Cred ca una din marile plăceri ale vieţii mele
este să întind rufe. Operaţiune care durează maxim 5 minute. Absolut depline,
pârguite şi parfumate.
Întind rufe şi nu mă gândesc
la nimic.
E unul din acele lucruri
care mă deconecteaza deplin.
De o parte a uşii sunt femeia sofisticată a secolului 21,
cu gândurile bubuind atât de ameninţător şi nesfârşit, încât trebuie să îmi fac
planificări nesfârşite şi liste peste liste pentru a supravieţui asaltului
surescitant al sarcinilor de lucru. Uneori nu mai ştiu ce e cu listuţa aceea
sau cu cealaltă, care e prima, care e a doua şi atunci le numerotez, asta e nr.
1 de luni şi asta nr. 1 de marţi! Muncesc 12 ore pe zi sau mai mult, printre
picături analizez la nesfârşit mersul vietii şi al relaţiilor mele, ajustez pe
parcurs, nu mai repet aceeaşi greşeală sau măcar încerc. Evoluez cu fiecare
secundă în care îmbătrânesc. Sunt tot mai deşteaptă pe măsură ce clipele îmi
dispar şi pielea îşi pierde netezimea. În curând va fi nevoie să îmi
monitorizez şi înţelepciunea, mă va apăsa atât de rău, încât va trebui să o
descarc pe listuţe sau fişiere! Întâmplările vieţii şi-au pierdut frăgezimea ,
dar şi dramatismul. Nimic nu mai e complet tenebros, am suferit atât pentru
toate, încât acum ştiu că e cum spun bătrânii: toate trec. Încep să zâmbesc ca
ei.
Apoi apuc hotărât
ligheanul plin de rufe şi păşesc de
cealaltă parte a uşii.
Sunt doar eu şi iarba. Soarele pe faţa mea. Secolele dispar şi sunt aceeaşi femeie simplă
dintotdeauna care iese între dealuri, să-şi atârne rufele în lumină şi vânt.
Îmi place să cred că e Scoţia cea sălbatică. Cămăşile flutură, mirosind a
proaspăt, murmurul frunzelor e atât de limpede, aerul încins se vălătuceşte în
jurul mâinilor mele care scutură hainele , trag cu nesaţ în piept miresmele
verii şi ale primăverii totodată, sunt fericită. Sunt esenţă. Sunt o piesă de puzzle
potrivită exact în spaţiul ei ereditar. Marginile mi se îmbină armonios cu
toate celelalte. E linişte. Nu mai am nici un gând. Doar adieri de păpădii, de
verde. Picură parcă de peste tot lumină
aurie şi albastră, sufletul meu râde în bucurie. Nu văd blocurile scorojite din
faţă. Cufundată înlăuntru, privirea mea
îmbrăţişează dealurile molcome, frăgezimea cerului, nesfârşitul lumii. Trag de
timp, trag aer adânc în piept.
Viaţa mi se rotunjeşte ameţitor între spirale
programate şi nebune, urcând sau coborând, şi platouri verzi pe care întind
rufe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu