Mă uit țintă la uriașul
fruct din fața mea. E greu, masiv și culorile își fac de cap pe coaja lui
lucioasă. Pe o parte e verde închis, pădure, apoi verdele se pliază peste
galben și se transformă brusc în portocaliu. Stropi de roșu. Îl miros. Are
personalitate, e clar. Ușor tropical, ușor verde, parfumul fructat e
disimulat, e o părere. Stau cu ochii pe
el. Îl aștept să se coacă. Am răbdare. Se va face roșu deschis, lucios. Un roșu
crescut din verde . Știu că o să îi văd verdele dedesubt.
Așa îmi aștept și viața
să se rotunjească în culorile ultime. Ale verii supreme. Clipă de clipă se scutură
de toate nuanțele inutile și se îndreaptă spre coacerea deplină. Sunt mai multe
fructe aici. Al fiecărui an, al vieții. Pe toate le aștept să se coacă. Pe rând.
Sunt atât de răbdătoare. Viața în restul anului e plină de ploi, e un fruct
necopt, de nemâncat. Viața vara e apogeul fructului de mango. E coacerea deplină și parfumată.
Am fost atâta timp
învăluită în verdele frumos al tinereții. Indigest în felul lui aparte.
Încărcată de greșelile neștiutului. De speranțele inutile și iluzorii. De fantasmele
roz ale unei perfecțiuni inexistente. De tarele plantate în mine de
toți părinții mei. De erorile tuturor
străbunilor neamului. Crezând că sunt gata rontunjită în deplinătate și
nimic nu o să îmi răpească frumusețea pe care o visam. Apoi verdeața pădurii în
primăvară a început să-mi dispară. Spre stupoarea mea șocată. Galbenul m-a
cuprins cu umbrele lui palide, cu ofilirile lui, cu morțile lui. Mi-am dus
mâinile mele de mango la ochi și am plâns. Mi-am pierdut toate irizările de
verde. Galben cât cuprinde. Fără nimic roz în sinele meu. Mi-am dat seama că nu mi-a plăcut niciodată
rozul mincinos.
Castelele de nisip s-au
prăbușit. Greșelile trecutului s-au năpustit asupra mea cu rânjete de întuneric.
Vini peste vini. Sinele meu supravietuitor s-a adunat cumva din nisipurile răsturnate.
M-am întors spre fetița mică care plângea singură în întuneric și am
îmbrățișat-o. Știu că nu mai vine nimeni. Dar eu sunt aici. Doar eu. Pentru tine.
Lasă vinile, lasă greșelile. Coace-te mai departe.
Apoi am început să mă
portocalicesc. Eu însămi uimită de ce mi se întâmplă. Un portocaliu dulce,
neagresiv. Eu însămi. Eu-aceasta. În sfârșit eu. Adevărată până la sâmbure.
Hainele așa-zis verzi s-au dus. Nu erau ale mele. Păreau atât de frumoase încât
înfrumusețau totul în jur. Dar atât de false. Totul era fals. A trebuit să trec
prin cuptoare înalte de ardere și coacere. Cuptorul alienării și al
dezrădăcinării. Cuptorul singurătății absolute. Cel al adevărului. Al părăsirii.
Acum e liniște aici. Orice zbatere s-a încheiat. Acum știu
totul. Acum totul e doar adevăr. Adevărul e numai suferință. Dar atât de alinător
totodată. E pur si simplu frumusețe.
Revărsată de sus până jos, peste tot cuprinsul meu. Acum pot aștepta liniștit
și pașnic ca fructul de mango să se coacă. Să se transforme din portocaliu în aproape-roșul
acela minunat, deschis, vibrant, amestecat cumva, în fundal, cu verde. Stropit
cu verdele trecerii. Să își arunce parfumul tropical- un abur abia sesizabil,
asupra întregii mele ființe. Să îi simt miezul dulce, de piersică, cum crește
în mine, cum mă hrănește și mă conține. Pot aștepta în liniște coacerea
deplină. În acest colț de lume, în acest coș împletit, așezat sub niște zambile
parfumate. Printre alte fructe, lămâi și mandarine.
Coacerea fructului de
mango e ceva ce e menit să se întâmple. Doar dacă toate condițiile au fost îndeplinite. Doar dacă ai îndepărtat toate culorile inutile. Toate minciunile. Îmi iau degetele
de la ochi. Aceasta e înțelepciunea?!
