă ca toți adolescenții pierduți printre like-uri. Dar, nu, uite, ceva interesant! Vezi, îmi spune creierul meu dependent, vezi ce chestii folositoare și interesante! Mă întorc spre Cristi care stă cu ochii tintiti pe ecranul mai mare, încercând să descifreze ceva din bolboroselile politicii românești și îi spun repede, între două propoziții televizate:

- Uite o petiție, Cristinelu’. Despre pensionarea cadrelor didactice. Bărbații la 57 de aani și femeile la 55. Wow, ce mișto! adaug, strălucind de fericirea pensionării apropiate. Apoi mă dezumflu, tot eu. E doar o petiție! Nimeni nu bagă în seamă petițiile!

 Cri(cu ochii rotunjiți de groază): - Semneaz-o, Lili, nu mai sta pe gânduri! dar repede! Ce doamne, iartă-mă, până și tu tre’ să ai momente de luciditate!

 

 

Când ești bătrân?

„L-am întrebat pe tata: „La câți ani ești bătrân? Mi-a răspuns:,,Întreabă-i pe ăia bătrâni, ce, eu sunt bătrân?!" El are 87 ani și spune că după 120 vine bătrânețea, și o spune râzând”. (Cornelia)

Mi-am petrecut copilăria citind. Ocupația mea de bază. Nu tu televizor, celulare, tablete. Nu existau. Doar cărțile. Îmi plăcea la nebunie literatura science fiction. Una din cărțile mele preferate era “Aici sunt tigri” de Ray Bradbury, în special o povestioară pe care am citit-o de multe ori. De nenumărate ori.  “Gerul și focul”. Era vorba despre o planetă ciudată unde oamenii trăiau doar 8 zile. Se nășteau în viteză, copilăria era prima zi, în a doua erau deja adolescenti, în a treia aveau copii, se bucurau vreo 2 zile de maturitate, familie și frumusețile zilei planetare, în a șaptea se îndreptau spre bătrânețe, opt și gata. Nu știu de ce m-a marcat atât de tare. Poate pentru că am simțit mereu că suntem în exact același scenariu. Doar 8 zile între ger și foc.  Gerul care te îngheață până la os și focul care te arde  până la scrum. Doar 8 zile. Și tigri peste tot. 

Pe la 10 ani știu că mă zbenguiam prin copilărie, adică prin cărți, dar mă rog, era copilărie, și gândeam, episodic, flash zâmbitor: “Asta e prima zi”. Doar prima. Pe la 20, flash solar, “A doua zi!”.  Ohooo, câte mai sunt! Undeva, prin mijlocul vârstei de mijloc, flash dulce-amărui, “A patra zi!”. Apoi mi s-a părut, am simțit că numărătoarea inversă nu-mi priește și am lăsat-o baltă la nivel conștient. Dar ea a continuat să se autonumere în subconștient. Nu vreau să arunc acum o privire pe tabelul interior cu cele 8 zile tăiate rând pe rând, nu vreau să mă uit la numărul exact la care am ajuns. Simt că tigrul e gata să sară, să muște. Dar încă reușesc să-l țin departe de inima mea. Încă nu am acceptat mersul spre bătrânețe ca mod de a mă autodefini. Poate nu o să-l accept niciodată.

Și, la urma urmelor, ce e bătrânețea? Să întrebăm un fluture? Să întrebăm o broască țestoasă?! Am văzut documentare- nu, nu erau SF- cu japonezi și italieni ajunși la 100 și depășind cu lejeritate limita,  iar bătrânețea  nu li se potrivea deloc. Mai ales că perspectiva cu pricina se schimbă mereu, chiar și în propria ta viață. Știți senzația aia când limitele alunecă mereu spre înainte?!  Și sunt volatile și inconsistente. Niște limite pe care nu te poți baza. Știți cum ne simțim când avem 18 ani și vârsta de 50 pare ceva îndepărtat și atât de bătrânesc. Apoi dintr-odată avem 50 și aproape neschimbate-s toate, aceeași tinerețe a gândului, aceeași pripeală a temperamentului, aceeași fierbințeală a emoțiilor. Si brusc, 70 pare poarta spre bătrânețe.  Până vine un domn scorojit tot, slab, pielea și osul, dar zâmbind fluid și vesel, cu energia revărsându-se prin ochii neastâmpărați, declarând că are 97 și că învață limbi străine, ține conferințe medicale și e bine mersi în viața lui. Sau apare Mary Berry, cu degetele încârligate de artroză și transformate în arbori vechi de când lumea și surâde sprințar ca o fetiță, în timp ce mânuiește cu dexteritate toate instrumentele necesare în bucătărie, făcând rețetele ei minunate, dexteritate ce bate multe mâini tinere. Și cât de frumos îi strălucesc ochii, peruzele de-nu-mă uita, în mijlocul tonelor de riduri, cât de grațioasă e în tot ceea ce face. Acolo, în albastrul acela vioi și proaspăt e apa vie a tinereții ei. De-a dreptul nemuritoare. Cum nu se lasă biruită și vitalitatea ei debordantă te face să zâmbești și să speri. O, da, să speri la infinit.

Deci când ești bătrân? Nu cred că are legătură cu vârsta. Am văzut copii bătrâni. Ochii le sunt acoperiți ca de o ceață, pâcla bătrâneții, nu zâmbesc, nu râd, sunt plictisiți de moarte, nu au energie nici să ridice capul și să te privească în ochi, nu-i interesează nimic, nu-i poți urni în nici o direcție, de parcă oasele lor bătrâne i-ar trage greu în jos, greu de tot, răspândesc o lipsă de chef pe care eu o asociez invariabil cu bătrânețea. Și am văzut bătrâni stafidiți, cu pielea întinsă pergament, scrisă de sus până jos, prăfuită de mersul prin ani, bătrâni strălucind luminoși, plini de entuziasm și gata de noi provocări. 

Poate că ești bătrân atunci când lumina nu-ți mai spune nimic, soarele e degeaba și cerul albastru un accesoriu inutil. Dacă toată explozia naturii, nebunia culorilor ei, atât de revigorantă, de încărcată de sens te enervează și te tulbură. Te sâcâie. Cum te sâcâie și orice urmă de iubire dimprejur, iubirea e doar plictiseală infinită, stai holbat în televizor și nu mai știi ce e cu cei dragi, nu mai știi nimic despre viața lor, că oricum le-ai trăit pe toate. Nu mai vrei să afli nimic nou, ce folos?! Tot acolo ajung toți.

Cred că ești bătrân atunci când ai renunțat. Indiferent ce vârstă ai. Ai abandonat lupta. Nu mai vrei să ridici privirea. Nu mai vrei să crești în nici un fel. Bunătatea și frumusețea lumii nu mai cântă pentru tine, nu mai rezonezi cu nimic, sufletul nu-ți mai tresare ca o strună de vioară când răsună muzica cosmosului, filonul acela aproape mistic care îți realimenta rezervorul curiozității a secat. Ești doar o cochilie golită, pustie. Ești cu sufletul cenușă, gata să te transformi în cenușă. 

Ești bătrân atunci când lucrurile sunt toate în spatele tău și nici un drum înainte. Și atunci spatele ți se încovoaie rău de tot de povara a ceea ce a fost și ochii ți se pleacă spre pământ, căci nu mai văd nimic în față. Devii orb și surd, criogenat și îmbălsămat. Cauți doar locul în care te vei cuibări, acolo jos.

Până atunci, până auzi și vezi cum cântă dalbele, albastrele viori, nu are importanță. Nu are importanță că ridurile încep să joace învârtita pe pielea ta. Că genunchii îți scârțâie și gem la orice încercare de a-i îndoi. Că semeni tot mai mult cu pământul ars de soare și bătut de furtuni. Cum să nu-ți zdrăngăne toate balamalele când ai trecut prin uragane și pământul s-a cutremurat sub picioarele tale de atâtea ori, când te-a bătut soarele până te-a uscat de tot, cum să nu îți slăbească privirea când ai ținut-o atâta timp ațintită spre înaltul zărilor, spre vulturii de sus, gata să te prade de ce aveai mai scump, ațintită spre fulgerele care îți brăzdau cerul?! Spre tunetele care îți făceau părul măciucă?!

Câtă vreme sufletul îți joacă dansul suricatelor fericite la orice rază de lumină adevărată, la zâmbetul dragilor, câtă vreme entuziasmul posibilităților neexplorate și nenăscute încă răsare mereu în inima ta,  câtă vreme sufletul ți-e doldora de iubire dulce și caldă, câtă vreme surâzi dimineața, nerăbdător să savurezi încă o dată, ca niciodată, frumusețea lumii, atâta vreme nu ești bătrân. O, nu, nu ești deloc.

 

Moșuleț

Sunt într-un autobuz, pe un scaun, plutind legănată de vise, cu ochii pierduți în curcubeiele de dinafara și de dinăuntrul meu, când aud o voce țâfnoasă și neplăcută care îmi strică cu totul armonia levitației printre nori. E controlorul (un mitică de cartier la vreo 40 de ani) certând pe cineva. Și pe cine și-a găsit?!  Pe un moș de vreo 80, sărăcăcios îmbrăcat, așezat pe unul din prețioasele scaune ale autobuzului. Un autobuz curățel, dar în nici un caz poleit cu aur. Ce naibilui, biletul era numai 2,5 lei. Nu era chiar autobuzul regal.”Nu ți-e rușine să stai așezat când n-ai bilet?! Și alții care au bilet stau în picioare?!” Am aruncat repede o privire primprejur, să văd cine stătea singur și nefericit în picioare. Doar câțiva tinerei, că nu era așa aglomerat. Și ăia cu ochii în celulare. “Ridică-te imediat!”, urlă Mitică, plin de importanța funcției și luându-și rolul de justițiar în serios. Acum ori niciodată. Bătrânul resemnat nu se ridică, se uită pur și simplu cu niște ochi blânzi și apoși la marțafoiul certăreț. “Dar ești chiar lipsit de respect, ești nesimțit!”, plusează Miticuță, adăugând încă o dată, cu furia și frustrarea tuturor celor 20 de ani de controlat bilete:”Nesimțitule!”. Bătrânelul cu aceiași ochi palizi și străvezii de vită dusă la tăiere. În ce lume trăim, în care un bătrân trebuie să se ridice în picioare pentru a lăsa tinerii cu bilet să stea?! Fiecare “Nesimțitule!” îmi toarnă acid pe nervii descoperiți. Nu mai e un simplu moș acolo, sunt toți bătrânii mei, bătrânii planetei, toți părinții și bunicii mei, toți cei căzuți la datorie pe frontul vieții.

Mă uit în jur o secundă, nimeni nu pare deranjat de ce se întâmplă. Dar eu sunt foarte deranjată, nu mai pot să rabd, mă strânge de gât și mă sufocă, așa că mă ridic:” Ați putea avea puțin respect pentru bătrânețea lui și să nu îi mai vorbiți așa!” El:“ Nu vedeți, doamnă, că e boschetar și umple scaunul de microbi?! De-aia avem atâtea boli în spitale!” ( mie îmi vorbea cu Doamnă! Eu aveam bilet. Ha!). Logica individului e turbată de-a dreptul. Microbi în spitale din cauza scaunului din autobuz. Feroce. Așa că îi zic și eu, foarte argumentativ și inteligent, deși sună cam ca un blestem strămoșesc:” Lasă că ajungeți și dumneavoastră bătrân! Să vedem ce bine o să vă cadă să vi se vorbească așa! Eu sunt plătitoare a serviciilor de transport și sunt de acord ca el să stea acolo!”(se poate admira și logica mea personală, dar sunt într-o perioadă în care umblu cu emoțiile la vedere, n-am ce-i face!). El:“ Numai dumneavoastră sunteți de acord. Restul nu.” (Chiar are dreptate. Nici vorbă de suporteri înfocați prin autobuzul lui papură-vodă, dar nici vorbă. Nimeni nu  zice nimic! Niște ticăloși cu toții! Indiferenții planetei!.) “Trebuia să muncească, nu să tragă mâța de coadă pe ajutor social!”. Eu (sarcastică):“ Poate n-a avut atâta noroc ca dumneavoastră!”

M-au înnebunit toți revoltații care socot ca oricine e pe ajutor social e un ticălos care atentează la siguranța națională. Nici nu mai pot să-si ducă viețile lor fericite și îndestulate din cauza ticăloșilor care sărăcesc biata țară stând pe ajutor din partea statului. Ăia sunt problema României. 

Apoi, din păcate, a trebuit să mă dau jos că ajunsesem. Am socotit bătălia câștigată oareșicum, pentru că, în timp ce se certa cu mine, Mitică cel nervos l-a lăsat în pace pe bătrânelu’ și s-a deplasat spre spatele autobuzului. Am tras un ropot de plâns după, dar scurt, din preaplinul inimii, pentru toți moșuleții planetei, pentru părinții mei ajunși și ei bătrâni și dispăruți, pentru mine, când o să fiu bătrână și vai de capul meu într-o lume care nu respectă bătrânețea, apoi m-am felicitat singură. Mi-am revenit. Ce e mâine, e mâine. Dar azi?! Yes! În luptă pentru moșuleț.  Am luat cu mine mai departe felul în care s-a luminat moșuleț când am sărit în apărarea lui. Sper că i-am făcut ziua mai frumoasă. Și dobitocului mai rea! 

Două persoane din autobuzul acela aveau opinii foarte clare. Dar opiniile celorlalți unde erau?! Cine erau restul călătorilor? Erau oameni?! Ce soi de roboți dezumanizați? 

Ce soi de nepăsare atroce ne stăpânește de nu mai reacționăm când cineva mai slab e năpăstuit?! Ce fantoșe fără suflet suntem?! Pentru prețul unui bilet de autobuz, ne călcăm în picioare demnitatea, bătrânii, ne anihilăm emoțiile și orice urmă de simpatie pentru cei mai năpăstuiți ca noi. C-așa e drept. Ce e drept?! 

Dreptate din asta nu-mi trebuie.

 

Dulceață de trandafiri

Cami a intrat pe ușă, a zâmbit larg și a anunțat cu pasiunea-i binecunoscută:”Facem dulceață de trandafiri”. Și a așezat pe masă o pungă plină ochi cu petale din respectiva floare. “Nu astăzi, că nu avem zahăr”. E binecunoscută aversiunea ei pentru zahărul rafinat, așa că nu există grăunte de zahăr în toată casa. Zahăr alb. Există tot felul de alte dulciuri, gen halva, biscuiți, ciocolată. Probabil sunt făcute cu extras de viață lungă pe post de îndulcitor, altfel nu aș putea să îmi explic contradicția.

Am privit cu oroare punga plină ochi, dar auzind că se amână pentru a doua zi, am răsuflat ușurată. Nu se știe ce aduce clipa. Așa că am sperat. Chiar am trecut pe lângă magazine a doua zi și m-am gândit să cumpăr  zahăr, dar apoi mi-am zis că de ce să-i dau apă la moară. Poate uită. Deși până acum nu am observat semne distincte de amnezie. Are ceva probleme cu sudoku, nivelul geniu, dar în rest nimic ieșit din comun. Am sperat degeaba. A doua zi, Cami a apărut cu 3 kile de zahăr. Nici mai mult, nici mai puțin. Antrenată pentru sferele pasionale ale existenței, și-a dat seama că trebuie să investească masiv în momentul prezent. Iar acesta însemna, cu litere în relief, dulceață de trandafiri. 

Am înjurat nițel, în gând, căci sunt o persoană civilizată, și am încercat ceva tactici de evaziune. “Dar mâncăm noi dulceață?! Cred că nici nu ne place dulceața de trandafiri. Mie personal nu îmi place. De fapt, cred că nu am gustat niciodată, dar tot nu-mi place. Nu-mi place din principiu. Cum să-mi placă ceva făcut cu zahăr? Ucigașul alb! Cum să-mi placă ceva pentru care trebuie să muncesc??!!” În timp ce boscorodeam și dădeam din gură, Cami era de acord cu toate cele (are ea tacticile ei personale de management al conflictului!), dar amândouă rupeam de zor petalele. Dacă nu ați știut, fiecare petală trebuie despărțită de părticica ei albă. Există un video pe care l-am  studiat intens, dar acolo trandafirii erau buchețele și se tăiau cu foarfeca. De câte ori mă uitam peste trandafirii noștri, mi se făcea părul măciucă și mi se încrețea pielea a groază. Horror de horror. Nici vorbă de trandafiri întregi la cap și la trup.Erau petale lângă petale, transparente ca firul de păianjen și pe toate trebuia să le luăm la puricat. Erau trandafiri buni de dus la psihiatrie și de băgat în cămașa de forță. Desfoliați și separați de sinele lor inițial. Nici ei nu mai știau cine sunt. Nu-mi credeam văzului, urechilor și degetelor. Tortură! Masochism curat. Cami, în stil propriu, gata să aleagă la petale până la moarte, numai să știe ea că și-a făcut treaba bine. Plus că nu putea să abandoneze. Trandafirii i-i dăduse un om bun. Un om cu inimă caldă care se gândise să îi facă o bucurie. Cum să-l dezamăgească?! Cum să arunce așa marfă prețioasă??!

Valorile existențiale ale lui Cami: perseverență, muncă titanică, hei-rupul până cazi lat, “dacă te-ai apucat de o treabă, termin-o!”, răbdarea și dorința crâncenă de a trăi orice e nou, fie și fabricarea manuală a dulceții de trandafiri se băteau cap în cap cu valorile mele de român adevărat: expectanța negativă (n-o să iasă nimic bun din chestia asta!), reveria pastorală (nu vreau să fac nici o chestie care mă obosește în asemenea măsură, mai bine stau și visez, de ce să pierd vremea făcând ceva ce nu doresc?! Iar ceea ce sigur îmi doresc e să stau cu ochii în tavan și să visez, ce e greu de înțeles aici?!), pasivitatea  (prea multă acțiune mă doboară existențial, zău așa! mă doare spatele, au și vai! Fac ce îmi zici, dar chiar nu mai am răbdare, vai și aoleu! e total inutil, mai bine cumpăr un borcan din nenorocita de dulceață!) și, în cele din urmă, resemnarea. Căci, deși dădeam din gură mai abitir ca un adevărat cârcotaș nativ, rupeam în continuare la petale. Nici nu mi-am dat seama până acum cât de reprezentativă sunt pentru neamul românesc. Ar trebui să fiu prezentată ca model pentru românul tipic la întrunirile internaționale.

Văzând în ce hal mă bocesc și vaiet, Cami s-a decis să arunce argumentul hotărâtor: “Doar nu o să mă lași singură aici? Suntem împreună în asta.” Totul spus cu căldură sufletească și sentiment. C-așa e Cami. În timp ce mai pigulea niște milimetri albi din grămadă și încerca să îmi sublinieze frumusețea serafică a grămezii de petale. “Uite, ce fină e atingerea lor, pune mâna. E o experiență artistică asemenea celei pe care o ai descoperind culorile! E fiorul existențial suprem.” Mă uit cu gura căscată la ea și apoi nu am încotro, îmi cufund mâna în grămada de petale catifelate și răcoroase. Nu e chiar fiorul mistic, dar e ceva. În ciuda voinței mele, printre dinții încleștați recunosc minimum: “E bine”. Dar zâmbesc pe undeva, prin înăuntrurile mele. E atingerea unui fluture, e surâsul bebelușului tău, e lumina dimineții pe pleoapele închise. E dulce.

 

Nu știu câte ore am pigulit la nenorociții de trandafiri, minute în care iubirea mea pentru Cami s-a transformat în antipatie clară. Sau poate nu au fost ore, dar veșnicia putea să se simtă la fel. Nu știu cine are nevoie de veșnicie! Mie una veșnicia nu îmi place. Parcă eram un cazan sub presiune, bolborosind și gata să dau în foc. Cu aceeași calmitate feroce a gesturilor și aceeași seninătate, Cami mai că nu fluiera ca un pițigoi pe o creangă înflorită, zâmbind serafic de câte ori capacul cazanului meu părea să sară în aer, dezamorsând fiecare încercare de explozie cu câte o vorbă taman la locul ei, potrivită de numa’. Nu poți să începi să înjuri când ți se vorbește așa frumos și existențial.

Și uite, gata! Am răsuflat ușurată când am reușit să arunc pe ușă afară ultimele 5 petale sfărâmițate și să nu le mai ciugulesc de căpăcelul alb și amărui. Le-am redat naturii. Acolo le era locul. Călătorie sprâncenată! Zahărul, oala, focul. Și minunea. Căci asta s-a întâmplat, o minune. Aerul s-a parfumat instantaneu ca o grădină de vară aflată în plină splendoare trandafiristică și dulceața a înflorit brusc sub ochii noștri ca o floare uriașă, purpurie, catifelată. Mi s-a părut că nu am gustat nimic mai bun în viața mea, dulce amărui( cât de dulce e dulcele, când simți și amarul!), cu un parfum ce îți atingea mai întâi papilele gustative și apoi înflorea pe căile nazale și trandafirea tot aerul de jur împrejur și dinăuntru. 

“Cami, ce am făcut împreună! Ce minunăție!”. Mă uit la ea cu zâmbetul răspândit larg pe toată figura mea sceptică și Cami zâmbește la rându-i, ca un guru înțelept, minunat el însuși de reușita învățăturilor străvechi. 

 Dulceața de trandafiri e aparte, e o sofisticărenie delicată, grațioasă și necesită nervi de oțel și o răbdare  herculeană. Dar ce splendoare, ce transfer de lumină și culoare, ce senzație deosebită de realizare măreață. Nu e nevoie să inventezi focul sau becul, e de ajuns să faci dulceață de trandafiri.

 Te ajută să înțelegi ce bine e, ce lumină ajunge la tine când treci peste greul lumii alături de cineva drag și bun. Când “dragul” e mai bun ca “greul”. Ce bine e să ajungi la liman, să îți pui un pic de dulce într-o farfurioară alături de un pahar aburit de apă rece. Să îți umpli plămânii cu aroma verii și să sari drept în esența lumii și a parfumurilor cu o simplă linguriță.

Îmi place dulceața de trandafiri. Imediat e iarnă, dar câtă vreme am dulceață de trandafiri e bine. Viața are culoare și parfum.

 

Grecia, Efharsto!

 Fericirea nu mă mai încape. E un țurțure fierbinte și licoros, lipit de inima mea. Spectacolul mării e de o frumusețe copleșitoare. Fibre vânjoase de albastru se împletesc și despletesc în cristale lichide. Azur, turcoaz, albastru cerneală. Roșuri întrețesute cu portocaliu, griuri tolănite pe galben. E un vibe al culorilor, care îmi face retina să tremure de extaz. Bucuria îmi țâșnește direct din creier, amețindu-mă ca un drog, îmi umblă ca un spiriduș prin vene, țopăind printre castele de endorfine. Sunt în paradis. Cu marea în brațe.

Ziua 1.  Hara Hachi Bu

Stau în mare până-n gât, făcând mișcări de înot (doar mă prefac, nu știu să înot) și repetând formula magică “Hara Hachi Bu”. Însemnând că trebuie să te ridici de la masă când ești sătul 80%. Aici am eu mari probleme, căci mă ridic de la masă când nici nu mai pot să mă ridic, pentru că am ingurgitat 120 %, de frică să nu mor de foame, sărăcuța de mine. Așa că dau din aripi în apele turcoaz ale Corfului și murmur Hara Hachi Bu. Cu chestia asta împușc doi iepuri dintr-odată, învăț și o limbă nouă, japoneza și adopt schimbarea. Ambele benefice la maximum sănătății mentale. Hara hachi bu, zău că e o chestie ușoară, cel puțin pentru oamenii normali la cap. Îi spun și lui Cristi întruna hara hachi bu, de se uită la mine ca la o nebună. Nu are importanță, soțul trebuie să fie alături de soție în toate încercările vieții, așa că va adopta și el principiul, vrea,nu vrea! 

Cri( murmură în surdină, ca o moară stricată):- În seara asta n-am mâncat. C-așa ai vrut tu. Că de prea multă fericire nu ți-e foame. Și nu știu ce bolboroseală japoneză. Și că ce bine, că mai slăbim. Până mâine dimineață la 8:30 n-o fi ușor, dar cumva trece și asta. Dar mâine mâncăm?! Unii mănâncă regulat, și la prânz , și seara. Am auzit că și regularitatea își are rostul ei. 

 Li( senină și netulburată):- Bla bla bla. Hara hachi bu!

 

Ziua 2. Shinkansen

Soarele arde conștiincios, așa cum îi șade bine unui soare grecesc de treabă. Stau învelită până-n gât în tricoul meu UV, sub umbrelă și cu două perechi de ochelari de soare. Nu se poate spune că nu mă feresc de ultraviolete, nu?! Citesc din cărțulia mea japoneză, “Ikigai” și descopăr un nou cuvânt de învățat. Mă întorc spre Cristi să îl fac fericit cu descoperirile mele lingvistice, dar descopăr că zburdă ca un delfin,  bucuros nevoie mare printre valurile zilei. Repetând cuvântul, e greu și nu vreau să îl uit, o iau prin mare spre soțul neștiutor. Ajung și încep fericită: “Cri, e un nou cuvânt minunat, shankaila, nu, shinkida, nu-i ăsta, stai puțin, sanshinki, moașă-sa pe gheață, l-am uitat!” Țopăi printre valuri, cu părul ud și trăsăturile contorsionate în încercarea de a-mi aminti, nici o șansă, așa că apelez la sinonimie. “Cri, știi trenul ăla săgeată japonez?” “Shinkansen?” întreabă Cristinelu’ meu cu nonșalanță. Cât pe ce să pic sub val de uimire. El știe deja ce mă chinui eu să memorez. Fratele, meu, pe lumea asta toți sunt poligloți în afară de mine??!! Nu-i bai, metafora asta spune că în viață trebuie să adopți schimbarea în mod masiv, intens, să fii un shinkansen, nu un tren leșinat de marfă. Să escaladăm imposibilul! Să-l facem să fie posibil. Sar ca o suricata fericită peste valuri și strig cât mă țin plămânii:”Shinkanseeeeen!”.

Cristi remarcă stoic că deja știu mai multe cuvinte în japoneză decât în greacă. Venim în Grecia a nu știu căta oară, dar știu doar kalimera. Bun și ăla. 

Tândălim toată ziua într-o dulce nesimțire și leneveală supremă. Eu și cuvintele mele japoneze. Cristi și marea.

Seara, pe balcon, liniște de început de lume și de planetă. Corfu somnolează în murmur de valuri și pășnicie arhaică cu scântei de apus.

Cri(neîncrezător în atâta absență umană):- Dar unde sunt ceilalți? Ce fac? Că nu-s pe balcoane. Oare știu ceva ce noi nu știm? E anormal de liniște. Și ce bine e, adaugă el, dându-și seama că în sfârșit e  singur pe o insulă.

Ciulim urechile, să auzim ceva urme de petreceri pe undeva, dar tot ce interceptăm e zborul iute al liliecilor care își au cuibul în acoperișul pensiunii.  Țâșnesc, mici săgeți negre pe fundalul apusului și, după spusele Sophiei, proprietăreasa, care vorbește cu mult drag de locuitorii podului, sunt Protectori. Nimeni nu se atinge de ei.  Foarte buni la casa omului.

 Cri:- Liliuca, nu importăm și noi o pereche?

 

Ziua 3 Haiku

Arta haiku-ului te ajută să îți regăsești sinele, cică. Simplitatea originară, conexiunea cu universul. Măi să fie, păi pot și eu, îmi zic. Ia să vedem, 5 silabe, 5 silabe și 7. Hm. Și să spui ce-ți vine. Sa lași fluxul interior să se exprime. Fixez bine cu privirea apa de jur împrejurul meu, o agăț de iriși, încercând să-mi accesez sinele prețios și îndepărtat și încep să rostesc încetișor, cu aere de mare guru al planetei tot felul de cuvinte. Dar când le număr silabele, nu sunt în regulă. Păi sinele ăsta al meu nu vrea să se rezume la 5 silabe. Are mai multe în dotare. Mă chinui, șlefuiesc și dau naștere în chinuri spirituale la trei haiku-uri. Mie însămi nu îmi comunică nimic. Cred că iar am raționalizat totul, îmi spun fericită că am terminat cu poezia. Să lăsăm japonezilor ce e al japonezilor. Dar le scriu repede, să nu se piardă bucățelele de sine.

Talpa fierbinte

Albastrul mării

Fire de argint în apă.

Murmur de valuri

Tăcerea dinlăuntru

Cred și exist.

Drumuri pufoase sub apă

Intersecții de lumină

Răcoare lichidă.

Ziua n. Parga

Coborâm spre plajă agale, pe minunata potecă la 45 grade. Un tip urcă gâfâind și alergând cu devotament. Face antrenmentul de dimineață. Unii sunt de-a dreptul eroici, chiar și în concediu.

 Li: - Uite, Cri, așa să apari și tu la 8 dimineața, zicând: “Stai liniștită, am ocupat șezlongurile de pe primul rând, poți fi zen, nu te mai enervezi pe rândul 2.”

 Cri: - Da, da' cred că mai degrabă aș zice, cu ultima suflare : “Cheamă salvarea!”.

 

Luăm micul dejun pe la ora 10 , la 9 grecii dorm încă și poți să mori de foame, totul e închis. Dar n-are rost să te enervezi că îți bei cafeaua la patru ore după ce te-ai trezit. N-ai decât să ți-o faci singur.

 Li (învârtind prin papară):- Cri, îți mai dau ouă?!

 Cri (grijuliu):- Nu-mi da, decât dacă nu-ți mai trebuie.

 Li( nedumerită de-a dreptul):-Păi normal că nu îmi mai trebuie, de ce altceva?!

 Cri( cu blândețe infinită):-Eu îți dau din dragoste, Liliuca mea.

 

 Cri:-Transpir ca o balenă.

 Li:-Balenele transpiră oare?!

Dialog suprarealist, în 40 grade Celsius, seara la 10, pe balconul din Parga. Tocmai mi-am făcut selfie cu râurile de apă ce alunecă pe mine. Vreau să am această amintire prețioasă în cele 6 luni de iarnă și de ploi care mă așteaptă. Să îmi spun:” Odată, cândva, undeva era atât de cald, încât curgeau apele pe noi”. Mă uit cu drag la poză, nu-i nimic că arăt ca o murătură, le-o trimit și prietenelor, să se bucure pentru mine. Îi citesc lui Cristi ce ne-a scris Alex:“ Aici, la Londra, am scăpat de caniculă, sunt 18 grade, plouă, vremea potrivită în sfârșit!

 Cri (fericit în transpirațiile lui):- Și aici e vremea potrivită. Aici nu plouă.

Achileas Bakery e locul extrem de periculos în care ne place să zăbovim în plimbarea de seară. După ce trecem cu bine de restul ispitelor, aici aterizăm invariabil, cedând tentației irezistibile. Grecii se pricep, dar chiar se pricep la copturi.

 Li ( fermă, cu gândul la regimul de viață sănătos din viitor):- Cri, alege-ți două prăjituri. Și eu îmi aleg două. Dar numai două!

 Ceea ce și facem, pofticioși la culme, dând mărunt din buze în dreptul fiecărei tăvi de prăjitură, asta așa, asta da, asta nu, ce mai, e o alegere pe viață și pe moarte! “Numai două?!?!”, întreabă Cristi disperat. “Asta!”. “Nu, că pe asta mi-o iau eu”.  În sfârșit, sfâșiați de durerea neputinței de a le gusta pe toate, comandăm. Sunt porții uriașe totuși, o să fie bine, ne autoliniștim. Nu rămânem pe uscat. Grecul se uită la noi, țâțâie din vârful buzelor, în timp ce așază cu grijă urieșeniile dulci în cutie și zice, zâmbind acid: “All this for two people?”

 Izbucnesc în râs și confirm fericită: “Yes, for two  fat people. But for two days”.

 Cri: “For this evening and tomorrow morning”.

 Râdem înveseliți în timp ce căldura ne zumzăie încet și liniștitor peste neuronii moleșiți. Grecu ne dă restul și zice atotștiutor: “See you tomorrow”.

 Și exact așa a fost. A doua zi eram înapoi. Oare de unde o fi știut?!

 

Urcăm pe potecă gâfâind în soarele nemilos de amiază și cicadele sunt asurzitoare.

 Li( oprindu-se să respire, deși aerul e doar flacără vie): - Cri, tu ai dublă personalitate. Prima: “Da, draga mea. Cum vrei tu, draga mea. Tu să fii mulțumită”. Îmi place personalitatea asta. Din păcate, mai ai una. “Vreau acvariu. Vreau telescop. Vreau altă mașină! – Nu te băga!”. Asta nu-mi place deloc. Tre’să ți-o schimbi.

 Cri(uitându-se fix la o insectă bârâitoare de pe scoarța unui copac): - Tu ai personalitate de cicadă.

 Li (mulțumită de asemănare, dă lovitura de grație): - Cri, definește iubirea noastră acum. 

 Cri( aproape horcăind de atâta urcuș prin fierbințeală, își dă ochii peste cap, dar răspunde repede): - La locul ei. 

 Întotdeauna știe să pună punctul pe i.

 

Cristi a fost să verifice mașina, care e departe, părăsită pe o străduță în vârf de deal. Se întoarce plin de entuziasm:

                - Să vezi ce frumos e. Floricele peste tot, pisicuțe, bătrânei ieșiți la cafeluță în fața casei. “Kalimera, Kalimera”!

 Li( râzând): -Cine zicea Kalimera?

 Cri( mulțumit și zen): - Eu.

 

 Ascultăm cum trilulesc păsărelele pe balcon, seara, ouzo time.

 Cri( grijuliu și speriat de previziunile proprii):- Ai grijă să nu dai ceva pe jos de  pe balcon. Aiiii, mi-e teamă cu tine.

 Li( nepăsătoare și fericită): - Ai mai zis asta, Cristineluț. Relaxează-te. Mă descurc.

 Ne uităm unu la altul și izbucnim în râs. Știu ce îi trece prin cap. Ce îmi trece și mie. Cum mi-am pierdut pașaportul la Munchen. Cum mi-am lăsat poșeta în restauraant la Skopje. Tableta pe balcon la Parga de a trebuit să ne întoarcem 800 km. Și câte or mai fi! Dar omu’ din greșeli învață. Mai multe sau mai puține.

Zilele la Parga sunt un amestec echilibrat de variațiuni pe aceeasi temă. Răcoarea dimineții, pe balcon, la 7. Numai vreo 26 de grade. Prăjire în cuptorul încins, pe plajă, la amiază. Baie în marea răcoros de albastră. Sauna continuă cu transpirațiile șiroindu-ți pe tot corpul. Pale de vânt binecuvântate. Trilurile păsărelelor. Grația moale și aristocratică a cohortelor de pisici, cu fețe nobile și ochi uriași verzi. Și din nou căldura impregnându-se moale de sus în jos, ca o pătură uriașă, maternă, pufoasă. Mese delicioase la taverne mititele. Cafele de barista. E bine de tot.

 

E aproape furtună. Bate vântul de îndoaie copacii, marea e neagră. Cristi e plecat după prețiosul ouzo, așa că mă văd silită să devin matură și rațională și să adun parasolarul de pe balcon, pentru că flutură ca disperatul. Abia am terminat importanta treabă, că Martha, proprietăreasa, bate disperată la ușă. Și-a părăsit veșnicul loc zen de relaxare grecească maximă de pe prispă și exclamă panicată, turuind zeci de cuvinte grecești. Pricep unul în engleză: “Catastrophe”! Și îl repet încântată în timp ce îi arăt că parasolarul e în siguranță. “Catastrophe!”, murmur cu deliciu în timp ce-mi dau seama că pentru greci un biet vântuleț e ditamai catastrofa. Ce-ar fi zăpezile din munții noștri?!

 

Chelnerița de la Vanilla restaurant:- Am venit pentru 5 zile și am stat 15 ani. Grecu’ nu  e ca românu’. Dacă e supărat pe tine: “Hai să bem o bere”. Dacă e prieten cu tine:” Hai să bem o bere”. Nu e stresat, nu e grăbit.

 

Mă uit în jos, de pe balcon, în așteptarea răsăritului. Frunzele de toate felurile se bulucesc una într-alta, grase, doldora de emoția așteptării soarelui. Verzi, mari cât palma, adăpostind ciorchini de kaki, altele mai înguste și parfumate, îngrămădindu-se pe lângă limes, mustind de sevă în preajma lămâilor galbene, fremătând toate a pace și verde în lumina începutului.

Pur și simplu simt că aceste locuri blânde și calde și frumoase îmi dăruiesc și îmi dăruiesc și continuă să îmi dăruiască. În fiecare vară, Grecia mă întâmpină cu dulcele ei surâs arhaic, îmi șterge ochii aburiți de zile cenușii și pune înaintea mea cele mai minunate daruri ale firii, ca pentru cel mai de seamă oaspete. Și îmi dăruiește mereu totul, cu același zâmbet netulburat. Mă dăruiește chiar pe mine mie însămi. Mă regăsește de pe unde m-am pierdut și mă aduce înapoi. La frumusețe.

Efharsto.