Cu sarmalele prin Londra

Din nou în avion. Suntem la propriu peste mări și țări. Suntem sus în cer, pe drumul nostru de nori și aburi, alergând între cele  două puncte. Noi și fiul nostru.

Pacea flutură prin cețurile iernii, prin apele gri ale frigului, nu avem griji, nu avem frici. Suntem căliți, e drum bătătorit deja. L-am călcat de atâtea ori cu gândul, cu avionul sau cu dragul inimii. Nonșalant, alunecăm ca roboțeii pe culoare sterile, trecem de rânduri de porți, ce se închid și deschid, separând și delimitând, o țară -o altă țară, viața noastră- viata altora, noi, provincialii- noi, londonezii. În sala uriașă, în care bagajele bubuite de drum se învârt pe benzi prăfuite, ne uităm în viteză pe panouri, nu ne regăsim niciunde, Romania a dispărut de pe hartă, parcă venim de niciunde și, într-o stare abulică, indusă de sistemul robotizat, frați siamezi, comunicând telepatic (căsnicia scoate ce-i mai bun din om!), decidem rapid și unanim că prețioasele noastre valize sunt probabil în sala următoare. Viteza noastră de reacție nu a fost niciodată mai mare, mai eficientă, îmi spun cu mândrie personală, în timp ce ne continuăm calea mai departe, tot mai departe. Suntem un tot unitar, suntem sfera inițială, suntem inteligența la pătrat. După nici zece metri, cu uimire stupefiată realizez ce  capete pătrate suntem! Inteligența lu’papură –vodă! Ce-i asta?!?!?!?! Am ajuns la  ieșire, se văd oamenii așteptându-și rudele!

Cu aceeași spontaneitate demnă de invidiat, fac stânga împrejur și o iau înapoi. Spre sala cu bagaje, bineînteles. Merg hotărat până când începe să țiuie ceva și Cristi mă oprește scurt prin tragere de cot. Pentru noi piuie și scârțâie și pâlpâie mesajul de pe tavan. Direcție de mers interzisă capetelor pătrate. Dau să continui, sunt încăpățânată de felul meu și bagajele sunt acolo, la numai 5 metri, dar Cristi mă întreabă dacă vreau să vină înarmații! Aoleu și văleleu! Vizualizez incidentul internațional, ce implică o Lili din Ardeal, mascați, plus niște amenințări la adresa planetei și, cu regret, ies pe direcția de mers. Porțile absolut nesimțite mă separă acum de valiza cu sarmale, salata de boeuf, de șnițele, chiftele, prăjituri și chiar și de tortul cu ciocolată, pus atât de ingenios în două caserole! Adică de mâncarea pregatită de toată familia, de la bunici, până la pisici pentru Crăciunul nostru, al deștepților planetei. Crăciunul cu Alex. Plus cadourile. Aleluia!

Stăm în mijlocul lumii, șiroaie de oameni curg pe lângă obrajii noștri în toate părțile și prețioasele noastre bagaje sunt pierdute prin burta balenei. Cristi nu poate vorbi, i s-au încleștat fălcile și e cam alb. Nu chiar ca varul, ci mai degrabă ca piatra vânătă. Știu exact ce gândește. Cum de  a început să semene cu mine?! Cum de i s-a întâmplat una ca asta LUI??!! În mod evident își face autoanaliza personală și evaluează șansele de supraviețuire viitoare a cuplului în aceste tuneluri temporale, în aceste noi condiții înfiorătoare de contopire sferică, în care el devine nevastă-sa ( din nefericire nu și invers!). Vizualizează, e clar, toate posibilele blackout-uri, de la Alzheimer, până la zona crepusculară. Văd asta în privirea lui întoarsă plumburiu spre interior. Mda! Asta e, ce te poți aștepta de la bărbați! Drame inutile!! Exagerări! 

Obișnuită de o viață cu tâmpeniile mele, obligată fiind să trăiesc cu ele, am strategii foarte dezvoltate de supraviețuire și de ieșire din situații disperate! Așa că mă îndrept glonț spre biroul de informații și le comunic foarte simplu că noi suntem afară și bagajele înăuntru. Out and in! Fiind așa un specimen rar al planetei, le captez imediat atenția. Încep să-mi explice rar și cu răbdare să o iau tot înainte, apoi la stânga, apoi la dreapta și o țin tot așa, până când finalizează spunându-mi că acolo, la punctul final, o să găsesc un telefon pe perete.  Să sun. Informațiile mi se bulucesc prin cap de nebune,  aducând cu indicațiile tehnice de folosire a unei nave extraterestre, deja am uitat jumătate din ele. Figura albăstruie a soțului meu nu dă semne că ar fi receptionat ceva, așa că o iau curajos înainte, urmând să mai văd pe parcurs. Cum era chestia aia?! Un pas mic pentru mine, un pas mare pentru sarmale. Mda, ceva de genul. Vorbirea asta motivațională chiar ajută uneori! Un telefon pe perete, unde, Doamne, e un telefon pe perete?! Pe tarlaua asta de zeci de kilometri! Sună așa, cam tembelistic, adică cum, un telefon singur pe perete?! Din senin! Și ce să facă el, singur-singurel și părăsit pe un perete??!! Ceva nu e în regulă, dar cine sunt eu să spun care e regula și care nu ?!

Îmi croiesc drum prin jungla umană, dând viguros la o parte tot ce ar putea să mă împiedice în atingerea țelului meu suprem: recuperarea sarmalelor! Stânga, dreapta, poartă, stânga, tunel, culoare nesfârșite. Cristi, vezi vreun telefon în balamucul ăsta?!  Mă privește cu ochi străini și goi, e clar, momentan i s-au șters toate programele. Las’că mă descurc! Hopa! Blocaj de circulație! Ajungem la o fundătură pe post de intrare. Securitatea aeroportului verifică pasagerii și le dă drumul să zburde prin adâncurile balenei. Dincolo de ei, pe undeva sunt și bagajele noastre, sărmănuțele. Mă duc direct la vameși sau cum s-or fi chemând și, cu tupeul disperării, îi întreb dacă  n-au văzut un telefon. N-ați văzut un cal maro? Mi-l arată. E la cinci metri în spatele meu. Parcă am fi în Harry Potter, pe Aleea Diagon. Hocus-pocus, uite-l, mânca-l-ar mama! Chiar e, singur, singurel, pe perete. Pipăibil, așa că-mi vine să strig: Este! Și cu numere de telefon pe lângă, drăguțul, simpaticul de el! Îl agăț pe Cristi de o aripă și îl întorc spre telefon. Ridic receptorul, aud o voce tenebroasă care îmi cere să bag cardul. Urâtă chestie. Cardul meu!! Cam gol, dar ce să caute într-un telefon?! La vederea cartonașului colorat, a cărui viață scurtă mă pregătesc să o risc, de groază, Cristi își revine brusc din amneziile personale și îmi arată al doilea telefon, care e gratis! Ăsta când a apărut?! O, da! Să sun, dară. Urmează proba de foc. Varianta irlandeză a englezei nu e o păsărească pentru oricine. Nici vorbă de vreo încurajare din partea soțului în această dublă încercare inițiatică. Și telefon, și accente ciudate. Închid. Răsuflu adânc.

Cristi( cenușiu, cu vagi nuanțe alburii): - Ce zice?!

Lili: - Așteptăm.

Cristi: - Cum adică? Ce-a mai zis?

Lili(sperând din răsputeri că a înțeles asemenea propoziții simple): Să așteptăm. Și că durează. O sa așteptăm ceva timp. Aici. Lângă telefon.

Fără speranță, Cristi se reintroduce in faza abulică, în timp ce aeroportul continuă să respire și să trăiască de capul lui în jurul nostru. Eu vizualizez conținutul bagajelor, o dată și încă o dată, gândind că atâta rezonanță personală le va ține agățate de mine și nu le voi pierde definitv. Îmi trece câte un  gând razant,  poate le-a luat cineva care deja se înfruptă din ele, dar, nu, nu! trebuie să mai existe nițică cinste pe planeta aceasta. Oamenii sunt buni, nu iau bagajele altora. Mă uit la Cristi. Sărmanul! El nu crede în bunătatea înnăscută a oamenilor. După vreo 15 minute apare o tipă, evident rasa superioară, ne privește cu milă și ne aruncă  un „Follow me!” așa că o urmăm ca niște cățeluși rătăciți. Trecem iar prin porțile de securitate, cu tot tacâmul, descălțări, descurelări, culoare și alte cele. Sala cea mare. Și iată-le! Se învârt pustii și singurele pe bandă. Gata să plâng de fericire, le îmbrățișez călduros cu toată ființa mea. Mai să trag o țucătură materialului prăfuit. My precious! Sărmăluțele-drăguțele și plăpumioara de cadou. Nu le-a luat nici un om rău al planetei! Îi arunc lui Cristi un zâmbet victorios, gen „Vezi cum le-am descurcat pe toate?! Nu trebuia să te îngrijorezi așa de tare!” Dar el mă fulgeră cu o privire care îmi îngheață zâmbetul, gen: „Da, dar ce viitor ne așteaptă în halul în care suntem?!”. Așa că, în simpla tăcere conjugală, ieșim și ne rugăm să ne ia autocarul al nu știu câtelea, că pe al nostru l-am pierdut de mult. Ceea ce se  întamplă, pentru că englezii sunt oameni civilizați. Și nu sunt răi deloc. Nu îți fură bagajele și nu te lasă prin stații.

Punctul terminus. Apartamentul lui Alex. Ne ceartă că nu l-am chemat să ne salveze. De parcă noi nu suntem în stare să ne salvăm singuri! Cristi și-a mai revenit și râde voios. De mine, normal! Cum nu am știut să îmi încarc oysterul la metrou! Că se făcuse coadă în spatele meu și eu tot pipăiam cu bancnota de 5 lire fantele mașinăriei, fără să-mi dau seama de ce afurisitul de robot nu îmi înghite banii! Scria sus, mare și lat că e doar pentru carduri. Na, iaca! Mare brânză! Comparativ cu faza cu bagajele! parez eu cu o mișcare iscusită de spadă, și Cristi amuțește, cu privirea pierdută în negurile viitorului.

Pentru a însenina atmosfera desfac prețioasele bagaje și scot mulțimea de mâncăruri. Alex nu se arată prea impresionat (mă rog, e la vârsta la care nu înțelege prea bine importanța mondială a sarmalelor, din partea lui puteam să mâncăm de la Tesco!), așa că trec la valiza recuperată numarul doi. Poate, poate îi stârnesc interesul! Cadourile! Brusc devine foarte atent! Așa da, copile! O să fii uimit! Scot mai întâi covorașele de baie, pufoase și drăgălașe! Sunt cu ochii pe Ale, privirea i se mărește a stupefacție pura, nu și-a imaginat în viața lui un asemenea cadou. Nu  s-ar putea spune că nu suntem originali. Slavă domnului, creativitatea nu mi-a lipsit niciodată. Da, da! Văd cum i se  învârt rotițele și caută explicația. Dar nu există nici una. Când vezi ceva expirat, trebuie să înlocuiești și gata!

Ale (rănit dramatic în orgoliul lui de stăpân al casei): - Dar ce  are covorașul meu de baie?!

Li( diplomată in viteză): -E roșu. Ăsta e albastru.

Nu adaug că ce are el în baie e un preș epuizat și fizic și psihic de cel puțin doi ani, după evaluările mele competente. Scot plapuma, hainele de pat, perna, crenguța de brad carpatină și Alex mă privește din ce în ce mai convins că am luat-o razna, dar eu sunt foarte mulțumită de aerul de schimbare pe care îl aduc noile lucruri. Camera iese brusc din aerul de austeritate nepăsătoare, se încarcă pozitiv, strălucește a sărbătoare. Au venit părinții! Să înceapă Crăciunul! Ah, ce bine e! Prin câte am trecut să ajungem aici, dar a meritat! Fiecare neuron prețios! Din rezerva tot mai împuținată. Aoleu, oare câți mai sunt?!

Lili( vizualizând deja viitoarele cadouri): - Să îți aduc „Fundația”?

Alex: -Nu, că vreau să mi-o iau nouă în engleză. Conform noii mele identități.

Lili: - Hai, măi, mamă, nu îți nega străbunele rădăcini strămoșești!

Ale: - Astea-s noile tale învățături?! Prea târziu.

Fiul meu pronunță sententios și prețios aceste cuvinte dramatice, cu un aer lordian, cuvânt de proveniență necunoscută, deși aduce vag cu englezescul „lord”. Și eu i-am adus sarmale! Ajungeau niște fish and chips, de la pub, conform noii lui identități! Auzi, noua lui identitate!Nu știe ca nimic nu e prea târziu și ca eu o să-i aduc oricum cartea. Silly mom ce sunt!

No, nu-i bai! Privesc încântată încăperea împodobită de sărbătoare și simt cum, încet, încet dorul meu nesfârșit se astâmpără, se ascunde, dispare, simt cum sufletul mi se umple de o mulțumire dulce. Nu mai suntem rătăcitori pe planetă. Suntem acasă.