Hashtag. Zâmbete.

Sunt foarte mândră de mine. După ce am chestionat o clasă întreagă ce înseamna hashtag și copiii de clasa a șasea mi-au explicat timp de 20 minute până am reușit să pricep ceva, uite că folosesc și eu termenul. Sunt în rând cu lumea!

# De ani de zile, una din „pretențiile” mele de profesor organizat este ca elevii să-și facă portofoliu. În care scriu mai mult eu, ca apucata, să mai scutesc pruncii de munca de jos. Dar așa vreau eu, să aibă ei materia frumos adunată și sortată. Brusc mă apucă un gând autodistructiv și îmi dau seama că s-ar putea să fi făcut doar a nu știu câta chestie inutilă. Ia să întreb eu beneficiaru’, îmi spun și mă întorc spre istețul care tocmai se muncește să traducă ceva.

   -Îți folosește la ceva portofoliul ăsta la engleză? Sau îl scriem degeaba?! Spune, să renunțăm la el dacă e doar un moft de-al meu de profesor! Îți trebuie sau nu?!

         Copilul stă un pic pe gânduri, aproape mângâindu-și bărbia în efortul profund de reflecție.

         -Doamna, ba eu cred că îmi trebuie! E bun! concluzionează el hotărât.

Tresar a speranță, dar  îl privesc cu îndoială, asa că îmi dă și argumentele:

    -Uitați, anul trecut bunica a avut nevoie de el!

    - De ce ?! îl intreb șocată.

     - Păi a avut așa, un zvâc! Înțelegeți? Și poate și sora mea va avea nevoie de el, acum e încă în clasa I, dar nu se știe niciodată!

Izbucnesc în hohote de râs zguduitoare. Printre ele, reușesc să îngaim:

-Ce a avut bunica?! Dar câți ani are bunica?

-Un zvâc, doamna. Cum să vă spun?! Așa o apucă. 55 de ani. Dar asta a fost în clasa a șasea. Apoi a avut un an repaus. Acum a apucat-o nemțeasca.

-Păi si tu ai ajutat-o? La engleză. Să îi explici ce și cum.

-Am vrut, doamna, dar a zis că o iau prea repede. Că n-am răbdare.

Continui sa râd la gândul bunicii tinere dintre munți, care a avut un zvâc și a avut nevoie de portofoliul nepotului la engleză. Și râsul sănătos îmi spală dezamăgirile. E clar! Atât despre felul în care stăm blocați pe tipare greșite și inutile. Nu mi-au trebuit decât vreo 30 de ani să ies dintr-unul. Bravo mie!

# Îmi vuiește capul și îmi sună clopote de diferite big bang-uri prin toate celulele nervoase. Cristinelu’ are o nouă jucărie. Un expresor de cafea. O grămadă de căni se întrec în culori și nuanțe pe masă, cu tot felul de cafeluțe de tărie diferită, iar eu le tot gust, dându-mi cu părerea, uite ce spumă are asta! Hm, gustul la astalaltă e grozav, și ce culoare! Tot laud, doar, doar se oprește. În final nu mai știu de capul meu, la propriu. Se știe că nu disting prea bine gusturile și mirosurile, așa că efortul de a înțelege ceva a dus la degustări intensive. În curând o să îmi curgă cafea prin vene. Cred că mi s-a schimbat și culoarea ochilor. Poate șterg și praful prin casă cu ocazia asta! Ceva tre’ să se întâmple cu toată energia care îmi bubuie prin puls! Iar marele maestru al ceremoniei cafelei stă imperturbabil, părând să nu îi pese deloc de cafeaua irosită. Ci doar să își dea aere de alchimist prețios. Te pomenești că trebuie să îl angajez cu normă întreagă! Barista personal.

#   - Doamna, dar mama dumneavoastră trăiește? Înseamnă că nu sunteți așa de bătrână!

#   Mă uit atent pe net, cercetez vremea pe ore:

     -Uite, Cristi, pot să-mi scot rufele afară, că scrie că e parțial însorit!

Cristi( exasperat de prostia neveste-sii): -  Femeie, lasă netul, uită-te pe geam! Unde vezi tu parțial însorit?! Nu vezi că plouă imediat?!

Ziceți și voi acum, nicicum nu e bine! Când mă uit pe cer și văd că e soare turbat, Cristi îmi  zice că va ploua curând, conform netului. Când mă uit pe net, trebuia de fapt să mă uit pe cer! Cine mai înțelege! Încurcate sunt căile meteo!

# Suntem la Herculane, cu prietenii, tocmai ne-am băgat în micul bazin cu apă sulfuroasă, plin ochi cu bătrânei care-și tratează reumatismele. Și cu noi. Mă uit la apa fierbinte, în viața mea nu m-am băgat într-o apă mai murdară și sper să supraviețuiesc. Ăsta e cel mai curajos lucru pe care l-am făcut vreodată. Similar cu bungee jumping si paddle boarding laolaltă. Cristi încearcă să mă liniștească, e apă curgătoare și ce mi se pare mie aiurea sunt firicele de sulf și alte minerale. Ha! Oricum, am un scop înalt: să-mi vindec genunchiul, care scârțâie major. Ce nu încearcă omu’ la nevoie?! Ieșim, mă apucă o euforie nebună, cred ca e  efectul adrenalinei. Oh, asta simt cei ce fac sporturi extreme?!

Lili: - Eu nu am făcut duș să rămân cu tot sulful ăla pe mine, curativ, și cu microbii.

Adri( care nu a intrat și a stat nobilă pe margine): -  Las’ că mor toți microbii în apa aia. Oricum, toți aveau micoze la picior, toti babalacii ăia care intrau.

Cri( oripilat): - Păi și de ce nu ai spus mai repede?!

Adri: - Erați deja în apă până în gât.

Cri: -Și cu micoza sub braț! Las, Adri, că tot la spital la tine  ajungem.

În concluzie, bazinelul cu apă de pe vremea romanilor a căpătat numele de cod „La Micoza” și într-adevar sulful a omorât toți microbii. Ce noroc pe capul nostru! M-a lăsat și genunchiul, deși nu știu din ce motiv, că doar nu e logic să-mi treacă doar de la o baie, nu?!

#  În drum spre marea scaldă de la Herculane.

Adri: - Să oprești undeva, că am uitat să iau nospa și cred că mă apucă o criză de rinichi.

Li: - Stai să văd, poate am eu. Scot mormanul de pastile din poșetă, doza cu care circul zilnic. Aspirină, algocalmin, arcoxia, uiteeeee, nospaaaa!

Adri, tresărind de bucurie: - Uraaaa!

Tot Adri( realizând crudul adevăr): - Ce-am ajuns! Să ne bucurăm de medicamente!

Ne privim și începem să râdem în hohote. Suntem în aceeași oală. Și ne bucurăm împreună.

D-ale nepoților

Tort cu pufuleț

Casa freamătă și trepidează. E veselă. Trează. Au venit nepoții. Trei. Evenimentul verii. În cinstea lor am făcut tradiționalul tort de ciocolată. Arată măreț, impunător, aproape nu îți vine să crezi că poate fi mâncat. Până îl ornează pruncii. Cu pufarin. Bietul tort își pierde brusc fasonul, pufnind supărat, inundat de biluțele colorate, pufarisite, ce nu au nici o legătură cu ciocolata. Dar acum poate fi mâncat. Ceea ce i se și întâmplă, sărmanului. Dispare urgent, cu tot cu pufarine.

Sporturi extreme

Ca mereu pe aceste meleaguri superbe, plouă. Cu găleata chiar. Din fericire și cu sughițuri, când ploaia sughiță, se oprește. Stă nițel. Să tragă aer în piept. Și într-un sughiț dintr-astea, copiii o zbughesc în parc, să mai respire și ei. Se întorc murdari ca niște purcei, așa că mă gândesc că au practicat ceva sporturi extreme. Se știe că parcul din orășel e binecunoscut pentru “oferta” lui variată în domeniu. Aflu că Luca a țopăit pe rampa de biciclete până a căzut pe spate, prăbușindu-se artistic ca o cizmă. Pipăi copilul să văd dacă e întreg, îl pun să respire, verific din juma’ în juma’ de oră dacă se prezintă în parametrii normali. Inima mea dansează și ea la extreme. Când mă gândesc la ce ar putea să zică tată-său!

Bătălia micului dejun

Deoarece sunt un adult înțelept și responsabil, analizez bine situația înainte de a acționa.  La primul mic dejun le-am dat cele trei fructe. Cele pe care le-am verificat cu o zi înainte că le mănâncă. Cu mofturile pruncilor nu te pui! Au declarat cinstit că da! Le plac afinele, bananele și piersicile. Din nefericire am dus arta culinară prea departe. Prea m-am crezut Jamie Oliver. Le-am făcut shake din fructele amintite. Eroare! Greșeală de interpretare majoră. Mi-am dat seama că există fatalitate când le-am văzut privirile pline de îndoială, coborâte cu scârbă asupra paharelor superb colorate în albastru (de la afine, probabil!). Au început oftaturile dramatice, că câr, că mâr, că ei nu, nu așa au spus, că NU au mai văzut așa ceva și ce cucu e licoarea asta colorată suspect?!

Simțind că e timpul să acționez drastic, altfel voi înghiți singură trei pahare uriase de shake, am amenințat:” Cine nu înghite, nu pleacă la picnic, nu tu munte, nu tu râu!”. Luca a fost imediat pe poziții, a înghițit tot paharul dintr-o dușcă, ca pe o licoare amară și rea de care tre’ să scapi repede și, ca să își revină, a mai mâncat un bol de afine. Separat, boabă cu boabă. Alina, cumințică, i-a venit până la urmă de hac paharului cu licoarea magico-scârboasă. Credeți-mă, era absolut delicious, o combinație să îți lingi degetele, nu alta! O mângâiere pe papilele gustative, divină! Nu și părerea nepotului numărul 3. David. Care s-a câcâit juma’ de oră până a înghițit o linguriță. Aveai senzația că acum leșină de greață. Fire puternică și încăpățânat ca un catâr, n-a cedat nici o picătură! O, nu, dom’le! Nici o picătură de scârboșenie  în jos pe gâtul lui prețios! Ceilalți erau deja la ușă, încălțați și el tot învârtea cu lingurița prin răhățelul albastru.

“Mămăliga ta de prunc!”. Dându-mi seama că sunt pe punctul de a pierde bătălia, i-am pus repede în față fructele neamestecate. O banană, o piersică. Am răcnit la rece:“Mănâncă-le! Na! Separate!”. Între noi fie vorba nu foarte pedagogic, dar eram de-a dreptul disperată. A început să mănânce tacticos banana, milimetru cu milimetru. Nici o banană din întreaga lume nu a fost mestecată așa de bine. În timp ce toată lumea trepida așteptând la ușă. Inclusiv muntele și râul așteptau cu sufletul la gură să vadă dacă eu sau el! După vreun sfert de oră  de mestecat, el banana și eu măselele, am zis că-l arunc pe geam. Piersica a mâncat-o în mașină. Victorieee! Deși nu știu pentru cine. Cert e că cineva a câștigat.

Doar ce îmi trăgeam sufletul la picnic, lângă râu, frumos, copiii fericiți și jucăuși, slavă domnului, să respir și eu un pic de aer curat, să-mi revin după trauma micului dejun și a judecării greșite a situației educaționale, când Luca, senin, zice: “ Unde e mâncarea care trebuia adusă la picnic?!” Hait! Chiar așa! Unde e?! I-am adus la picnic de orășean, fără mâncare, doar cu admirat de frunze verzi. Am crezut ca shake-ul o să îi țină o veșnicie?! În timp ce îmi făceam autocritica și hara-kiri sau seppuku, nici eu nu mai știu, unchiul a rezolvat situația. I-a învățat să mănânce măcriș! Uraaa! Se alege frunza frumos, se șterge între degete și se ronțăie. Strâmbături și fandoseli și o grămadă de distracție. Am evitat dezastrul încă o dată. Nu e ușor cu trei surse odată.

Cu stomăcelul plin de hrană sănătoasă, Alina s-a hotărât să dea drumul veleităților artistice și a cules o grămadă de pietre. Pentru grădina ei japoneză, probabil. Ceea ce l-a făcut fericit pe unchiul ei care a trebuit să i le care cu mașina lui lustruită boboc. Până la casa ei de departe. Doar nu era să dezamăgească copchilașa.

Reacții adverse la lumea nepoților:

1. Mă prăbușesc din când în când în pat, abia respirând. La toate întrebările care mi se pun, pot doar să dau din cap. Darul vorbirii e pentru cei ce beau apă vie. Și eu n-am.

 2. Mă reanimez câte o oră, băgând cafea la greu și jucând bile anesteziante. Privirea mea fioroasă spune clar: “Nu deranjați balaurul cu șapte capete!”

3. Mi-am pierdut subit toate depresiile existențiale. Nu mai am timp pentru asemenea rafinețuri.

Ștrand cu ploaie

Minunații și neasemuiții și-au lăsat carnetele de note acasă. După ce eu i-am bătut la cap să le ia. Alina zice că așa i-a zis Luca, să lase carnetele acasă, ceea ce Luca neagă cu desăvârșire. De ce Alina l-ar fi ascultat brusc pe frățiorul ei mai mic, e încă o taină nedeslușită. Poate casierița de la ștrand o să vadă totuși că nu sunt adulți. Poate avem noroc.

De grija ștrandului, a ploii, copiii au fost treji dis-de-dimineață, la 10 eram deja la ștrand, de frică că nu mai găsim șezlonguri. Ce să vezi?! Eram primii! Un ștrand mare numai pentru noi. Singurii nebuni din Petroșani, o mătușă cu trei nepoți, un cer înnorat si un ștrand gol. Era evident că mi-am pierdut uzul rațiunii.

David( nerăbdător, grăbind pasul) : - Acum direct cap sar! 

Evident toate circuitele i s-au încurcat de plăcere și cuvintele îi țopăie de colo până colo, amețite de entuziasm.

Pe la amiază, întreb care e nivelul foamei, de la 1 la 5. Luca zice filozof și cam făcând pe nebunu’:”Cam 2”. “Aaaa,” zic eu, “bine, când ajungeți la 5 să mă anunțați!”. Luca, dându-și seama că a luat-o în direcția greșită și a făcut o eroare uriașă, nici frunze de măcriș nu sunt prin preajmă, zice repede:”5!” și mă privește cu speranță de copil. Trei pizze uriașe au dispărut cu viteza fulgerului turbat, că de! apa face foame. Și tremuratul la fel. Se bălăcesc și cam tremură, așa că au nevoie de combustibil solid.

Ce fericire, îmi zic în gând, sperând că putem pleca, pe la 2 jumate când începe să plouă, dar pruncii nu și nu, că ei nu pleacă. Au stat peste o oră sub umbrele, înfășurați în prosoape umede, cam albaștri la buze, plesnindu-și palmele una de alta ca să le încălzească, așteptând ca ploaia să sughită iar. Adică să stea cucurigului odată!. Ceea ce s-a și întâmplat. Pe la ora 5 am reușit să îi extrag din ștrand, după ce doamna de la intrare m-a certat că de ce mi-am dat jos brățara, că nu e voie. Ce-mi plac întâlnirile astea de gradul 3. Sunt destul de dese în zonă.  Cu persoane extreme de inteligente care îți solicită neuronii la maximum. “De ce nu e voie?!”am întrebat eu rânjind sardonic. “ Să vă poată identifica pe cei ce ați plătit!”. Sclipiciunea deosebită a răspunsului m-a încântat peste măsură. Am râs și am plecat. Replica nu-și avea rostul. În tot ștrandul erau 12 oameni. Cu noi cu tot. Mare identificare, într-adevăr. Să ne revenim din întâlnirea cu inteligența omenească, ne-am oprit și pe la bunica să înghită copilașii niște clătite cu finetti (doamne feri să fie cu dulceață!) și apoi i-am dus acasă. Rupți, dar rupți de oboseală. Spre groaza mea, iar au vrut de mâncare. Am crezut că vomită careva de cât au mâncat, dar nici vorbă! Gata să le pice capul în farfurie, dar ei continuau să mănânce. Normal că nu shake-uri. Din fericire nu mai puteau vorbi, așa că am avut o seară relativ liniștită, în timp ce le pipăiam frunțile să văd dacă nu face vreunul febră din cauza condițiilor de viață pe care li le-am oferit.

Duș de duș

Luca e mititel și nu știe să folosească dușul. Cred că se și teme nițel de furia apei revărsate în capul lui. Nu-i totuna cu ștrandul!  Încerc să îl conving să intre împreună cu David, care e mai mare și se descurcă. După îndelungi negocieri și amenințări feroce că o să îl frec eu cu săpun ca pe hoții de cai, acceptă. Ascult din bucătărie cum decurge procesul. Dușul pornește, răsuflu ușurată. Dupa 3 secunde se oprește. Pornește. 3 secunde. Și tot așa. Realizez că în ritmul ăsta, apa nu va apuca să se încălzească. Chiar aud la un moment dat o voce speriată: “Ce rece e!”. dar tot așa înainte. Opriri. Porniri. În cele din urmă, David apare în bucătărie, îl așez pe un scaun și îl cert:” De ce ai tot oprit dușul?!”. “ Nu eu, se apără el ca de obicei, Luca!”

-       Păi nu te-am pus pe tine stăpân acolo?!

-       Da, dar Luca…

Eu tot cotcodăcesc, nu știu cum se face că mereu Luca e vinovat de toate, deși e cel mai mic, când brusc îmi dau seama că Luca nu a mai apărut din baie. Atâta independență mă sperie. Oare a pățit ceva?!

Apare Luca cu o mutriță nostimă de tot, cu păruțul vâlvoi, lucind tot ca o monedă nou nouță. Sunt gata să mă pufnească râsul, dar îl așez pe scaun și încep să îl muștruluiesc și pe el.

-         De ce ai tot închis și deschis dușul?!?!

El, nevinovat: - Că era prea fierbinte!

Bre, copile, se reglează apa, nu se închide! Și apoi ce ai stat atâta în baie?!

Începe tacticos și fără frică: - Păi mi-am șters părul, apoi mi-am scos apa din urechi, dușul ăsta îți bagă multă apă în urechi… fiecare acțiune este însotită de gesturi ajutătoare. Când văd cum mimează scoaterea apei din urechi fluturând grațios mânuțele pe lângă cap, mă pufnește râsul și toată cearta se duce pe apa sâmbetei.

Pepene în meniu.

Lili( privind cum Luca ronțăie mărunt, mărunt bucățile de pepene, alegând cu grija sâmburii, în timp ce sucul îi curge pe bărbie): - Nu mai ronțăi atâta, bagă bucata întreagă în gură, că se alege singur sâmburele.

Luca: - Păi mie nu mi se alege, mi se duce de-a dreptul pe gât.

David( care și-a terminat de mult porția, privind cu jind spre farfuriile aproape pline ale fraților) : - Aștept donații!

Luca( speriat de apariția pe spațiul public a glumelor lui): - Nu băga aia în idee.

Acțiunea Porumbelul.

Pe drum, vedem un porumbel în fața noastră, abia aterizat pe marginea trotuarului. Până să respire o dată biata pasăre, Luca, marele vânător preistoric se repede ca un vultur și următoarea imagine de coșmar a fost porumbelul zbătându-se în mâna copilului, în timp ce penele îi zburătăceau în toate părțile. Am fost atât de oripilată că nu mi-am regăsit glasul decât după vreo 12 pene.

-         Dă-i drumul! am rostit răspicat în fața privirii victorioase.

După marea eliberare ne-am imaginat cum bietul porumbel trebuie să faca nu știu câte ore de terapie contra traumei la marele psiholog al porumbeilor.

Apoi, restul drumului, mi-am învățat nepotul cum mă cheamă, să fiu sigură că îmi știe toate numele și adresa, în caz că îl ia poliția, să nu le zică ălora că stă la mătușa! Care mătușă?! Asta în caz că îl ridică din parc, îl arestează și îi pun cătușele fiindcă vânează porumbeii comunitari.

David( către Luca): - Prostule!

Lili ( a la  Harry Potter):   - Te rog să nu mai rostești cuvântul care nu poate fi spus!

Lui David i-a plăcut sfatul acesta foarte mult. De câte ori a vrut să își mai facă frații proști, le-a zis suav și angelic: “Să nu zic cuvântul care nu poate fi spus!”

Lili( catre Alina) - De ce țipi?! Mă vezi pe mine că țip?!

Alina( netulburată) :  Poate ar trebui.

Luca: - Vreau să mă uit la Merlin.

Alina( deșteaptă, îi corectează pronunția):  -Măălin.

Luca( un descurcăreț pe planeta Pământ):  -Eu pronunț cum vreau eu.

Lili: -  Bine, Luliuca. Așa o să facem. Și eu o să pronunț cum vreau eu. Luliucă.

Râsete.

Luca ( învins la puncte): - Bine, bine, Măăălin.

Luca ( ronțăind chipsuri):   -Mătușa?  Barbecue e o barbă în formă de chiu?!

La cinema.

Plecăm la cinema cu o sacoșă plină de sticle de apă și chipsuri. Zici că plecăm pentru cel puțin 3 zile. Îi așez frumos în scaune, le pun ochelarii și începe marea ronțăială. Mare acțiune la înălțime. Sunt foarte încântați de experiență. Sacoșa e goală. Copilașii vorbăreți, vrăbiuțe agitate, sporovăiesc tot drumul până acasă. Mă felicit în gând că nu le-am dat și suc, că nu mai tăceau până dimineață!

Casa se golește și se așează în liniște, respirând profund. Se regăsește. Îi place să fie liniște. Îi place să fie alb. Dar îi place și vârtejul de culori. Acum stă cuminte în toamnă-iarnă. Așteaptă să vină iar vara. Și toate zidurile-oglinzi să reflecte râsete și nepoți frumoși.

Sudoku și toamnă la Șvinița

Căsuța albă e fermecătoare în simplitatea ei. Doar lemn și împletituri țărănești stilizate, folclor modernizat, buchețele de lavandă agățate de bârnele lucioase, dulapuri delicat pictate, geamuri uriașe cât peretele, prin care lucește Dunărea cu toate împletiturile ei albastre. Nu mai e nimeni, doar noi și toamna. Fiecare colțisor e frumos de pică. O tufă de flori tomnatice aici, niște ciulini dincolo, vibrații de toamnă peste dealuri, aburul acela care pălește culorile, le fură strălucirea, le estompează în blândețe și dulceață de lumină. Un bun gust țărănesc, solid și  decantat în rafinament.

Explorăm împrejurimile. Uimitor, în spatele căsuțelor albe e o bucătărie de vară care e total diferită, un kitsch absolut, o adunătură de reclame la bere și vin, de icoane, mușamale și plasticuri. Mai vedem kitchurile pe ici, pe colo. Ba becuri fără rost plantate prin copaci, ba ornamente inutile. Începem să râdem și eu  ghicesc din prima, aici sunt cele două gusturi, ale bătrânilor și ale fiicei moderne, educate. Cristi nu e de acord, așchia nu sare departe de trunchi, zice el, genele sunt hotărâtoare. Ha! Adică noi nu suntem altfel decât părinții noștri?! Normal că nu mai are replică!

Ne întoarcem la căsuta noastră frumoasă foc, grațioasă și pustie. Stăm pe terașa uriașă, lăbărțați în fotolii și ne întrebam ce o să facem, că nu avem televizor. Descoperire care nu știm dacă e alarmantă sau nu. Nu am mai trăit fără televizor din copilărie. Oare putem supraviețui?! Eu, da! declam cu ușurare. Voi scrie în sfârșit romanul vieții mele! Deși nu știu dacă îmi ajung 2 zile cât stăm pe aici. Măcar să-l încep.

Cri: - Aicia la monastire, no tivi! Poi și eu ce să fac?! Mă duc să fac o poză la Gordon’s Kitchen! Bufet suedez! Ai de toate acolo. Măcar să ai ce pune pe facebuk.

Odată Cristi plecat în expediția de pozare a bucătăriei chicioase, mă cufund în liniștea vântului și a apelor. Soarele adie și el molcolm, e o zi splendidă de toamnă, galbenă ca o gutuie, dulce, amăruie. Lin de lin, mierea mi se răsucește în jurul inimii. “Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” îmi răsună la nesfârșit în ritmul pulsului.

Cri, reîntors, își scoate telescopul, deși nu trece nici măcar un vaporaș  pe Dunăre. Lumea s-a oprit în loc. Nu-mi vine să cred ce noroc!

Cri: - Ce liniște e aici. Ce frumos. Mai trece câte o mașină pe drum. Mamă, ce bucuros îs! Poate am noroc de un șlep măcar.

După un timp, Cri, privind pierdut în zare: - Hai s-o ajutăm pe proprietăreasă la vaci!

Pe seară, facem Sudoku. Așa s-a gândit Cristi să ținem alzheimerul departe de mințile noastre suprasolicitate de profesori, cărora le mor toti neuronii zilnic. Așa vom supraviețui și lipsei televizorului, zice el. Îl văd cum se instalează tacticos, cu Dunărea în față, scoate creioane, gumă- o-ho ho, s-a pregătit omu’!, apoi foile de Sudoku și începe să dea mărunt din buze. Îl urmăresc cu coada ochiului, ia să fac și eu unul, zic și abandonez scrierea romanului cu viteză. Cu ușurare chiar. Mă bate un pic gândul concurenței, mărturisesc cinstit. Cristi mă privește meditativ, bănuiește el ceva, dar îmi întinde totuși o foaie. Lucrăm amândoi, fiecare în stil propriu. Eu privesc țintă foaia minute în șir, fac calcule mentale, din când în când scriu câte o cifră. Cristi boscorodește ca o babă, pune tot felul de cifre pe foaie, le șterge, iar dă mărunt din buze, curg apele pe el.

Normal că știu că matematica e punctul lui slab dintotdeauna, m-a și mirat ce preocupări matematice și-a găsit! Dar acum e momentul să-mi iau revanșa pentru toate momentele în care am fost silly mum, silly și iar silly. În care cei doi mameluci au râs de mine și de prostiile mele. De mine, un geniu al sudokului.

După niscaiva timp, arunc o privire pe foaia lui, toată chinuită, mâzgalită. Izbucnesc în râs cu nerușinare superioară, foaia mea e clară, curată, arătând o mare limpezime a ideilor, a gândirii!

Brusc îmi smulge foaia din mână și decretează că numai dimineață mai facem, că lui îi e somn și așa e frumos în cuplu, să lucrăm împreuna. Sărăcuțul, râd, a obosit! Vede că pierde teren!

Dimineața îl termin pe al meu în 15 minute, în timp ce el îl șterge pe al lui complet pentru că a greșit în boscorodeli și ghicelile nu i-au ieșit prea bine.

I-l  arăt pe al meu, cu un mic zâmbet încrezut, “Ia uite, bărbate, ce nevastă ți-ai tras! Bine că te-am luat eu, că altfel…”. La care fază, Cristi exclamă zâmbind șmecherește:” L-ai făcut?! Fir-ar! Și ți-l dădusem special pe cel de dificultate mare. Am crezut că pe ăla n-o să-l faci!”. Murim de râs amândoi, al lui e categoria ușoară, acum văd că pe foaia mea e un semn într-un colț! Făcut de el, încă de acasă, ca să mă bage la apa cu categoria dificilă. Să mă bage iar în categoria silly! Mi-a prevăzut toate mișcările! Nu mă mai simt cea mai deșteaptă. Așa face el întotdeauna, cumva mă bagă la apă. Fir-ar!

Apa lucește ca argintul acolo unde soarele își plimbă palmele albe peste ea, înoată în albastru, acolo unde doar cerul se prăbușește adânc în valuri.

Liniștea e totală, copleșitoare și zâmbăreață. Doar susure gingașe și picături de liniște. Doar valurile blânde ale soarelui și degetele răcoroase ale vântului. Rai. Sunt fericită în roz și alb.

Stau tolănită în soare pe terasă, ca o focă aurie, leneșă, clipocind printre gene spre albastrul total, când aud zgomote pe terasa căsuței alăturate. “Ooo”, îmi spun, “au venit alți oameni.” Nu mai suntem singuri pe planetă. Deschid ochii și arunc o privire. E Cristinelu’ meu, bântuind pe la geamuri, încercând să spioneze înăuntru. “Hei”, îl strig,” ce faci acolo?”. Întoarce capul mirat și se holbează la mine. Brusc își dă seama că a greșit bungaloul.

-          Jesus Christ! Am văzut perdelele trase și am vrut să văd dacă te-ai culcat să nu te deranjez. Și nu știam unde ești!

-          Aoleu, Cristinel, mai fă repede un sudoku, că îți scade substanța neuronală, dacă nici căsuța nu ți-o mai găsești!

Amestecăm râsul în hohote, bucuria trăirii e copleșitoare, amețitoare. Șampanie veche și bună. 5 stele.

Li:- Când vrei să mergem până la apă sau la cetatea Tri-Kule să-mi spui.

Cri:- De ce am face asta?!

Li( romantică): -N-ar fi fain?! Nu vrei tu acțiune?!

Cri:- Nu! Eu vreau să vină oameni! Eu vreau să se întâmple ceva! Vreau să treacă vapoare! Mașini, biciclete, ceva!

Până la urmă plimbarea noastră prin pustietăți, de-a lungul toamnei și al apei, e absolut minunată. Intră în top. Sentimentul absolut liniștitor că ești nimic în marea armonie, în uriașa frumusețe și problemele tale nu au nici o importanță. O mare de liniște și de auriu așternută peste sufletul meu ca o pătura caldă și bună. Flori și ierburi colorate, la fiecare pas o altă exclamație de minunare, măceșe roșii sânge stând senin ca niște felinărașe în tumult de frunze de toamnă. Atotprezent, albastrul nesfârșit al fluviului. Stăm chiar pe mal, la o masă veche de lemn, doar bătaia ritmică a valurilor se strecoară prin tăcere până la noi, mă simt regina lumii apelor și nimeni. Perfect.

Cri: - Mi-e mai mult decât bine. Așa aș trăi o viață!

Fac poză la măceșe, îmi intră soarele în plămâni, îmi intră în ochi, e fain rău. Apa e atât de sclipicioasă, încât pare o hologramă.

Suntem în timpul Tri-Kule. Aici totul curge altfel.

Non, je ne regrette rien !

Nisa la Bella

Rânjetul mi se întinde până la urechi și rămâne agățat acolo. Nu se mai dă dus. De fapt, îl simt cum  se propagă ca undele bleu azur ale mării și îmi cânta prin toata epiderma, adunând toate zâmbetele pe care le-am zâmbit vreodata în chestia asta care mă face să mă doară fălcile a zâmbărit. Frumusetea e nesfârșită, răsărind din fiecare colț, din fiecare floare și piatră. Până și picăturile de oxigen luminează dansând primprejur. Îmi vine să îmi pipăi fața să văd dacă nu m-am transformat într-un clovn aiurit cu rânjetul vopsit pe vecie pe fața râzăreață. Atâta frumusețe aduce a spaimă mare.

Am călătorit toată ziua, în drum spre sudul Franței, cu mașina, cu două avioane (dacă m-a apucat nebunia să fac economie și am luat zbor cu escală!), cu autobuzul. Suntem cam terminați pe seară, complet dezhidratați și umblăm ca disperații prin frumusețe căutând ceva extrem de simplu. Vital. Apă. Și nu găsim. Pentru că aici simplul e prea simplu, prea bădăran. E de-a dreptul din topor.  Frumusețea ne iese pe nas. Sunt gata să cedez nervos și să mă așez la o terasă. Din alea sunt destule. Bere rece!!! Lichidăă!!! Cu 8 euro! Dar Cristi, cu o figură mută și îndârjită de războinic valah, trage de mine mai departe. “Ne trebuie apă la 2 litri cu 1 euro. Atâta era în Malta. Nu fițe de Coasta de Azur! E destulă fiță ca suntem aici!”

Ajungem în Place Massena. Deși călători versați, arși de sete, muribunzi,  ne oprim brusc, fulgerați de admirație. Statuile cocoțate pe stâlpi înalți își schimbă subtil culorile în lumina apusului, fosfor luminos, delicat, o uriașă metaforă a blândeții umane. Continentele sporovăind între ele. Chiar pot să-mi imaginez asta. Fântânile țâșnesc vesel și curcubeic din tot asfaltul, printre piciorușele copiilor-dansatori. O veselie tihnită, o pace a oamenilor și a statuilor, a clădirilor grațioase, totul se scaldă în lumina dulce a asfințitului. Suntem pe altă planetă.

-          "Uite și aici!" exclam neîncetat, arătându-i lui Cristi toate care răsar din umbre. Nu mă mai satur. Parcă sunt o emoție neîncepută încă în fața corolei de splendori a  lumii.

Apoi ne amintim. Suntem în mijlocul deșertului! După vreo oră de umblat zăbăuc găsim în sfârșit un market mic pentru oameni reali. Apă, bere, suc, nu ne mai putem opri. Deschidem sticlele încă neplătite și sorbim ca disperații. Era să murim de sete. În Nisa! Așa ceva!

Cristi, recuperat, se  uită agale și împlinit la cutia goală: “ Heineken! Parcă nici n-a fost!”

-          "Bună asta!" Râdem amândoi, gândindu-ne cum să îi contactăm pe cei de la firmă să le comunicăm noua reclamă. Făcută de Lili și Cristi. Drăguții de noi! Așa ne vom îmbogăți și ne vom muta aici. Cât costă un apartament cu vedere la mare?!

Și acum marea trecere în revistă! Sunt cu ochii pe geamul meu din munți ascultând la știri cum un val de frig polar se va năpusti către noi. Refuz categoric să mă las copleșită și mă întorc spre tabloul francez. Ce tușe de vopsea s-au amestecat în lumina asta frumoasă dinăuntrul meu?!

Micul dejun. O, da! Gurmanzii și flămânzii planetei au felul lor propriu de a percepe realitatea. Am servit prima masa la o tavernă cu măsuțe cochete, aruncate printre trecători, în răcoarea argintată a dimineții. Tinerelul care se juca de-a chelnerul ne-a spus într-o engleză aproximativă că ne aduce un meniu și a apărut cu o ditamai tăbliță neagră, scrisă cu cretă. Fermecător. Și farmecul a continuat să dănțuiască în jurul meu ca un spiriduș al plăcerii. Prima baghetă franțuzească, din nesfârșitul șir de baghete pe care le-am ingurgitat la micul dejun a fost exact cum m-am asteptat. Crocantă, moale, minunat de gustoasă, unsă cu unt și cu dulceață, oh, atât de bună! Cafeaua incredibilă, am mai cerut una. Îmi plac francezii, am concluzionat cu gura plină.

În urma acestei experiențe revelatoare, Cri va merge în fiecare dimineață la tot felul de boulangerii, cumpărând toate soiurile de pâinici și baghete, excepționale și fără greșeală toate. Pentru micul dejun servit pe balcon, cu Mediterana în față. Albastru nesfârșit, aromă de pâine caldă și noi. Formula curată a fericirii. Mă rog, Ale a tot bombănit că e prea cald și ce e cu atâta pâine?! Dar la cât era să-l sculăm săracul?! Șapte ni s-a părut o oră rezonabilă! Tot așa i s-a părut și soarelui! Care ne rânjea vesel drept în față. La propriu.

Apoi plimbările. Mereu pe lângă neasemuit de frumoasa culoare a mării, colaj de turcoaz și pudră de azur. Nu m-aș sătura niciodată. Aș sta holbată și scufundată în seninul revărsat pentru tot restul zilelor. Cu fundul în balta de aur a soarelui.

Am parcurs Promenade des Anglais dintr-un cap în altul, cu soarele prăjindu-ne creierii, mirându-ne întruna de ce naiba nu au plantat niște palmieri, ceva. Plăcându-ne în mod masochist, pentru că era vorba de soare și iar de soare. Bineînțeles că Ale a refuzat exercițiul solar. Și a rămas la răcorică.

Cri( gâfâind solaro-iradiat): - Alex al nostru e foarte inteligent. Are un stil de-a se fofila foarte sănătos. Noi nu știu pe când ne vom deșteptăți. Că puteam să facem faleza asta și pe seară.

Li ( gâfâind ca un câine pus în cuptorul cu microunde): - Las, Cri, nu te mai plânge. Nu vrei tu soare, soare la Petroșani, timp de zece luni pe an?! Adică exact cât lipsește?! Uite, acum ai! Bucură-te!

Cri: - Sper să rămân viu! Să pot să-mi aduc aminte că m-am bucurat!

Urcăm cu liftul la castel, deși planul anterior falezei era să urcăm pe scări să admirăm peisajele. să dăm jos franzelele. Am dat cucurigului scările cu peisaje cu tot, că și alea erau în soare, și ne-am înghesuit în lift, binecuvântând umbra. Ne plimbăm pe Colline du Chateau ( rostogolesc toate silabele franțuzești cu nespusă plăcere!), ah ce bine e! ( sunt copaci!) și ne bucurăm că, uite, seamănă cu miramarul din Lisabona! Tot orașul e la picioarele noastre( ce seamănă toate orașele astea întinse la picioarele oamenilor! dar faine priveliști, oricum!), iar suferim de sete, dar dăm peste o fântână, slavă domnului! si un domn francez drăguț ne ajută să ne umplem sticlele. Unii francezi sunt drăguți. Unii. Ne și rătăcim pentru că niște francezi mai puțin drăguți au presărat peste tot mesaje numai în franceză. Engleza e rara avis pe aici.  Cum, după ingurgitarea de apă suntem destul de vioi, observăm amândoi deodată un om care stă cu spatele, ciudățel de-a dreptul.

Cri: - Ăsta face…

Li( agilă, deși bătută în cap de soare): - Pișu!

Cri: - Nu, Lili, nu vezi ce mișcări are?! Face…

Li( și mai agilă): Kama Sutra!

Cri( privindu-mă cu uimire nedisimulată): - Nu, Liliucă bezmetică ce ești, bietul om face doar yoga la umbră. Nu vrei să stai și tu un pic la umbră?!

Plimbările prin Cours Saleya. O abundență colorată de rafinament gastronomic. Stau în mijlocul pieței și știu că dacă îmi voi pipăi fața, voi regăsi acolo rânjetul fericit care nu mă mai părăsește. Așa mă încântă pe mine zece mii de brânzeturi, de cârnați cu  mirodenii și mai ales, abundența de patiserie de cea mai high quality! Simt că viața e bună de tot și trebuie să le încerc pe toate, noroc că am pe cineva să ma târască de acolo cu forța de fiecare dată. Plec cuminte  cu plăsuța mititică, de 300 grame și 15 euro. Cristi răsuflă ușurat că a evitat la fir de ață cheltuirea bugetului pe o zi întreagă!

Suntem în Hop-on hop off. Ne uităm cu mare îndoială la scaunele vechi și cam răpciugoase, ăsta e nivelul?! Cârcotășenia românească e gata să explodeze, dar ne punem căștile( noi, din fericire) și așa începe unul din cele mai strălucite tururi ever. O îmbinare perfectă de muzică franțuzească, frumuseți și povești picante, ținute în echilibru de engleza calmă, relaxată ce ne murmură limpede în urechi. Chiar și soarele arde exact cât trebuie, amestecându-se fierbinte și auriu cu azurul înflorit peste tot.  Ne-am dat jos cu senzația minunată că știm totul despre Nisa și i-am fredonat imnul măreț tot restul zilei. Ca niște afoni adevărați ce suntem.

Hop on- off în Monaco. La o curbă, șoferul, cam nebunatic e gata să ne arunce în marina. Sărim toți ca arși, cu inima în gât, eu vizualizând în fracțiuni de secundă că nu e nevoie să mi se prăbușească avionul în apă, ca să mor de groază, ci hop on-ul! Auzim vocea calmă a șoferului bolund:” Don’t worry, madame!”

Ale( supererou din Ardeal): - No, eu eram zen. Aveam deja plan de evacuare.

Cri(cam zdruncinat): - Să scoți căștile din mufă?!

Li( albă la față ca albă-ca-zăpada, cel puțin în imaginația ei): - A avut cineva în plan să mă salveze pe mine?! Pe biata de mine care nu știu să înot?!

Cri: - Eu te salvam, Li, dacă îmi dădeai instrucțiuni în scris! Înainte! Păi ce organizare e asta?!

Mâncăm în restaurantul de lângă casă, cele patruzeci de grade nu ne-au favorizat deplasarea spre zone mai selecte. E a doua oară, nu știu de ce repetăm experiența, ca nici prima oară nu a fost grozavă. Masochiști, cum ziceam.

Li( vrând să preîntâmpine un alt eșec culinar): - Și unde mâncăm mâine?

Ale: - Tre’ să fii spontană , mamă!

Li(care nu poate suporta lipsa de organizare, sărmana făptură): - Păi azi am fost spontani!

Ale( sarcastic) : - Și uite ce bine ne-a ieșit!

Francezii sunt atât de originali. Aproape îți plac, dar apoi descoperi că e mai bine să îți placă de la distanță. Spiritul francez e cel care te farmecă, nu francezii înșiși. Care sunt aroganți, nevorbind boabă de engleză și care socotesc că hoardele de turiști mai bine ar sta acasă la ei. Chelnerii nu te lasă să te așezi la ce masă îți dorești tu și tinerii nu cunosc nici măcar cuvântul “fresh”. Vrând, nevrând, începi să le vorbești limba, activând zone obscure din memorie și accesând  învățăturile din liceu. Ce să faci, bietul de tine? Turist incapabil de rafinament ce ești! Ai dat peste europeni cărora nu le place engleza! Ce oameni, d-le! Încăpățanați feroce și ancorați în antipatii ale trecutului. Acum îmi dau seama de ce nu au nici un palmier pe Promenade des Anglais!

Li, umblând prin apartament, exclamă încântată: - Cri, și eu vreau Memo din ăsta!

Cri ( filosof): - Păi îl luăm când plecăm. De la ovrei am luat Polo, de  aici luam Memo.

Ale ne privește șocat. Aștia sunt românii care fură lebedele? Părinții lui?!

Stăm pe balconul cel mirobolant. Noi mereu avem câte un balcon din ăsta! Cristi arată spre o pânză luminoasă, strălucind în depărtarea înserării, lumini și umbre dansează melancolic în apus.

-            -Uite o bărcuță acolo, departe. A uitat-o cineva în pictură!

Li: - Aici totul e melancolic. Melancolie mediteraneeană.

Cri: - Și  eu aș fi melancolic dacă aș locui acolo sus pe deal, într-o viloacă din alea! Chiar mi-ar prii melancolia! Aș savura-o din plin.

Un spectacol dezmățat, năucitor al apusului, curcubeie, două, aruncate unul peste altul.  Tabloul e complet. Știu că am pus totul în el. Frumusețea dulce a clădirilor și a palmierilor, parfumul turcoaz azuriu al mării, aroma baghetelor proaspete. Nu e uitată nici absoluta, perfecta Tarte Tropezienne. Dar asta e o altă poveste, din viitor. Ultima tușă de culoare, fără de care parcă nu se poate, e țâfneala  drăguților de francezi, atât de aroganți în snobismul lor. Care nici ei nu au înțeles, ca și mine, că “Hier c’est hier et aujourd’hui c’est aujourd’hui!”

Acum sunt acasă și aștept vântul polar peste munții mei. Îl aștept cu inima plină de frumusețea limpede a verii franceze. De căldura albă a soarelui bătând glorios pe Promenade des Anglais. Frigul oricum vine. Dar eu am tablourile mele. No regrets.

Galben de Sahara și miere

Aeroportul e mic, deșertic și cufundat în soare până-n gât. Miroase a pustiu. Tresărim de bucurie. Ne place. Fiorul noului ne umple zâmbetele. Simpaticul șofer sicilian care oprește autobuzul  și vine să vorbească cu noi, ca și cum n-ar avea altceva mai bun de făcut pune punctul pe i: “Totul e  puțin pe-aici”.

-  Câte zile stați? Trei?

-  Șapte, răspundem noi, e cifra noastra standard.

- Hm, ne privește cu oareșicare îndoială și un pic de milă, disimulată în zâmbetul afabil,  Malta e o insulă mică!

“Hai, măi”, mă gândesc, “ce știe el?!” și zâmbesc drăguț și nevinovat, ca o turistă aiurită ce mă aflu. Noi nu ne plictisim niciodată!

Odată debarcat în Malta, te zăpăcești cu totul. Străzile sunt înguste și în pantă, desfăcându-se direct în mare, tivite bine cu dale ordonate. Pe ici, pe colo țâșnesc obiecte de cult stranii, pictate strident și naiv. Atmosferă solară, fierbinte, simți un fior de recunoaștere totală. Categoric ești în Lisabona, îți zici, adulmecând suflul maur prin toți porii.  Apoi vezi toate, dar toate firmele. Sunt în engleză, chestii banale, dai peste un Buckingham Palace, peste un Black Goose, chiar peste binecunoscutele cabine telefonice roșii. Începi să te îndoiești de aerul portughez, șarmul englezesc e înfipt clar în ochii tăi, orice maltez vorbește engleza, trebuie să caști bine urechile să auzi și malteza, greu de descifrat sub poleiala britanică. Abia ai răsuflat ușurat, ai pus în sfârșit o etichetă!, când vechimea zidurilor, aerul  de măreție subtilă, implicită te propulsează în Roma. Istoria freamătă cu zăngănit de săbii și mulțimea de sicilieni care mișună peste tot te tulbură și mai mult. O zăpăceală calda îți amețește rațiunea și îți șterge etichetele, încât începi să te întrebi la ce oare ai vrea să mai categorisești?! De ce ai nevoie de atâtea șabloane?!

Mânat încă de obsesia analizei, te ciocnești realmente de  auriul insulei. Totul e galben, un galben anume, nisip de Sahara, îndulcit de încolăcirile sinuoase ale unui borcan de miere, cu toate apele lui chihlimbariu aurii, un galben moale, moale. O piatră blândă și caldă, un pic aridă, un pic seacă, scăldată în apele incredibil de albastre ale Mediteranei. Acoperișurile plate, casele pătrățoase și scunde, cetățile de un caramel palid scăldate în lumina strălucitoare a lunii, totul te propulsează în Maroc. Nu am fost niciodată, dar așa mi-l imaginez. Cetăți aride și tăvălit-topite în  soare.

Culeg impresiile celor doi Bonobo de lângă mine- noi suntem specii superioare pe scara evoluției, of course, dar mie îmi place societatea bonobo pentru că acolo Marele Alpha e o Ea și ideea mă gâdilă dulce la orgoliu. Ia te uită! Impresiile aiuristice  despre Malta se multiplică.  E Vestul Sălbatic, declară argumentativ Alex, care tocmai a supraviețuit unei curse nebune cu taxiul prin traficul  la fir de ață. Cu volanul pe dreapta, cu roundabout-uri din care nu înțelegi nimic și cu un șofer de pe vremea cavalerilor teutoni. Aerul condiționat furnizat de ferestrele larg deschise era de-a dreptul clocotit, mașina, a footmobile a la Flinstone. “Era să nu mai ajung întreg!”, concluzionează bombastic Ale, mândru că a trecut printr-o nouă aventură existențială.

Și, în cele din urmă, Malta e mai mult decât atât. E plimbarea fermecătoare de-a lungul falezei, cu palmieri și vaporașe, corăbii și bărci albastre, urmărindu-te cu ochii lor pictați. Cartierele rezidențiale ultraluxoase zac scufundate în perfecțiunea lor milimetrică, cu anunțuri presărate agale, ce te roagă să păstrezi liniștea pentru a nu deranja locuitorii de la nivelul extraterestru al planetei. Stâncile pictate cu golden syrup peste care împroașcă răcoros frișca culeasă de pe valuri, leandrii și bougainvillea contrastând fericit și îndrăzneț cu mierea zidurilor. E plaja cu totul sălbatică și pietroasă, unde stai armonic și armonizat cu tine însuți, una cu stânca, cu valurile, cu lipsa de rafinament transformată în naturalețe și fior originar. Acum s-a născut planeta și tu ești de față. E amestecul de bucătării, de culturi, e fusion!

Malta e o nouă specie cu totul originală și originalitatea îi vine nu din proporțiile diferite în care a combinat esențele, ci din borcanul în care le-a amestecat. E borcanul cu miere de cactus, de roșcove și de migdale prin care plutește strălucirea argintie a crucii cavalerilor de Malta. Și, dincolo de aerul portughez, englez sau italian, dincolo de starea marocană a existenței sau de vibrația vestului sălbatic, insula aceasta minunată e calcar  și miere, nisip saharian și albastru de nu-mă-uita.

Maltezii te răsfață cu pășnicia lor, cu armonia în care trăiesc, cu artificii zburătăcite pe cer în fiecare noapte, cu fanfare alunecând pe străzile înserării, cu bubuituri de pocnitori uriașe și dansuri de yogin amestecate cu piatra și cu vântul. Au, special pentru tine, dacă îndrăznești, restaurante suspendate în aer,  tocăniță delicioasă de iepure și pastizzi cu ricotta și spanac. Au cărat până și nisip din Sahara pentru a îmblânzi violența stâncilor izbite de albastru și a-ți oferi plaje superbe, de neuitat. O trepidație permanentă se simte sub piatra caldă, e vibe-ul insulei, un du-te vino al vieții în toată splendoarea ei.

Stăm pe balconul cu vedere albastră, șușotind despre sightseeing-ul cu hop on- hop off, când Cristi, care era căzut în admirarea yachturilor trecătoare, tresare brusc, dându-și seama că se pune la cale viitorul fără el.

Cri: - Nu umblați cu fofârlici.

Ale( dornic de învățături sofisticate): - Ce-i o fofârlică?

Cri: - Singularul de la fofârlici.

Alex umblă de colo până colo pe google, furnizând, ca de obicei, fel de fel de informații absolut fascinante și folositoare tuturor: 

- Fiți atenți, poți merge cu pașaport britanic în America și să stai trei luni de zile. Hm. Dar de ce menționez asta?! Că nu am atâta concediu! Și nici pașaport britanic nu am!

Ale: - Știi cum se zice la mamă și tată în malteză?

Li: - Cum?

Ale: - Mother and father.

Cri: - Creepy zone!

Li( cu vocea ei impunătoare de Alpha Bonobo) : - Am un plan de viitor pe trei variante.

Cri( mort de foame, fluturând victorios punga de alune, după ce s-a uitat prin toate cotloanele bucătăriei): - Uite că am găsit ceva de mâncare!

Li: - Stai, nu mânca alunele, până nu auzi planul

Cri( căruia i-a picat fața): - Păi dacă e pe trei variante viitorul tău, o să mor de inaniție!

Li: - Vapoarele sunt făcute din oțel?! Cum așa?! Și nu se scufundă?!

Cri: - Sfinte Sisoe! Du-te, femeie, înapoi la școală!

Li( jignită profund, reușind să acceseze niscaiva amintiri): -Las’ că știu! Principiul lui Arhimede!

Cri: - Lasă-l pe Arhimede! Sunt făcute din frunze de palmier!

Ale( mirat a nu știu câta oară): - Voi m-ați educat pe mine?! Asta explică multe!

Stăm toți trei ca niște suricate la 6 dimineața, pe balcon, uitându-ne în zare.

Cri( meditativ, resemnat): - Azi nu putem face nimic, am văzut la știri că nu e vreme bună.

Ale( cu google în mână, aprobator și a toate știutor): - Da, da. S-a anunțat furtună, cu fulgere și ploi. Nu programați nimic, că e ploaie mare. Nu poți merge la plajă, mamă! Pare rău pentru tine.

Mă uit, nevenindu-mi să cred, la cerul senin și frumos, la aerul dulce al dimineții pașnice, doar câțiva norișori pufoși rătăciți în albastru.

Ale( preocupat la modul dramatic): - Și nu știu ce ne facem, că la ora 1 avem rezervare la restaurantul ăla la care ați vrut neapărat..

Cri( îngrijorat): - Și furtuna până când va fi?!

Izbucnesc în râs, nu mai pot, ha, ha și hi, ho, parcă sunt într-o altă dimensiune, ăștia doi sunt oameni preistorici și citesc semnele vremii în măruntaiele animalului vânat. “Nu e nici o furtună!” strig, “nu vedeți ce frumos este?! Vreau la plajă!”

Ale( nebăgându-mă în seamă, vorbind cu zeul Google): - Uite, la ora 9 încep fulgerele!

Incredibil, cu ăștia doi ai mei nu ajung niciunde, așa că trebuie să fac pe martira istoriei și să-mi joc toate cărțile dramatice pentru a-l face pe Cristi să iasă din hotel și să meargă la o plimbare  de-a lungul falezei. La plajă nici să stau în genunchi nu pot să îl târăsc. Cu Alex, the digital man, nicio șansă. Bineînțeles că la ora 9 începe furtuna, cu cascade căzute din cer și fulgere și vânturi teribile. Noi pe străzi. Cristi nu comentează nimic, doar se uită cu milă la pantofii lui fosti minunați scufundați până în gât în râurile care curg acum  pe străzi. Țopăim și tremurăm. Nu înțeleg de fel cum gândirea mea pozitivă nu a  contracarat nenorocita de prognoză.

Ale: - Eu, în timpul săptămânii de muncă, mă trezesc la 9. Acum, în vacanță, mă trezesc la 6. What’s wrong with me, people?!

Li( sfătoasă): - De frică să nu ți-o ia tata înainte cu ceva!!

Stăm în stație, căldură mare, mon cher, așteptând autobuzul spre Mdina și ne ascundem la umbră, sub streașina clădirilor.

Ale ( fatalist ca ciobanul mioritic): - Nu cred că mai apucăm loc, uite câți oameni sunt la coadă și călătoria o să dureze peste o oră!

Cri (nedumerit total): - Cum adică la coadă?! E stație de autobuz.

Ale( cercetând analitic oamenii care se adăpostesc de soare): - Ba sunt la coadă!

Li( hotărâtă, retezând nodul gordian) : - Ei bine,o să vezi cum eu o să urc printre primii! La autobuz nu se stă la coadă!

Alex( netulburat în misjudging): - În Anglia se stă!

Li: -Se stă pe cucu!  Pariu?!

La coborâre, după un drum lejer așezați frumos pe scaune și îndurând frigul nesfârșit al aerului condiționat turbat, Alex îi înmânează  resemnat 5 euro mamei Bonobo. 

Un pariu e un pariu.

Cri ( după călătoria în care i-au înghetat creierii în cap și i-a sărit inima în piept la fiecare curbă prăpăstioasă, factori adăugați la elemental central esențial că numai Liliuca a dorit această vizită la cetatea feniciană): - Nu există destule emoticoane să descriu ce simt!

În Mdina e atât de cald, încât terminăm repede cu frumusețile ei și, în ciuda limestone-ului crescând auriu parcă din pământ, ajungem iute înapoi în stația de autobuz, pregătiți sufletește pentru călătoria de aproape o oră jumate. Dacă nu apucăm loc, ne-am ras, așa că eu sunt gata. La start.

Ale: - Nu știu, mamă, cum  faci, că iar te-ai urcat prima. Mă uimești.

Li( mândră ca un cocoș): - Sunt o sălbatică de Petroșani. O luptătoare de guerilă.

Ale( învățat cu aceste exprimări modeste încă din fragedă pruncie): - Da, da, evident. Dar nu știu cum de eu am urcat al doilea.

Li: - Poi da, nu te-ai comportat ca un lord englez.

Alex ( stupefiat): - M-am comportat ca un Bonobo, alergând după mama lui!

Nu, chiar nu ne-am plictisit.. Am adunat și ni s-a dăruit.  Daruri de frumusețe. Păstrate în chihlimbar și miere.

Malta, îți dau like.