Despre ceață și carpe diem

Îmi imaginez oamenii mergând în fiecare dimineață prin ceață.
Pe drumurile lor, ale fiecăruia.

Orașul învăluit în albeață, răcoroasă-rece, pustietatea de pe străzi, vălătucii gri ascunzând contururile, diluându-le. Oamenii orbecăind pe poteci pe care cred că le cunosc, dar  rătăcindu-se continuu. Cu mâinile întinse, încercând să nu se lovească unii de alții, de copaci, de propriile limite. Ceața ridicându-se pe ici, pe colo, cu o vagă promisiune a albastrului sau a auriului. Liniștea, netulburată de vuietul zilei. Dimineața devreme, când e atât de devreme și e atât de ceață.

Oamenii ca furnicile. Construind-construind.....

 

Ce bine, ce cald începe să fie ... Ne este mereu frică să privim în adâncurile firii, pentru că viitorul stă ascuns acolo, moartea dragilor, singurătatea înfiorătoare. Trăitul continuu sub spaima a ceea ce va urma nu e prea “Carpe diem”. Și tremurăm, cu inimile cuprinse treptat de aburul alb și lipicios  până când  înțelegem că, oricât ne-am  răsuci și zbate, cam ca peștele pe uscat, tot nu putem schimba nimic. Chiar nimic. Construim azi, e cald, se dărâmă mâine. Frigul e atât de cosmic.

Prietenii alunecă pe lângă noi, dispărând în ceață, alegerile greșite se întorc mereu să ne bântuie, copiii se tot duc, căci nu putem întoarce vremurile. Ei devin atât de adulți, atât de diferiți, încât uneori ne întrebăm cum noi, niște idealiști( cu idealurile cam împrăștiate de vânturi), am creat asemenea raționaliști incisivi. Sau invers. Ne zbatem să nu fim aruncați în sertarul cu obiecte dragi, dragi, dar atât de vechi, încât nu știi dacă să le mai păstrezi sau să renunți definitiv la ele. Și cât ne mai zbatem!

Clipele ni se duc și ele, și ce,  Doamne,  facem???

Mda, și până când să te mai scalzi în această baltă tulbure și înspăimântată?

Trebuie să încerc, iar și iar, să termin cu toate gândurile despre viitor, sunt așa o chestie distrugătoare! Cum o să fie, cum n-o să fie...Singurul lucru pe care putem să-l facem e să ne bucurăm de prezent, de ceea ce întâlnim acum. O concluzie atât de banală, găsită demult. Atâția alții au găsit-o. De ce trebuie mereu să o căutam fiecare în parte, mă depășește. De ce nu credem și o luăm mereu de la capăt. Toma Necredinciosul multiplicat la nesfârșit în oglinzile ceții.

Adevărul e știm, dar tot ne tot sfărâmăm să construim plase de siguranță, prietenii de zile negre, amintiri de răsfoit, copiii iubitori, averi și mai știu eu ce. Apoi învățăm să renunțăm la toate, pentru că toate plasele se rup cu timpul, construcții false, ireale. Ne zidim sufletul în ele și ne prăbușim din înaltul mănăstirilor.  Orice am face, nu putem să ne construim viitorul după tiparul dorințele noastre. Nimic din ce construim nu ține. Viitorul e abur și ceață. Haos.

Să încep să mă liniștesc. Să ies din depresie. Construcțiile m-au obosit atât de tare. Adevărul m-a ucis de atâtea ori. Să sper. Să mă bucur de clipele date. Acesta e prezentul meu. E bun. Nu e perfect, dar totul e interpretabil.

Sunt flori peste tot și picături de apă atârnă transparente de vinișoarele verzi ale frunzelor.  Cerul e mereu acolo, cu spectacolul lui zilnic. Niciodată trădător, deși mereu mișcător. Nuanțe aiurite și transparente. Culori tari, de apă.  Clare și necețoase. E tot ce avem.

 

Poate iar  construiesc o iluzie, cea a prezentului. Dar e tot ceea ce pot face. Nici să mă târăsc prin zile ca un zombi lunatic. Singurătatea nu are nimic pentru tine, doar pentru ea.

Sunt pentru „carpe diem”. Sunt pentru ceea ce copiii știu demult. Îi transformăm în adulți și îi facem să uite cea mai prețioasă învățătură. Acum, aici, e cel mai prețios moment al acestei vieți.  Nu mâine, nu ieri. Azi. Acum e atât de splendid trandafirul acesta! Nobil în eleganța-i regală, auriu aprins, cu ape roșii, parfum molatic, amețitor. Îmi umple sufletul de frumusețe și lumină. Bucurie și parfum. Mâine va fi cenușă, dar acum strălucește aproape mistic. Clipă, te prind, te agăț de sufletul meu! Cireașă cărnoasă și dulce agățată la ureche!

Nu mă mai interesează construcțiile efemere. Dacă e să facem concurs de efemeride, ce poate fi mai trecător decât clipa?! Iar clipa de acum nu trebuie construită. Doar lăsată să fie. Simțită. Frumusețea acestui mic spațiu temporal nu cere decât puțină atenție. Un pic de bunăvoință. Îmi opresc drumul spre nicăieri și privesc. E lângă mine. Absența singurătății stă lângă mine. Pâlpâind ca o lumânare. Ascunsă în minunățiile revărsate pur și simplu. În cireșe și trandafiri. În zâmbete și păpădii. În valuri și pietricele colorate. În frunze și fulgi de zăpadă. În ceața însăşi.

Copiii sunt întelepți. Știu adevăruri neștiute. Bătrânii sunt înțelepți. Știu ei ce știu. Nu e curios cum pornim dintr-un punct și ne întoarcem în același? Carpe diem, te iubesc. Îmi aduci alinare și mă vindeci de drum. Rănile nu mă mai ustură, durerile nu mă mai dor.

Toate străzile vieții noastre sunt presărate cu frumusețe.

Acum.

 

 

Aventuri hobbițiene

Mergem la  nişte prieteni din Lonea. Nu că ar fi asta mare scofală, dar mersul cu maşina, în sine, e atât de palpitant şi interesant, încât ai senzaţia începerii unei mari aventuri! Între noi fie vorba, e cu adevărat o aventură să ocoleşti gropile nenumărate, să faci faţă pietonilor neatenţi şi altor maşini ocolitoare de gropi, să mai asculţi și muzică( astea-s sarcinile mele, ale copilotului mental), în timp ce Cristi se concentrează intens să folosească corect cele 5 viteze, să conducă cu infernala viteză de 40 la oră, să asculte pălăvrăgeala nevesti-sii şi să nu apese prea tare pe ambreiaj, frână sau ce-o fi chestia aia care face ca maşina să se smucească ca un cal nărăvaş! Am o senzaţie de pură trăire adolescentină, mă cuprinde fiorul aventurii şi al necunoscutului şi îl privesc cu admiraţie pe marele Bărbat de lângă mine!!! Înţeleg încă o dată  de ce l-am ales pe el şi nu pe altul! E atât de priceput, de calm, manevrează cu atâta dexteritate maşinuţa, cum eu nu aş fi fost în stare nici în ani de zile! Oricum, nu-mi doresc să fiu şofer, mi-e prea frică! Aventura aceasta, una din primele noastre călătorii cu maşina, e atât de deplină, de rotundă în fiorul de bungee jumping pe care mi-l provoacă, încât nu mi-aş dori să nu o pot savura, şofer fiind. Dar ce călătorie!!! Simt cu adevărat ca acesta nu e drumul prăpădit spre un orăşel oarecare, e ditamai autostrada unei mari călătorii. Mă umflu din ce în ce mai tare în penele propriei autoîncântări. Am descoperit drumul spre “Nowhere”!

După ce rulăm extaziați și îngroziți vreo 20 minute, în ciuda vitezei fantastice tot ajungem, că doar nu era să mergem cu mai puţin de 40,  în speranţa că drumul o să dureze veșnic! Aventuroasă experiență. Cam scurtă, dar câte pretenții poți avea?!

Frumos la prieteni, verde de verde, grădină riguros stratificată pe zone de frumusețe, stăm afară, cafele, prăjituri, pălăvrăgim, râdem și plecăm victorioși cu un borcan de ciorbă de burtă, e micul nostru trofeu, pe care îl purtăm cu grijă în brațe, ca pe un bebeluș, inconștientul nostru colectiv și-a dat seama că dacă tot ne dăm banii pe benzină, de undeva trebuie să ne colectăm mâncarea!  Oprire la socri, pe care îi îmbrățișăm cu mare entuziasm, căci nu i-am văzut de 24 de ore!!! Colectăm și de aici o bucată de caș și o luăm spre casă. Cristi e cam nervos, din motive necunoscute, poate despărțirea temporară de părinți l-a afectat vremelnic.

Tac chitic, să nu enervez șoferul ( am studii avansate de psihologie, doar!), plouă, tac, oare să întreb ce îl frământă? Tac. Nu sunt chiar așa de aventuroasă. Apoi nu mai am încotro și trebuie să vorbesc, suntem aproape în Petrila și am făcut o descoperire îngrozitoare de-a dreptul. E iar una din fazele mele vestite de aiureală. Mi-am uitat telefonul la Lonea!!! Ce dezastru! Nu zice nimic, dar am senzația aproape fizică a scrâșnitului din dinți. Se bagă pe un drum lăturalnic, întoarce mașina, am impresia izbirii cu spatele de un gard, țac, aoleu! Mașinuța noastră nouă! (care e destul de second, dar totuși...) Aventura devine cam dramatică. Iar prin gropi, zdrang-zdrang, îmi recuperez telefonul, ne îmbrățișăm din nou în marea despărțire săptămânală, mă simt ca într-o scenetă dintr-un film mut, tot făcând cu mâna în reluare. Cristi zâmbește feroce, încleștat de volan ca de colacul de salvare. Uf, am scăpat!!! Drumul prin ploaie are efect. Acasă, cercetez mașina, nu are nimic, poate era doar bubuiala din capul meu îngrozit!!! Plecatul de acasă e poate prea mult pentru nervii mei.

Povestim cu Alex pe web despre aventurile zilelor noastre. Le are și el pe ale lui. Ca orice hobbit plecat în lumea largă și periculoasă.. Într-una din seri, se uita el liniștit la seriale, singur-singurel în mansarda lui englezească, când a auzit brusc un foșnet într-un colț al camerei. Fiind tânăr și cu nervii tari, a reacționat sănătos și s-a făcut că nu bagă de seamă. Ceea ce ignorăm poate să dispară. Nu se știe niciodată. Pe la 1 noaptea s-a culcat, sărind ca ars la 3 dimineața la auzul unor  foșnete de foșnete. Tactica de ignorare nu-și mai avea rostul. A aprins lumina, s-a dat cu fereală jos din pat, a înfășcat racheta de squash și s-a apropiat de colțul periculos. A dat bezmetic cu racheta, adevărat mușchetar cu sabia la înaintare, și un soricel a zbughit-o ( cred că foarte  speriat în fața uriașului blond!). Alex, și mai speriat, a tras un răcnet demn de omul cavernelor și a realizat oripilat că era în șlapi în fața inamicului! Și-a pus repede bocancii și, cu racheta de squash în mână, s-a suit în pat să mediteze la strategia de război! Nici acum nu mă pot abține să nu râd la imaginea care se creionează din câteva tușe viguroase: ditamai bărbatul, în bocanci, suit în pat de spaima șoricelului!!! Cu spada-squash în brațe.

În acest punct al povestirii, miloși,  încercăm să îi salvăm onoarea și să sugerăm că poate îi era scârbă, nu frică! Alex refuză însă ajutorul părintesc dezinteresat și declară râzând că nu, nu, ce mai calea valea, adevărul e că murea de frică! Un soi de spaimă primitivă, care-l îngrozea prin ea însăși. Stând el în pat, cu viața în pericol, cu neuronii lucrând la maximum, sub efectul turbo al adrenalinei, a realizat brusc că e om al secolului 21 și că salvarea e pe net! Unde altundeva să fie?! Singur, într-o țară străină, cine să te ajute în astfel de situații limită?! Minunat de propria-i gândire logică, a stabilit că e cazul de niste  research! S-a întins după laptop, neatingând zona infestată a podelei și degetele i-au alergat pe tastatură, ca ale unui adevărat specialist și campion al inteligenței! Noaptea s-a făcut albă și zorii nu au întârziat să apară. Nemetaforic. Acum era pregătit de marea bătălie. Inteligența contra sălbăticiei!

A luat-o pe puncte. Metodic. A pus o capcană și a pândit să intre șoarecele, dar afurisitul nu a vrut! A dat cu racheta prin toate colțurile camerei, dar dispăruse! ( Cred că asta a fost contribuția lui personală! Nu se poate să fi citit despre o astfel de metodă  pe net!). A baricadat zona pe unde bănuia că intrase respectivul, sperând să moară de inaniție sub asediu. Deocamdată nu se știe ce se va mai întâmpla în episodul următor, dar bunicul lui i-a sugerat să-și cumpere cizme mari de cauciuc și mănuși până la umăr, pentru a avea mai mult succes în luptă!! Oricum, noi continuăm să îi trimitem știri despre șobolanii uriași ce bântuie prin Anglia. Să fie la curent cu pericolele civilizației.  Bănuiesc că e cam dezamăgit de marele imperiu. Se ține totuși tare și nu spune că vrea acasă. La mama și la tata.

E aproape seară și e timpul să ne liniștim. “Mâine” ne așteaptă peste drum. Cristi arde lumânări cu aromă de scorțișoară, pașnic și frumos. E fericit că s-a întors în Comitat. Ziua se încheie minunat cu o comedie, la care nu pot să nu râd, când îl aud pe el râzând cu atâta poftă.

Scrierea aceasta este despre nimic. Mă gândesc că o fi ceva gen Seinfeld. Poate în mine zace un artist ratat al nimicului.

Nimicul care se umflă și devine aventură.