Jurnal de Bradford II

Ultimele zile

În fiecare dimineață, în hotelul nostru se servește un mic dejun englezesc. În prima zi am privit cu amuzament ouăle jumări, cârnăciorii și fasolea. Am gustat. Fasolea era bună, dar cum să mănânci așa ceva de dimineață?! Eventual târându-ți apoi burdihanul pe pământ! Cârnăciorul mi s-a părut sub orice critică, ouăle ok, dar mai mult de două înghițituri nu pot lua niciodată , pentru că mă apucă fierea. Așa că m-am limitat la pâine prăjita cu unt și dulceață. Nu-mi place laptele, aşa că şi varianta fulgilor a picat. A urmat a doua, a treia zi. Şi aşa mai departe. Căci nu s-a schimbat nimic. De mi-a ajuns până peste cap! Tot ouă, ouă, fasole, fasole, cârnati la infinit!!! Una peste alta! Fără pic de imaginaţie! Nici măcar nu încearcă să gătească ouăle altfel, să schimbe cârnaţii cu bacon! Ce-i cu voi, englezilor?! Răzbunarea mea telenovelistică a fost să culeg în fiecare dimineaţă tot ce puteam, astfel încât, la sfârşitul săptămânii, i-am dus lui Ale o plasă plină de dulceţuri mititele şi bastonase de Camembert, iaurturi fudge şi pătrăţele de unt. Ca să vadă încă o dată câtă grijă avem de el! Să înţeleagă că nu te pui cu dragostea de mamă şi de tată! Prin câte pericole am trecut ca să facem rost de alimentele alea! Posibile camere de luat vederi, spioni degizaţi în chelneri şi cine ştie ce alţi agenţi sub acoperire!

Într-o dimineată, ne amuzăm copios( ce altceva mai poţi să faci, cu veşnica fasolică în faţă?!) privind un cuplu de bătrânei, cam la vreo 70 de ani. Au venit amândoi, aproape tremurători în bătrâneţea lor, cu câte un castronel de lapte cu fulgi, pe care îl mănâncă încet, în tihnă, să nu îşi încurce procesele complicate ale digestiei.

 Li:   - Uite, Cri, aşa o să mâncăm şi noi la vârsta aia, bucură-te cât mai poţi de cârnaţii tăi, de aceasta  minunată tinereţe a vârstei mijlocii!

Cri:  - Săracii. Uite că au şi terminat. De fapt, la vârsta asta, la ce îţi mai trebuie atâta energie?

Îi urmărim pe cei doi ridicându-se şi plecând. Cel puţin aşa credem. Dar stupoare! Se reîntorc cu farfuriile încărcate la refuz, din care se revarsă ouăle, fasolea, cârnaţii! El are, nici mai mult, nici mai puţin de 4 bucăţi. Aproape nu mai pot să îmi iau ochii cocoşaţi de uimire de la farfuriile lor aglomerate. Nu se poate să mănânce tot, mă gândesc. Sunt doar nişte bătranei. Amărâții de ei! Dar au putut. Aproape au lins farfuriile. Se ridică. Pleacă. Ba nu! Eroare! Se întorc pentru runda numărul 3! Cu pâine, dulceaţă şi prăjiturele, a doua ceaşcă de cafea! Incredibil!

Li:   - Aşa se mănâncă  la vârsta a treia??! E mai bine ca la a doua!

 Am plecat, înainte să mai vedem și alte runde. Dacă or mai fi fost. E bine ca omul să aibă o limită în ce exemple are de gând să urmeze. De trei ori micul dejun îmi va fi de ajuns pentru 70 de ani. Și să sperăm că nu voi avea nevoie de resuscitare la final.

Dincolo de glumă, dacă nu faci parte din elita briatnică, nu ai cum să mănânci sănătos. Ce poate omul obișnuit să mănânce? Ce are la îndemană?! ( nu vorbesc aici despre cei ce gătesc acasă și care sunt o rasă pe cale de dispariție). Sandvișuri cu totul minunate de jur-împrejurul străzilor, dulciuri de o diversitate uimitoare, dar ce biscuiți! Dar ce prăjituri! Și, în orice pub ai intra, pentru a mânca ceva în jur de 7-10 lire, prăjeli. Prăjeli. Nu au ciorbe. Nu au salate. Nu au decât cartofi prăjiți și eventual, fasole și piure de mazăre. Fructele sunt scumpe. Plus mâncarea aceea semipreparată. Sosuri. Carne învelită în E-uri! Brrr. Jamie Oliver, unde ești?! Se duce nația de râpă!

În timp ce analizez relele bucătăriei englezești, savurez la maximum prânzul într-un pub absolut încântător, ‘Sir Titus Salt’. O intrare mică și ascunsă sub flori, o deschidere uriașă înăuntru, pe două niveluri, o atmosferă relaxată, frumusețe în fiecare colțișor. Bineînteles că mâncăm prăjeli și cartofi pai, dar cât, oh, cât e de bun! Să privești de sus mesele tihnite de la parter, fotoliile confortabile, să prinzi câte o imagine fugară a berii de culoare caramel ce dă strălucire de ambră  paharelor, să vezi un bătrânel -posibil lord englez deghizat, citind ziarul, în timp ce stă picior peste picior...viața e chiar bună! Iar prăjitura...e speechless! Un amestec de biscuiți aurii sfărâmicioși, ciocolată crocantă și brânză dulce cu vanilie, un deliciu atât de armonios dozat, încât simți cum te alină, te împacă cu toată omenirea, toți sunt frații tăi în bunăstare și armonie!

Avem întâlnire cu Alex. Tocmai ne-a dat mesaj să îl așteptăm la fântână, întârzie, e la frizer. Nerăbdatori să ne întâlnim odrasla, o luăm spre căminul lui, știm că frizeria e la parter. Uite, un singur client e înăuntru, Ale al nostru, mânca-l-ar mama! Cristi a luat-o înainte , așa că încep să strig, disperată să acopăr zumzetul străzii:

 - Cri, stai, stai, vezi să nu te vada, hai să-l spionăm!

Nu mă aude, așa că tot repet, țipând de-a binelea. Cri aproape și-a lipit capul de geam, rânjind fericit, văzând frumusețea de copil tuns. Dau să mă alătur, când îl vedem pe Ale întorcând capul și aruncându-ne o privire cruntă. Atât de cruntă, încât dispărem instantaneu din raza lui de acțiune. Îmi vine să mă pitesc după trotuar, dar fiindcă nu s-a mai văzut așa ceva,  stăm cu spatele și chicotim. Îmi reafirm cu tărie că sunt totuși o mamă onorabilă și nu-mi  fac pruncul de râs! La urma urmelor, nu am intrat peste el în frizerie, cum aș fi putut să o fac.

Ieșind,  Ale ne spune varianta proprie, cum stătea el pașnic, în sunet de țaca-țaca, paca-paca, cufundat în Nirvana micii frizerii,  când brusc, s-au auzit țipete mari afară și frizerul a tresărit, mai, mai să-l ciupească de scăfârlia lui deșteaptă:
                                                                  -   Ce se întâmpla, cine-s ăștia??!! Ce vor?!
Ale( văzându-ne cu nasul turtit de geam, resemnat ):  - Părinții mei.

 Țața Lelea de la munte și badea Ion. Părinții teroriști.

Drept răzbunare, fiind de o subtilitate ieșita din comun, Ale hotărăște să ne ducă in  Lister Park, și ne duce și ne tot duce, străzi după străzi și grămezi de case gri antracit,  cu zeci de hornuri mititele, în forme răsucite de gargui și alți monștri de sub pat. Când să ajungem la capătul Bradford-ului sau poate chiar în afara lui, ne întâlnim și cu parcul, căruia îi acord cu ușurință titlul nobiliar de "Parc englezesc"! Coline și alei ordonate, o frumusețe de copaci și de tufe, verdele acela înrourat de ploaie și mulțimi de flori, bănci și fântâni. O rădăcină imensă, răsucită şi pietrificată, agăţată de erele trecute ale planetei. Un conac uriaş, devenit galerie de artă şade măreţ în mijloc. În faţa lui tronează două sculpturi uriaşe, un iepure şi un ţap făcute din ţesătură de cupru. Nu mă mai satur fotografiind mental ineditul elementelor( o adevărată trăznaie!) ce alcătuiesc tabloul! Caricaturi moderne, artă şi stilizare, rânduri  peste rânduri de culori florale, aliniate impecabil,  bătrâni pakistanezi îmbrăcaţi în haine lungi, albe, plimbându-se şi sfătuindu-se asupra mersului lumii, în timp ce îşi mângâie bărbile lungi, fluturătoare, conacul victorian, cu aerul lui imperial, străjuit de ansamblul de grădini indiene, cu ape ţâşnitoare şi copilaşi închişi la culoare alergându-se printre stropii luminoşi.

 Ne întoarcem la hotel, mulţumiţi de noi înşine şi de parcul englezesc. Prea mulţumiţi, se pare, pentru că un semn de sus ne arată care e adevărata noastră condiţie. Pe geamul camerei noastre se lăfăie şi ăsta e cuvântul potrivit! se lăfăie un rahat de pasăre uriaşa. Poate a fost un pterodactyl, căci mărimea a ceea ce a lăsat în urmă  e revelatoare. Şi grotescă.. Ne uităm stupefiaţi la geamul pângărit, la priveliştea noastră, implicit pângărită! Plină de speranţă, îi spun lui Cristi că menajera hotelului va curăţa geamul a doua zi. Cu siguranţă. Mă priveşte cu milă şi, fatalist cum este, mă asigură că nu o să se întâmple aşa ceva. Normal că are dreptate. Următoarele trei zile ne vom aduce aminte de faptul că suntem muritori de câte ori vom privi pe fereastră. Rahatul bradfordian ne va rânji, metamorfozat în metaforă existenţială.

Mergem la cinema. ‘Dawn of the planet of the apes’. Filmele văzute cu Ale sunt întotdeauna teribil de faine. Rar ajungem în faţa marelui ecran împreuna, dar nimerim, de obicei pelicule superbe în 3D,  pline de frumuseţe şi de acţiune. Exact pe gustul nostru. Cinematograful e unul dintre cele mai reuşite, toate sunt cum trebuie să fie. Inclusiv popcornul. Ieşim extaziaţi şi analizăm întruna cât de nobilă , de sfâşietor de umană era faţa lui Cezar, regele maimuţelor. Dar ce privire avea, ce ochi încărcaţi de înţelepciune şi suferinţă! Eu şi Ale decidem că trebuie să-l mai vedem o dată, poate chiar de două ori, ceea ce lui Cristi i se pare o aiureală, nu a fost la fel de impresionat ca şi noi de măreţia maimuţelor.

Ale( neînţelegând asemenea închidere anticimpanzeică):  - Dacă aş fi om de ştiinţă, aş face   experimente să izolez gena ta, măi , tată, care cauzează aceste deficienţe în genomul uman!

Dornic să-şi distreze cât mai bine familia de bază, Alex  a planificat o excursie la Whitby, un  orăşel pe malul mării, pitoresc şi cu mult farmec local. Cel puţin,  aşa părea în pozele de pe internet. Căci nu mai ajungem acolo. Deşi a luat deja biletele, după cinci zile pline în rolul fiului devotat, lui Ale i-a ajuns până peste cap şi nu se mai simte în stare să stea cu noi de dimineaţa până seara, căci asta implică excursia. Că drumul e prea lung şi nu vrea să ne obosim, că ce-o să facem acolo 6 ore?! Că o să ne plictisim şi el nu vrea aşa ceva, doamne fereşte! Câr, mâr, nu ne mai ducem. Că doar nu vrem să ne supărăm unicul fiu! ( adevărul e că şi Cristi bombăne, tare nu s-ar mai  trambala cu autocarul, fie şi în scopul nobil de a ne pătrunde de farmec pur englezesc!). În minoritate fiind, mi s-a oferit drept compensaţie o plimbare la Leeds. Că nu o să regret. Drumul durează numai 15 minute, cu trenul.

 Li (plina de sentiment):        -  De ce să regret? Doar sunt cu voi! Ore sau minute pe mijloacele  de transport, pentru  mine nu contează atâta timp cât suntem   împreună.

Cristi:                                     -  Extraordinar! Normal că nu contează, doar condiţia ta de călător implică, absolut    întotdeauna, sforăieli cu gura deschisă, pentru că  dormi şi dormi şi iar dormi, indiferent dacă drumul durează puţin sau mult! Incredibil!

E adevărat. Uneori aţipesc înainte chiar de a decola avionul, ceea ce pur si simplu îl oripilează pe el, adorator perpetuu al zborului. Ce să-i fac?! Mie pur şi simplu îmi place să închid ochii într-un loc şi să îi deschid în altul. Îi închid la Bradford şi îi deschid în Leeds. Nu e grozav?

 Noul oraş e atât de limpede. Elementul gotic s-a diluat până aproape de dispariţie, cel victorian umple totul de lumina. Dacă Bradford pare sumbru şi medieval, Leeds e deschis şi stilat, în cel mai pur stil britanic. Străzi largi, flori, cântăreţi ambulanţi la tot pasul, clădiri albe maiestuoase, stăm doar trei ore, dar îndeajuns pentru dragostea mea veşnică. Leeds devine unul din oraşele inimii mele, alături de Londra şi Barcelona. Ieşim dintr-o ciocolaterie şi dăm peste un maraton, organizat în scopuri caritabile. Nu am văzut niciodată aşa ceva în micul meu oraş, preocupat doar de propria+i supravieţuire.. Circulaţia a fost oprită, un aer festiv învăluie trecători şi participanţi deopotrivă, cei care stau pe margine oferă sticle de apă alergătorilor, îi aplaudă şi îi încurajează. Mă simt complet în altă lume. Sunt un  marţian întrebându-se încântat dacă acesta e Pământul. Adevăratul. Participanţii nu sunt maratonişti de meserie, plini de vână, ci oameni în scaune cu rotile şi oameni în vârstă, tot felul de categorii umane despre care nu ţi-ai fi închipuit niciodată ca sunt capabile să alerge 10 km. Aleargă pur şi simplu. Gratuit. De dragul artei. Din pură frumuseţe. E o atmosferă indescriptibilă. Îmi vine să plâng. Inefabilul îşi întinde aripile. Aceşti oameni defavorizaţi se pot gândi la alţii. La ceilalţi. E veselie pe străzi, e căldură. Sunt străină, dar sunt totuşi de aici. Nimeni nu mă cunoaşte, dar parcă sunt acasă.

Ne îndepărtăm de zona maratonului, dăm de un miting. Pentru cei din Gaza. Pe aceşti leedsieni chiar îi preocupă soarta omenirii. Sunt paşnici, au pancarde şi ascultă pe cineva vorbind la microfon, presa e acolo, poliţia, aşa îşi petrec ei duminica. Puţin mai încolo e târgul din Leeds, tarabe după tarabe, fermecătoare sau delicioase, de toate pentru toţi. Ador târgurile de duminică. Nici nu mai ştiu cum de nu mi se revarsă sufletul, între atâtea frumuseţi şi lucruri nemaivăzute. Cireaşa de pe tortul acestei zile e o prăjitură de ciocolată, culme a surorilor ei ciocolatii! Servită pe terasa unui pub oarecare al acestui minunat oraş.

Leeds, vreau să mă întorc la tine. Undeva, cândva...

Revenim  în Bradford. Doar pentru a pleca din nou a doua zi dimineaţa. Adio chestie de pe geam! Ale ne conduce şi răsuflă uşurat. Cică să mai venim. De s-ar muta de la cămin, l-am vizita  mult mai des. Am sta cu lunile. Nu am mai pleca. Never. Cred că de-aia continuă să locuiască acolo. Autocarul porneşte, iar eu închid ochii. Totul trece mult mai repede  în vis. Chiar şi tristeţea. Avem o jumătate de zi de londonit. Ne cazăm la Stanley Hotel, lângă Victoria Station.  Ne învârtim ca titirezii.. Tamisa, Big Ben, Westminster, Picadilly Circus. Milioane de turişti. Ce-i cu invazia asta? Ce caută toţi oamenii ăştia în oraşul meu? De nu mai pot să mă bucur în tihnă de el?! Epuizaţi, ne întoarcem în camera cu şemineu uriaş şi baie minusculă. Cât e de mică, dispozitivul duşului pare complicat de-a dreptul, aşa că îl trimit pe Cri la luptă. Să fie pionerul şi să descopere cum funcţionează. Că doar e  bărbat. Ei se pricep la de-astea.

Cri( ieşind din cutiuţă):  - Lili, eu nu am găsit apa caldă. E de negăsit. Am facut duş cu apă rece. Am şi ţipat de vreo două ori că am devenit claustrofobic! Aer nu  aveam, apa era ca gheaţa! Nu poţi să te mişti acolo.

Li( complet  neatentă): - Închide uşa de la baie, că mă sufoc dacă vine tot aburul ăla peste mine.   

Cri:                                - Care abur, măi, femeie, nu ai auzit că nu am dat de apă caldă?!

Li:                                 - Ce?!  În mijlocul Londrei??!! La 60 de lire pe noapte?!

Cri:                                - Las' că ai șemineu.

Călătorului îi şade bine cu drumul. Aşa ca a doua zi plecăm mai departe. Şi mai departe...până ajungem acasa, în orăşelul nostru de sub munţi şi ne gândim visători ce frumos a fost la ceremonia de absolvire a fiului nostru. Oare se cheamă că  am fost? Sau că n-am fost?! Uite, ursulețul de pe raft! Are togă și  o diplomă în lăbuță și pe ea scrie Bradford 2014. Deci am fost. Zică cine ce-o zice.

 

 

 

 

 

 

Jurnal de Bradford I

 sau    Ceremonia la care nu am fost…

iulie 2014

Primele zile

Un an de zile i-am spus fiului nostru că venim la ceremonia de absolvire a facultăţii. Să se pregăteasca mental. Să ne convingem şi noi că ce şi cum, să pipăim diploma şi să strigăm: ‘ESTE!!”. Să vedem şi noi oraşul în care stă de 4 ani. Ce mai calea-valea! Că venim şi gata! Am luat bilete de avion, am rezervat camera şi autocarele, tot ce implica o asemenea aventură. Cu două zile înainte de a pleca, după  o depresie de vreo 10 zile ( în care  eu mă frământam că ce are copilu’?! cu ce l-am supărat?!), a ieşit brusc la lumină şi s-a înviorat ca păpădia la soare. Că să venim, dacă ţinem neapărat, dar la ceremonie nu mergem! Că  nu îi plac chestiile de genul ăsta. Scurt!

Eroare în genom! Cum e posibil??!! Dar nouă ne plac! Noi vrem! Cică degeaba. Ca nişte părinţi supuşi, sclava Isaura la plural, ne-am plecat in faţa Imperiului, cu aerele lui cu tot. Am scos hainele de gală din geamantane, ne-am plâns de milă şi am plecat. După ce ne-am amintit că, mic fiind, îl trimiteam afară la joacă şi se agăţa de clanţa uşii urlând să îl băgăm înapoi în casă. Ne-am încurajat că, faţă de acel moment,  exista totuşi o evoluţie.

Ajunsi la Bucureşti, am parcat la un hotel de lângă aeroport. Zborul e la 6 dimineaţa. Suntem în plină  vacanţă. Cri, dependent de avioane ca întotdeauna, îşi deschide întâi tableta, studiază venirile si plecarile, apoi, în maieu, se lipeşte de fereastra uriaşă să analizeze dacă se respectă programul. Stă acolo minute întregi, holbându-se la cer. Eu mă holbez la el. Nu-mi vine să cred.

Cri:  - Acum tre’să apară ăla de la Amsterdam.

Li:    - Şi ce-mi pasă mie?!

Cri:  - Oare de ce n-am luat binoclul lui tata?! Uite, încă unul! Zborul Wizz din Catalonia.  

           Întârziere 10 minute. Brrr, dar se simte aerul condiţionat, nu glumă! Dar unde  e  

           Amsterdamul?

După încă o perioadă de analizat temeinic cerul gol, frigul îl aduce în simţiri.

         -  La ce stau aici??! Poate are întârziere. Deja mi-au îngheţat maţele. Dă-l-ncolo!

Doamne fereşte să fi locuit undeva lângă avioane. Ar fi făcut o pasiune compulsiv-obsesivă. Ar fi pus tabele pe pereţi cu plecări-sosiri şi întârzieri. Am fi avut săpun în formă de elice. Telescop  în camera de zi! La micul dejun am fi discutat de-a fir a păr despre  motoare cu pistoane şi alte metode de propulsare. Oh, nu!

Aterizăm la Londra. Vremea englezească nu o să mă dezamăgească niciodată. O să fie exact cum mă aştept să fie. Plafon de nori, aer picurat si  plăcut. Cam 22 de grade, nici o fărâmă în plus. Civilizaţia se repede asupra noastră ca un tzunami. Întotdeauna o resimt în acelaşi fel.

Mă impactează cu 500 km la oră. Şi mă ridic, absorbind evoluţia prin toţi porii.

Ne căutăm autocarul, sunt o grămadă şi realmente nu am idee unde o fi cel ce pleacă spre nordul ţării. Dar nici nu mă gândesc să intru în panică. Unul din angajaţii de la National Express( îl recunosc dupa uniformă) stă exact în mijlocul agitaţiei şi te îndrumă spre peronul care trebuie. Îţi zâmbeşte şi îţi spune să nu te îngrijorezi, autobuzul tău va sosi în 10 minute. Şoferul ne ridică geamantanul ( nu ai voie sa faci tu asta, e în fişa postului; chiar am primit apoi un chestionar în care eram întrebată dacă şoferul a încărcat şi descărcat el bagajele!), opreşte aerul condiţionat, când ne plângem că e prea răcoare, anunţă staţiile şi circulă elegant pe marea autostradă britanică, care  are 4 benzi pe sens şi o limită de viteză  de 80 mile.

Cinci  ore cu autocarul zboară repede, printre satele englezeşti, un ansamblu medieval de cărămizi negre-cenuşii şi infuzie de verde. De la atâta ploaie , cred şi eu! Dar sunt unele căsuţe, atât de perfecte în aerul lor mititel,  cuibărite între flori, atât de casnice şi solide, încât m-aş muta imediat într-una din ele, să respir aer oceanic, să fiu aproape de Ale. Să mă transform în mama perfectă, casnică, bucătăreasă, menajeră, ce-o fi. Numai să fiu acolo. Menajeră în căsuţă, nu în altă parte, a nu se înţelege greşit!

Ne cazăm la Holiday Inn, privelişte de privelişte asupra Bradford-ului, de la etajul 4, geam mare, ce noroc!  Cer foarte frumos, amplu, azvârlind cu uşurinţă tonuri de gri şi roz, albăstrind palid din când în când, în rarele momente când evadeaza din plafonul de nori. Apare şi Ale cu un zâmbet până la urechi. Ce bine e să ne vedem tot la 2 săptămâni! Chiar nu e nimic rău în asta, o data în Grecia, o dată în Anglia. Nu m-aş supăra ca întâlnirile bilunare să fie repetitive la infinit. Nu ţin neapărat la locaţiile respective. Pot fi şi altele. Sunt locuri pe pământ destule.

Plimbare prin oraş. Merg alături de fiul meu şi exersez. Abilităţile  de multitasking. Casc ochii şi admir. Vorbesc, dau replici. Ascult. Şi, cel mai important dintre toate, o mare parte a fiinţei mele reuşeşte să se liniştească, pentru că vizualizez toti paşii pe care i-a parcurs Ale de când a plecat de acasă şi a aterizat pe acest tărâm atât de diferit, într-o viaţă nouă din toate punctele de vedere. Pe cont propriu, fără părinţeii lui minunati. Degeaba mi-am imaginat eu  de-acolo, de peste mări şi ţări. Alta e să vezi, să auzi, să atingi. Să te îmbibi cu substanţa locurilor. Îl întreb dacă i-a fost teamă, dacă nu l-au inundat temerile. Mda, bună întrebare. Sigur o să mărturisească. Râde şi spune că a fost ok, tot ceea ce a simţit a fost provocarea. Fiorul plăcut al începuturilor. E bine atunci. Am simţit eu destulă spaimă. Şi pentru el.

Oraşul are un farmec al lui, straniu, desuet de-a dreptul. Arhitectură gotică şi victoriană, îmbinata în culori de pământ, amalgam de griuri închise spre negru şi marouri măcinate de patina timpului. Clădiri solide şi singuratice, pe străzi în pantă, înşirate la linie, ordonate şi un pic nefericite în solitudinea lor. Şi cele moderne, mai luminoase, învelite în sticlă, plecând totuşi capul, copleşite de povara istoriei respirate de zidurile învecinate. Un aer de părăsire în ciuda tumultului gălăgios de oameni. Un oraş vechi, aşteptându-şi renaşterea, nu prin alungarea istoriei, ci prin ordonarea-curăţarea prezentului. Îmi place la nebunie. Îmi place fântâna arteziană uriaşă din centru, apă limpede şi jeturi colorate, în care se scaldă copilaşi chicotind, alergând, ţipând. Oază de limpezire a vechiului şi de oglindire a noului. Combinaţia dintre arhitectura ondulată şi încărcată a catedralei uriaşe şi micul scuar luminos în care tronează un ecran uriaş, unde seara se adună lumea, ca la un concert live.  Îmi plac clădirea din sticlă fumurie a teatrului Alhambra, cu afişul binecunoscut “Singin’in the Rain’ şi străzile uriaşe unde nu ştiu niciodată în ce direcţie să mă asigur. Stânga e dreapta şi vicecersa. Chiar şi populaţia, infuzată masiv cu popor pakistanez, are farmecul ei aparte, parcă nu eşti în Britania, ci în imperiul ei, cu aere asiatice. Cât de capricios e amalgamul! Tipic englezesc, plus feţe acoperite de voaluri şi văluri. Stau şi mă întreb de ce se agită aşa englezii în legătură cu invazia românilor, care îi va face, vezi, Doamne! să îşi piardă identitatea naţională, când par perfect capabili să integreze naţia pakistaneză sau oricare alta, fără să îşi piardă nimic din aplombul britanic. Uite, moschei peste tot, piaţa Al Halal, jumătate din Bradford e în mijlocul Asiei, dar numai o privire să-i arunci şi ştii că e englezesc pur-sânge, de la rădăcinile cufundate în gotic, până la pub-urile cu aere victoriene.  Zău aşa!

Vedem toate locaţiile în care a locuit Ale în ultimii patru ani, istoriile înşirate de-a lungul anilor sunt fixate în relief şi capătă substanţă fizică. Sunt complet uimită şi mă înclin în faţa  odraslei noastre, Kitchibobo din Carpaţi care a descurcat atât de bine labirintul străzilor şi al noii lui vieţi. În gând, normal, nu cumva  să i se suie la cap!

Zona Universităţii din Bradford e absolut glorioasă. Modernă în toată esenţa ei, de o eleganţă austeră, cu o linie arhitecturală fluidă, plină de lumină şi cer, cupolă de sticlă şi mobilier futurist, stă aşezată în mijlocul unor blânde coline verzi, verdele acela special, care te duce cu gândul la primăvara pământului. Dulce, moale, crud. Ale deschide uşi după usi , ne arată unde a studiat, unde lucrează acum, construieşte o poveste reală a vieţii lui, din care, în sfârşit, facem parte, fiind aici şi acum. Cât de deosebit îmi pare totul, mie,  celei venite din Petroşani, cât de rafinat şi stilizat, cât de frumos! Restul sentimentelor mele sunt uşor de citit. De atâta încântare şi mândrie maternă simt că mă revărs, mă doare inima de bucurie şi toţi neuronii îmi ţopăie, în ritm de tobe şi trompete. Zâmbesc modest, în timp ce gândul meu strigă: ''Fiul meu!!!''

 Cri:      - Să vezi ce curăţenie a făcut Ale prin toată camera înainte de a veni noi!

 Li( cu aere de cunoscătoare într-ale fiului):  - Să vezi că nu a făcut absolut nimic, în spirit
              de independenţă. Ca să dovedească că nu e stresat de venirea noastră.

Normal că am dreptate. Camera lui e faină, faină, dar cât de prăfuită! Tot ce a adunat el de-a lungul anilor, diverse cadouri de la familie şi prieteni, un poster cu Dr. House, unul din Breaking Bad, un panou cu felicitări, cărti, amintiri, o ador! Ne rugăm de el să ne lase să facem curăţenie. Încăpăţânat, zice întruna nu! Mă uit la Cri, el la mine, ştim ce metodă să aplicăm, sper să avem destul timp. Metoda bunicii lui din Lonea, funcţionează întotdeauna. Îl vom cicăli şi îl vom cicăli, până va ceda nervos. Rezistă nici mai mult, nici mai puţin de 4 zile. Mai mult decât rezistăm noi de obicei. Aşa că, în cele din urmă, lustruim fericiţi toate cele, simţindu-ne cu adevărat folositori şi integraţi. Părinţi adevăraţi pe planetă. Fără dubiu.

Vine şi ziua cea măreaţă a ceremoniei. De mila noastră, zice că vom trece pe acolo, să simţim  suflul festiv. Aşa că îl aşteptăm la ora 9 dimineaţa, să apară. Uite-l! Încremenim amândoi, cu ochii cât cepele, gata să ne sară din cochilii. S-a îmbrăcat ceremonios, la cravată. Are indubitabil un aer de englez get-beget, cu părul lui blond şi aerul nordic. Zâmbesc încântată, în timp ce omuleţul din creierul meu, responsabil cu imaginea de ochii lumii, aleargă înnebunit şi se dă cu capul de toţi pereţii, murmurând fără speranţă: “Tricou, tricou, tricou...’ Asta pentru că suntem îmbrăcaţi în blugi şi tricouri, turistic, dar în nici un caz festiv. Ne-a făcut-o! Sunt năucită de impulsurile contradictorii ce-mi zvâcnesc prin cutia craniană. “Fugi!” şi ”Ce zi minunată!”. Decid să rămân pe câmpul de luptă. Întotdeauna am fost o luptătoare. Cu mine seamănă copchilu’. La Universitate, potop de lume. Absolvenţi, înfăşuraţi în zâmbete şi în falduri de robe, o senzaţie pregnantă de Harry Potter, părinti din toate părţile lumii, îmbrăcaţi la patru ace, atmosferă de sărbătoare.

 Ale:  - Uite, ce rochii au femeile, ce mărgele, ce ţinute! Dar câtă importanţă acordă unii

            părinţi copiilor ! Alţii...

Mustăceşte mulţumit că are cu ce să se răzbune, îi e cald, socializează la greu şi e prezent. Unde nu vroia să fie. Dar mie nu-mi pasă. De rochii,  de mărgele şi alte ciumbușlucuri. Minunatul mi-a cuprins fiinţa şi mi-o răsuceşte în curcubeie. E foarte uşor să simt ceremonia, nu am nevoie de robe fâlfâitoare şi de poveste. E de ajuns să îl văd pe Ale vorbind cu tot felul de oameni care îl cunosc, îi zâmbesc, evident îl plac. O canadiancă drăguţă îl îmbrăţişează cu drag, ne surâde fermecător şi ne felicită pentru fiul nostru care e genial, salvatorul universităţii, atotcunoscător într-ale computerelor. Simt că nu mai sunt,’e-un cântec tot ce sunt...”. Plutesc pe norişori pufoşi şi dulcegăroşi. Ale îşi dă seama că am luat-o razna pe arătură şi încearcă să mă liniştească:”Calmează-te, aşa vobeşte ea frumos despre toată lumea, aşa e felul ei.” Mda’, îl aprob, dar ştiu eu ce ştiu.  După ce facem o poză năzdrăvană, Kitchibobo în costum plus doi părinţi la tricou, intrăm într-o sală mare, unde, pe două ecrane uriaşe, putem urmări cermonia propriu-zisă. Ascult transportată şi cu imaginaţie, pentru a suplini lipsurile, printre care şi cel de a nu fi chiar în locul cu pricina. Iluzia e atât de perfectă, încât unii părinţi încep să ţipe de fericire, să aplaude şi să plângă, doar uitându-se la imagini.

Ale:  - Mamă, sper că nu te apucă şi pe tine! Ce faci, tată, nu filmezi?

Cri:   - Nu ştiu, să filmez ecranul?!
Ale:  - Filmează, tată, filmează! Dacă nu te poţi decide , pune-ţi mereu întrebarea cheie:
         ”Ce-ar zice mama mea, dacă nu aş filma?”

Un argument imbatabil care îl determină pe Cristi să filmeze în viteză, pentru a recupera. Subiectul ceremoniei fiind încheiat, servim masa la un restaurant pakistanez. Curry destul de iute şi pâine naan. Delicios. Pentru mine şi Ale. Cristi, chinuit oricum de ideea de a mânca aşa ceva, nimereşte cea mai piperată porţie, e transpirat tot şi înghite cu noduri. Nu cred că mai încearcă curând. Epuizat de activităţile sociale impuse, Ale ne părăseşte, recomandându-ne să ne descurcăm singuri în după-amiaza respectivă. De-abia aşteptăm. Shopping, here we  come!!

 

Despre bunul simţ strămoşesc

Ani de zile m-am certat cu C. când venea vorba de muncitorii care ne lucrau ceva sau funcționarii care ne călcau casa din diverse motive. Eu consideram că aia e meseria lor, sunt plătiți, nu e cazul ca noi să îi mai servim cu cafele, sucuri sau mai știu eu ce!  Argumentul meu suprem era că “Ce?!! Eu primesc vreo cafea sau ceva la locul unde muncesc??!!”

Să-și facă fiecare treaba! Pentru care e plătit!

Iar C. se zbătea între viață și moarte  să le ofere cafeluțe, în ceștile noastre din casă (dacă se putea cele mai bune!)  și se agita să le cumpere suc sau mai știu eu ce. Ba chiar să îi şi hrănească.

Mai nou, mi s-a luminat mintea, m-a cuprins înțelepciunea. Ce inutile certuri! ( vorba vine! certuri!). Atitudinea lui e cea bună, fundamental umană, plină de ancestral bun simț! Nu mercantilismul meu capitalist! Normal e să vorbești cu oamenii, să le acorzi atenție și importanță. Să înțelegi că ei nu sunt doar niște marionete care îți fac ție treaba.

Normal e să nu te miști prin lume ca printr-o sală cu oglinzi, care reflectă la nesfârșit aceeași imagine, pe tine.

Abia acum îmi dau seama cât e de terifiantă orice colectivitate umană în care indivizii se mișcă pe dungi paralele, făcându-și fiecare treaba. Pentru care e plătit. Neinteresându-se unii de alții, crezându-se, fiecare, mai bun decât ceilalți.  Bârfind, criticând, dezamăgind. Dialoguri țipate și ieșiri grotești ce sfâșie limita firava a  conversației politicoase. Ce sfâșie însăși substanța umanității. Lăsând-o tremurând în fața dinozaurilor.

Așa că astăzi zâmbesc cu drag, de câte ori pe C. îl apucă frumusețea gestuală! Acum , de exemplu, niște muncitori sparg prin subsolul blocului, o lucrare comună pentru toți locatarii. Iar el caută tăvi prin casă pe care să le ducă cafeaua! ( sper că nu le dă din cea franțuzească!!)  Nu că pe altcineva din tot blocul l-ar interesa! Iar eu stau calmă, butonând la calculator și urmărindu-l cum se agită. Eventual mai dând din gură!

 Imaginându-mi o omenire  în care fiecare individ ar fi la fel de plin de bun-simț, de eleganță în gesturi! În care fiecăruia i-ar păsa.

 

 

 

Jurnal de Parga - Ultima zi

ULTIMA ZI

Îmi plac ritualurile. Ador obișnuința. Ordonează și îti dă un plăcut sentiment de siguranță. Punctele care o delimitează sunt stâlpii de care te agăți, să nu fii luat de curenți. Normal, oricine știe că pot veni viiturile și adio sentiment de siguranță, dar asta se întâmplă numai când plouă mult.

Iar în  Parga nu plouă deloc. Din păcate, după ce  am stabilit clar și am îngroșat cu markerul ritualurile vacanței: plajă, caniculă, toropire, frumusețe,  trebuie să ne pregătim deja  ritualul de trecere. Înapoi, în lumea reală. Mă alin cu gândul că mai pot totuși să experimentez nuanța dulce amăruie a Ultimului: ultima clipă, ultima dată. Așa trăiesc eu pe muchie de cuțit! Îmi zic că e ultima zi la Parga. Din această existență.

Stau cufundată până la gât în Marea Ionică, doar ochii mi se văd  și îmi savurez la maximum acest înec metaforic în albastru. Pictură în bleu sus, turcoaz jos și doi ochi la mijloc. Lacomi.

Suntem la Bacchus. Ultima masă. ‘A, Familia!”, exclamă chelnerii afabili și sosesc platourile uriașe, un prânz gargantuesc al condamnaților. O adevarată sinestezie, culori și gusturi contopite: caracatiță, roz-purpuriu, cu o ușoară aromă de fum, ardei roșu copt, umplut cu alb, ciuperci îndesate cu verde de alge, pachețele misterioase umplute cu tot felul de culori. La plecare, strângeri de mână, zâmbete și un mic cadou pentru noi, o sticla de ouzo. Plecam în transă, transportați de atâta căldura umană aruncată spre noi, niște călători oarecare. Pur și simplu. Sau poate au fost impresionați de așa mâncăi?!

 O ultima ascensiune pe Aleea Diagon și senzația plăcută de sfâșiere fierbinte a respirației.

 Ritualul trecerii mai presupune și refacerea bagajelor, sarcină destul de neplăcută, pentru că toate hainele pe care le îngrămădești în geamantane suferă de același simptom al sfârșitului: sunt epuizate fizic și moral și emană o energie negativă. Pe care încercăm să o combatem dansând total aiurea pe melodia piraților. E clar că vrem sa îndepărtăm spiritele rele cu mișcări șamanice. Ale își ia inima in dinți și pleacă în camera lui , să se pregătească de marea despărțire. Subconștientu-i, îngrozit probabil de părăsirea părinților iubiți( şi cam cheltuitori!), încearcă să împiedice prin orice mijloace această despărțire dureroasă  și îi pune bețe în roate. Deși are cheia în mână, nu își poate deschide ușa. S-a blocat! Vrea să treacă de pe un balcon pe altul, Cri nu îl lasă, zice că trece el. Imaginându-mi cum se vor bălăgani pe margine, intru în panică și spun că eu voi trece. Sunt mai ușoară. Parcă e un film de proastă calitate, în care fiecare vrea să se sacrifice pentru celălalt, aruncându-se de la înălțime. Vizualizez  finaluri tragice și stupide. ‘Să o sunăm pe proprietareasă!”, propune Cristi. Cei doi masculi Alpha decid totuși că e prea jenant să socializeze în miez de noapte, mai bine să treacă la sărituri artistice. Ballet boys! Exasperată și aducându-mi aminte că Alex  a fost recent salvat de un elicopter, după o decizie similară,  mă duc pe furis să deschid eu ușa, în timp ce ei se împing unul pe altul, luptând bărbătește pentru dreptul de a sări primul.

Bag cheia, răsucesc și poftim! Ușa se deschide din prima! Miracol! Sunt salvatoarea familiei. Femeia din umbră. Mă dau modestă, probabil au încurcat cheile, dar știu că forţe absconse au fost la mijloc. Sabotând plecarea.

Orice ultimă zi are și o ultimă clipă.  Dar la noi, ultima clipă a inclus ceva abateri de la program, numite așa cu mult calm de sorginte  greacă. Un avion german, care a avut 4 ore întârziere și care   l-a facut pe Ale să călătorească aproape 24 de ore, pentru că a pierdut toate legăturile.( Cum să întârzie un avion german??!!) O tabletă uitată de mine în cameră, care ne-a facut să ne întoarcem 4oo km, pentru a o recupera.  Dar până la urma am reușit să ne smulgem și să ajungem acasă, unde, bineînțeles, ploua. Furtunos, chiar. Cerc complet.

 Parga locuiește acum cu noi, într-un magnet de pe frigider. În colțul din dreapta, sus. Îl văd ori de câte ori ridic privirea. O văd ori de câte ori mi-e dor de turcoaz.

 

 

Jurnal de Parga - Ziua 8

ZIUA 8

 Prima dimineaţă înnorată. E cald, de un gri lăptos. Sculaţi iar de dimineaţă, pe la 8 decidem să ne luăm inima în dinţi şi să străbatem Parga cu aleile ei provocatoare. Totul pentru un scop nobil. Să luăm ulei de măsline, la cel mai bun preţ, cea mai mare cantitate. Ce nu face omul pentru propăşirea neamului! Şi a colesterolului bun!

Încărcaţi cu bidonul de 5 litri, gâfâind şi dedicaţi, facem o oprire la Green Bakery , care numai green nu e! E ceea ce este. Cea mai tare patiserie din toate timpurile noastre greceşti.  Ne aprovizionăm pentru micul dejun şi ne întoarcem ca furnicile , peste dealuri, să-l hrănim pe Kitchibobo. Suntem fleaşcă, dar victorioşi. Pâine proaspătă, kefir şi niste sandvişuri întregesc tabloul: ‘Mic dejun grecesc pe balcon’! În sfârşit, am scăpat de pateu!

Atmosfera de saună nu pare să se destrame, stăm cocoşaţi de căldură sub plafonul alburiu de nori şi, plini de spontaneitate părintească, decidem să luăm trenuleţul până la castelul lui Ali Paşa, de pe munte. Astfel îl salvăm pe Ale de el însuşi şi de deciziile lui înţelepte. Acum nu mai trebuie să urce singur, că  şi-aşa, cine ştie când o mai făcea?!

În timp ce scriu, mă întrerup pentru a privi-atinge, încă o dată, toate nuanţele de verde ce îmi colorează grădina. E grădina mea de-acum, pentru că e a sufletului meu pentru totdeauna. Pipăi cioburile de un verde gingaş, crud, de primăvară, altele de un verde-măsliniu, verde auriu unde răzbate soarele, fulgii de sticlă de un verde-azuriu din depărtare, un caleidoscop ce îşi învârte culorile la nesfârşit. Marea se desfăşoară şi ea în picături turcoaz, indigo, de un gri palid, spre linia cerului, gri petrol sub un nor, albastru-ceţos sau bleu-verzui. Oriunde mi-aş răsuci privirea, caleidoscopul îşi reaşează scânteile colorate . Nu mă mai satur. Frumuseţea mă vindecă, mă separă de întuneric, mă adună în lumină. Mă recompune în propriile-mi culori. Sunt eu însămi un caleidoscop, din care se răsfrânge curcubeul.

Trenuleţul e minunat. Joc de copii şi plimbare parfumată. Parga şi împrejurimile miros aromitor. A crengi grele de lămâi şi portocale, a flori albe, albastre, portocalii, a livezi-păduri de măsline, a soare fierbinte şi a vacanţă. Tragem cu nesaţ aer în piept, aer floral, aer grecesc, înfierbântat de vară şi de mare, aer de orhidee gigantice şi aer de pânze de păianjen. Trecem pe lângă conturul fantastic al măslinilor uriaşi, cu trunchiuri întortocheate, suferinde şi tăcute, cu plase negre de întuneric întinse între ei, pe lângă oameni veseli care ne fac cu mâna. Aşa, pur şi simplu. Castelul în ruine e frumos ca o legendă. Ali Paşa l-a construit pentru a ameninţa şi a-i face pe englezi să-i vândă Parga. Dar cum sună asta? Un paşă turc, în Grecia, vrând să cumpere de la englezi o fortăreaţă veneţiană?! Acelaşi caleidoscop, implantat în toate cele. De sus, vedem până departe. Mare, insule, munţi, văi, lumea cu totul. E fascinant şi parfumat. Căci tufe uriaşe de flori îmbracă ruinele şi e doar vară peste pietre.

 Bineînţeles că la întoarcere aterizăm la Bacchus. Cultură, ruine, frumuseţi, toate sunt înlăturate de mirosul ciorbei aburinde de peşte. Salată grecească, de care nu mă mai satur( voi încerca să o recreez acasă, dar voi obţine palide imitaţii!), chifteluţe greceşti în sos de roşii, omletă pentru Alex, un uriaş dezmăţ culinar, delicios caleidoscop culinar ce se revarsă  pe masa noastră. Chelnerii joacă în propriul lor spectacol. Unul dă o acadea unui copilaş, altul vine şi pupă copilaşul de-a dreptul, încântat de drăgălăşenia lui, pe noi ne salută deja în română şi ne primesc cu nişte zâmbete atât de deschise, încât ne simţim prieteni de-o viaţă. Nici măcar nu simţi că e o piesă de teatru. E doar o uşurătate a fiinţei ,o uşurinţă a mişcării printre lucruri şi oameni, o acceptare relaxată a tot şi a toate. Declarăm, de comun acord, Bacchus ca fiind cel mai tare restaurant al călătoriilor noastre.

 O luăm iar peste dealuri, pe drumul pitoresc presărat cu bătrânei ce stau pe scăunele, bătrâne şi ele, şi admiră marea, ce atârnă de ceruri, chiar în faţa lor, scufundată între dealuri ca o lună albastră. Cum stau şi la noi băbuţele în faţa caselor. Privind drumul.  Un fir nevăzut pare să lege prin obiceiuri bătrâneii întregii planete.
Anormali cum suntem, oprim din nou pentru sportul nostru extrem de la Green Bakery. Trebuie să facem clasamentul prăjiturilor. Proaspete, delicioase, caleidoscopice. Sunt atât de periculoase, încât adrenalina ne inundă neuronii anesteziaţi. Fericirea e atât de simplă.

 Ale( pe drum, cu apele curgând râuri pe fruntea lui de umanoid raţional):

            -          Asta nu e staţiune pentru turişti, asta e army camp!!!

Dormim. Adânc, cum o pretind toate activităţile desfăşurate astăzi. Tresar brusc. E ora 6. Mi-o semnalizează, ca în fiecare după-amiază, Captain Hook. Se întoarce din croazieră şi fix la aceeaşi oră pune o melodie care trezeşte toată Parga şi tot golful. E trăznita rău, săltăreaţă , antrenantă şi decibelică, simţi, în camera ta liniştită, cum tremură puntea sub dansul bătucit al  piraţilor. Nu te poţi supăra pe aşa ceva. Relax!

Leneveală de seară, băietii se uită la meci. Cri mă sâcâie, ca o cicadă lovită de insolaţie, exclamând din când în când:
            -   Mi-e foame!!! Li, mi-i foaaame!!
Li:        - Cum poate să-ţi fie foame după atâta Bacchus??!! Plus Green Bakery??!
Cri:       - Mi-e foameeeee!!

Trebuie să mă sacrific. Altfel o să mă înnebunească de cap. Las boierii la televizor și plec prin Parga după de-ale gurii. Gps-ul din capul meu fiind dus cu pluta, normal că mă rătăcesc, în timp ce plutesc în visare. După un timp îmi dau seama că merg într-aiurea , pe drumuri necunoscute. Apelând la sectoare nefolosite ale creierului meu, aproape necunoscute și atrofiate, reușesc să ajung înapoi. În cele din urmă. Toată lumea știe că  atunci când merg singură, intru în transă yoghină și meditez. Cum să mai văd indicatoarele lumii, zău asa?! Lupii din cameră sar pe merinde și aproape uită să îmi mulțumească. Dacă nu mă mai întorceam, atunci să-i văd, ce făceau?!

 Zâmbesc singură , în timp ce mă imaginez amețită printre florile Pargăi, rătăcită în noapte, pe străduțele albe, căutând orbește , cu mâinile întinse, marea-capătul drumului.

 

 

 

Jurnal de Parga - Ziua 7

ZIUA 7

Ne-am trezit de la 6:30 și am urmărit transformarea lumii dintr-una de un gri-lăptos, într-una de un albastru strălucitor, luminos. Cristi face cercetări pe internet. Binocluri, telescoape, iahturi, face conexiuni dupa conexiuni, toate inspirate de culorile lumii ce se desfășoara in fața ochilor nostri. Le-ar vrea pe toate, acum și nu altădată! Apare și Ale, șocat că trebuie să se trezească mai repede decât în timpul zilelor de muncă.

 Cri:  - Li, ce avem de mâncare?

Li:    - Prăjituri, linzer cu mac și pâine cu dulceață.
Cri:   - Păi, dă-mi ceva!
Oricine știe ca așa funcționează căsnicia, așa că mă conformez rolului prestabilit.
Cri:   - Îmi iau un telescop și studiez lumea,oamenii. Socializare pasivă!

Aduc prăjiturile. Cristi se înfige!

Ale( revoltat): - Dar, tată, mănâncă prăjiturile pe care ți le-ai comandat tu!

Adică baclava și cataif, pline de dulceață siropoasă, după care Cristi e înnebunit, dar care subit nu-i mai trebuie, fiindcă atentează la ale noastre, mai cu ciocolată, mai răcoroase.

Ale:   - De ce ai ales prăjiturile alea?!!Și încă două! Ceva nu e în regulă cu tine.

          - Ce creatură ciudată e tata. Ar trebui chemați cei de la National   Geographic să-l studieze.
Cri:     - Ce bine dispus e Alex la gândul că nu merge cu noi la plajă!

 Alex rămâne în cameră, să se pregătească de marea excursie individuală, noi plecăm.

Ale:     - Să nu aud că iar v-ați distrat extraordinar fără mine! Să aveți o zi mediocră! Fără excese. Iar dacă aveți ceva excese, mă chemați și pe mine. Vin cu taxiul. Din vârf de munte.

 Pe plajă, Cristi dispare urgent la snorkelling-ul lui iubit. Eu savurez starea de bine. Care îmi este tulburată. De cine putea fi? De niște români, dragii de ei. Gălăgioşi, cu copii mici ţipători, îmi strică tot fengshuiul. Aşa că mă mut la distanţă de câteva şezlonguri. În murmure liniştite de voci, care nu ţipă. Pe care nici nu le aud.

 Li:  - Cum e să vii până la Parga cu copii mici?

Cri: - Cum e şi cu copii mari!!!

Bine ca nu ne aude Ale.

 

De fericire că mi-am regăsit pacea parghiană, îmi comand o cafea grecească la şezlong, nedepăşind starea de mediocritate recomandată de fiul meu. Care sunt sigură că zace tot în cameră, într-un frig de 19 grade, neîncumetându-se să păşească pe munţii caniculei, fie şi spre nu ştiu ce castel. Bineînţeles că am dreptate. Mi-o confirmă chiar el, apărând pe plajă la ora prânzului.

 Planuri de după-amiază.

Lili( mânată de dorinţa de a-şi realiza targetul): - Eu zic să mergem până la plaja Lichnos.

Ale( uitându-se pe hartă):          - Nu-s decât vreo 6 kilometri. Dus!
Cri:                 - Eu nu mă mai duc. Mai bine o plimbare la cumpărat de magneţi!
Ale:                 - Mi se pare perfectă. E cea mai paşnică.

Ademenită cu magneţi, am renunţat urgent la sarcinile de vacanţă programate. Adio plaja Lichnos. Trebuie să mai existe şi o dată viitoare.

Mâncăm la Vekios. Spaghette greceşti, salată de vinete şi salată grecească. Pe malul mării. Atât de liniştitor. . O asemenea infuzie de mâncăruri grecești  o sa aiba urmări importante în planul relaxării noastre metafizice.

 Ale:    - Păi, acum vă culcaţi, nu? Că văd că aveţi nevoie de somn!

Li:      - Ha, cine vorbeşte?! Tu, care ai dormit în cameră în toate dimineţile, nici la plajă nu te-ai ostenit! Ştii ce te oboseşte statul în şezlong?!
Ale:    - De-aici încolo, schimbăm expresia. Nu mai zicem viaţă de câine! Zicem viaţă de grec!
Li:      - Păi viaţă de câine înseamnă ceva rău!
Ale:    - Nu-i  adevărat! Viaţă de câine la Lonea înseamnă ceva bun!

 Râdem, imaginându-ne cum se întoarce Alex la biroul lui englezesc, într-o cămaşă grecească albă şi îi urlă tipului care îi tot scoate, zilnic, pe furiș, calculatorul din priză: Relax! Pronunţat, bineînteles, greceşte. Adică exact cum e scris.

 Ne plimbăm pe strădutele înguste, fermecătoare. Cristi îşi cumpără două curele. Intru în magazin să plătesc şi nu ştiu de ce , grecul se uită la mine cu un aer de Yoda, de simt fiori pe şira spinării şi zice profetic:

-          You have stress in you. Stress is not good for holiday.

O zbughesc afară, oripilată, iar Alex moare de râs. Cristi, de asemenea.

 Vrem să luăm cina la Bacchus. Nu sunt mese libere, dar primim free drinks pentru a aştepta pe faleză, admirând splendidul peisaj şi pe patronul care îşi întâmpină oaspeţii cu braţele deschise, invitându-i şi zâmbindu-le din toată inima. În zece minute suntem așezați la masă. E plin ochi, dar e o atmosferă primitoare şi festivă, chelnerii sunt veseli, dansează şi cântă, reuşind să comunice o stare de bună-dispoziţie generală. Nu e un local sofisticat, dar porţiile sunt enorme, delicioase şi ieftine. Cristi îşi ia meniu Parga, cărnuri peste cărnuri, iar miel?? E a treia zi în care mănâncă miel! Cred că vrea sa-și scoată pârleala de la Paște. Alex are în față o salată cu ton, superdelicioasă, de dimensiuni homerice. Unul dintre chelneri vine tot la 10 minute şi îl bate pe umăr, întrebându-l dacă e totul OK.  Ale are deja un aer stresat, în aşteptarea următoarei interacţiuni fermecătoare cu grecul amabil. Socializarea asta are părţile ei dificile!

 Seara printre luminile Pargăi şi catifeaua întunecată a apelor e fermecătoare şi liniştită.

Jurnal de Parga - Ziua 6

ZIUA 6

Alex e cu noi pe plajă, de dimineață. Să ne supravegheze, să nu cheltuim prea mult. Rezultatul: servim cu toții un mic dejun comandat la șezlong de nici mai mult , nici mai puțin de 20 euro.  Ca să vezi! Primim niște caserole cu sandvișuri la grill delicioase, cu salată și cartofi prajiți. Luat de valul carbohidraților, Ale mă îndeamnă cu larghețe să îmi iau și un masaj pe plajă. Dacă tot e bal, să fie complet! Refuz cu o modestie naturală și înnăscută.. Realizez că  totuși a fost o șmecherie la mijloc. A fost un brunch! Că nu ne mai trebuie prânzul, zău așa! Cât poate să mănânce un om?!

Somnul de după-amiază e adânc și deplin, ca o scufundare în adâncul albastrului ce unduiește pe fereastră. În cameră e răcoare , de când au fost descifrate misterele aerului condiționat!  După ce a petrecut nenumărate dimineți în cameră, Alex și-a luat inima în dinți și a întrebat menajera. Secretul a fost dezvăluit în cuvinte simple și accesibile muritorilor de rând.. Trebuia sa închidem geamul! Ha!

Stau sprijinită de balustradă. Livada de măslini, cu trunchiuri întortocheate și fructe mici, verzi se întinde până la linia albastră a mării. Apa e netedă și sticloasă ca un vitraliu voronețian. Îmi imaginez că acesta e domeniul meu de demult, nu voi mai pleca  și pacea de aici îmi va cuprinde veșnic sufletul. Că voi avea parte doar de cântec de cicade, de verdele dulce al livezii pe care se răsfrânge soarele și de această frumusețe nesfârșită, incredibilă.

Cafeluță și discuții. Ale ne explică încă o dată ( fiind exasperat de stupiditatea părinților lui) că el nu e programator. E ‘data analyst’. Apoi ne cere părerea în legătură cu  viitoarele lui slujbe. Cel puțin pentru mine acesta e un domeniu mai dihai ca rachetele spațiale! Nici nu îndrăznesc să casc gura, măcar să dau iluzia că aș putea spune ceva deștept.

Servim masa la Maistros, continuându-ne discuția, cu o priveliște de priveliște întinzându-se în fața noastră. Oare până la urmă te obișnuiești cu așa ceva? Chelnerul îmi dezosează peștele și încep să îmi dau aere de mare doamnă a apelor albastre. Descoperim Green Bakery și arătăm ca Mutulică cu degetul spre deliciile pe care le vrem. Car cu grijă cutia încărcată cu 6-7 feluri de prăjituri, o vom savura împreună cu apusul pe terasă. În asemenea condiții vitrege și nefavorabile mâncatului sănătos, omul trebuie să își calce pe inimă și să se adapteze. Doar așa poți să evoluezi.

 Alex ne spune că a doua zi își ia liber de la noi, că l-am obosit peste măsură. Cu buticăreala, cu totul. Va urca singur-singurel până la castelul lui Ali Pașa. Savurând liniștea naturii și lipsa de părinți.

 S-o văd și pe asta!

Jurnal de Parga - Ziua 5

ZIUA 5

Nimic nu poate descrie senzaţia de rotunjire albă pe care o am stând împreună cu Alex şi Cristi pe balconul nostru singular, plutind ca o insulă îndepărtată pe amalgamul de culori al dimineţii. Am spus oare că suntem absolut singuri în tot hotelul? Acesta e darul pe care ni l-a făcut dragul de Apostolis, fără să ştie, mânca-l-ar mama! Pentru că noi suntem, în secret , adoratorii stoici ai singurătătii! Stoici în sensul grecesc, bineînţeles.

 Ale ( înfulecand din işlerele aduse de acasă, bând cafea şi mai aruncând câte o privire asupra minunăţiilor lumii):

                            -Tată, te las pe tine să hotărăşti pedeapsa   lui mama!
Cri ( îngrozit!) :  - De ce eu???
Ale:                     - Pentru a păstra relaţii amicale între mamă şi fiu!

Cri( înţelegând justeţea argumentului şi fiind obişnuit ca toate să se spargă în capul lui, zice repede, să scape odată):
                           - Snorkelling!!

Li( luând poziţie de apărare, după ce i-a azvârlit o privire cruntă): - Nu, nu , nu!!
Cri:        - Vrei peşti să te ciugulească??
Ale( în crescendo): - Sau Crazy UFO pe mare??!!
Cri:   - Acolo la peşti te văd toţi, te pozează...
Li ( cutremurându-se de scârbă): - Să mă atingă gângăniile alea??!
Cri( subliniind apăsat ): - Peşti!!

 Renunţ la luptă, plec capul înfrântă şi accept snorkelling-ul, gata să îmi dau viaţa pe altarul dragostei materne ( de dragoste filială nici nu poate fi vorba, mârşavul meu fiu ştie că îmi e teamă de apă, dar tot mă chinuie cu sadism, uşurându-şi conştiinţa că cică mă provoacă să fac lucruri noi, ceea ce îmi face bine la sănătate!!!).

 Cri( uşurat şi flămând după atâtea stări conflictuale):

     -  Li, mă duc să-mi iau micul dejun grecesc! Mai avem muştar?
De când am plecat, mâncăm întruna şniţele şi chiftele ( cred că am făcut cam multe, dar sunt mâncarea preferată a lui Alex, ce să-i fac?!). Şi pateu.

 Stăm pe plajă, pe sezlonguri, sub umbrelă. Peisajul nu îndură nici o comparaţie. E de o frumuseţe desăvârşită, amplă, curcubeică. Albastrul curat, nesfârşit al cerului, îngemănându-se cu albastrul de turcoaz al apei, lină , fără valuri, fără nici o tresărire pe suprafaţa-i transparentă. Pete de albastru cerneală pe ici, pe colo. Stânca pe care se ridică ruinele castelului veneţian în stânga, împădurită, verde-muşchi, munţi-stânci, insule-gri în depărtare, ceţoase şi nelămurite,    destrămându-se în văpaia albă a soarelui. În dreapta, catargele albe ale bărcuţelor,    spintecând-unind cele două albastruri ce definesc astăzi lumea, marea şi cerul. O plajă mică şi neaglomerată, cosmopolită, câte o voce cu intonaţii străine acoperă uneori murmurul lin al valurilor imaginare, albastru, albastru peste tot şi o pace nesfârşită, înecată, contopită în frumuseţe. Aş putea să stau aici pe vecie, pentru totdeauna, pierdută, regăsită, una cu soarele şi lumina.

Cristi face snorkelling de când am ajuns pe plajă, nu-l mai scoţi din apă, e în extaz, copilăria l-a năpădit cu totul şi e doldora de entuziasm, studiind pietrele de pe fundul apei şi nu mai ştiu ce peştişori, pe care mi-i descrie cu lux de amănunte, când mai iese să mai respire. Îl ascult cu un aer vag de interes, în timp ce neuronii îmi plutesc în imponderabilitatea de nedescris a relaxării perfecte.

Mici chinezoaice trec pe plajă, invitând la masaj. Cât pe ce să mă las convinsă, dar îmi aduc aminte la timp că mai bine folosesc banii ‘familiei lui Alex’ pentru a mai cumpăra nişte căni-suvenir pentru mame. Hi, hi! Cât sunt de economă si de înţeleaptă!

Plaja aici începe pe la ora 12 şi se termină seara, grecilor ăstora le e lene să se trezească devreme. Aşa că șezlongurile sunt înca goale la amiază, Alex s-a retras în cameră, ca o moluscă leneşă, fugind de soarele ucigaş, Cristi îşi cere lollypop-ul (chiar a dat în copilărie!), iar eu zac ca un puf în lumină, cuprinsă de o senzaţie de bunăstare sufletească ieşită din comun.

 Cri( învârtind bomboana agale printre dinţi şi gânduri răzleţe):

         -  Până la anul îmi cumpăr binoclu! Să mă uit la vapoare.

 Apa e ca cerneala bleu. Sacrificiile personale încetează şi servim , în şezlonguri, frappe şi îngheţată de fistic şi iaurt cu miere. Alex nu e aici, ne facem de cap. Singurele gânduri absolut profunde ce îmi strălucesc prin minte sunt referitoare la ce căni să cumpăr şi oare ce săpunuri?! Adevărate probleme existenţiale.

Pe la 2, mânaţi de foame, suntem peste deal, la restaurant, la Bacchos.

 Ale: - Uite, tată, să o plimbi pe mama cu o umbreluţă din aia, să nu o bată   soarele!

Cri:  - Eu nu o plimb decât cu umbrela de-aia mare, de pe plajă. Aşa merită! Pe Aleea Diagon în sus,
           ca Iisus!

Servim mousaka, miel cu cartofi copţi şi şniţel vienez( Ale se pare că nu s-a săturat de şniţelele din cameră! Aşa e el, mai tradiţional!)

 Cri( gustând): -Li, ştii ce bună e pâinea asta???

Li( promptă): -Vrei să iau alea două felii rămase?
Primind aprobarea românească a soţului, le strecor în serveţel, pentru cameră. Alex se face că nu ne vede, încercând să-şi dea seama în sinele lui autentic, dacă e roman încă sau englez sadea!

 Li:              - Uite, mamă, îţi economisim banii! Nu eşti mulţumit că nu mai trebuie să luăm pâine?

Ale:             - După cocktailuri şi îngheţată pe plaja, cred şi eu!!!

 Urcăm Aleea Diagon, sperând că vom supravieţui unei eventuale apoplexii. Să îmi mai recapăt suflul , mă opresc la nişte suveniruri.

Li:           - Ale, ce căsuţă să îmi iau, asta mică albă sau asta mare?

Ale ( gândindu-se melancolic la banii lui ): - Aia mică!
Li:           - Dar nu e mai frumoasă asta mare?
Ale( exasperat şi bătut de soare): -  Dar ce vă împodobesc eu casa voastră?!

 Dupa-amiază de leneveală. Apare Alex, pe la 7, leşinat şi ameţit de starea de vacanţă. Se uită cu Cri la meci şi văd cu disperare că nu mai au de gând să mişte.

Li:       - Dacă vreţi, mă duc să vă iau ceva de mâncare!
Ale:     - Ce şmecheră e mama! Vrea iar la căni, nesupravegheată!

 Planurile fiindu-mi dejugate de duşmani fioroşi, nu mă mai duc niciunde. Pe seară, înconjuraţi de atotcuprinzătoarea şi dulcea stare de lene , apelăm iar la resursele de hrană româneşti. Pateu si rosii. A câta oară?!

 Cri:    - Li, ai auzit de mâncarea tradiţională grecească Irgukish? Înseamnă pateu! Mai ai o felie ?

Li:     - Sigur, dragule! Ce nu fac eu pentru tine?!
Ale:   - Acum mama e pasiv-agresivă. Azi nu si-a făcut norma de suveniruri.
Cri:    - Cina magică! Pe meleaguri elene!

 După aşa o cină, Cristi desfaşoară ritualul apaş de fiecare noapte, afumând toate colţurile camerei cu o pastilă de ţânţari! Asta în eventualitatea că vreunul ar fi trecut de plasele evoluate de la geamuri. Mă simt ocrotită şi la adăpost, în timp ce vraciul tribului îndepărtează fiarele nopţii!

 Întunericul curge neostoit peste fire.