Familia poate fi atât de
frumoasă, una din frumusețile acestei lumi.
Am visat o viață la clanul acela
uriaș de tip italian sau grec, mult, gălăgios, sufletist, dornic să știe totul,
curgând în aceeași direcție, intonând același cântec, în ciuda notelor uneori
disonante.
Familia râzând, adunată în jurul
meselor revărsate, fiecare strop de apă căzând limpede în apa mare a
întregului. Și întregul copleșind totul. Fiecare gata să sară în ajutor, să
zâmbească, să se certe, să plângă. Dar toate împreună. O condiție a supraviețuirii.
Probabil în sufletul meu o reminiscență din ere preistorice.
Berzele sunt și ele atât de
frumoase. Îmi plac berzele. În zilele calde ale tuturor călătoriilor mele, de
primăvara târziu și până toamna devreme,
ele sunt acolo, în aceleași cuiburi uriașe, cățărate în vârf de stâlpi. Trecem
cu mașina, mereu la drum, și încep să strig încântată:”Uite berzele!”. Uneori
două, trei sau una. Stând acolo, pur și simplu. Înalte și semețe, cocostârci
superbi deasupra lumii.
Pleacă, zboară prin tot locul, știind întotdeauna drumul înapoi. Spre casă. Îmi
umplu sufletul de bucurie, bucuria întâlnirii mele cu mine însămi. Metaforă a
călătorului. Și mereu mă încarc de uimirea întâlnirii cu zborul lor alb, cu
permanența cuibului lor uriaș.
Și eu, ca și ele. Cu încăpățânare
și pricepere de artizan, am pus pai cu pai, frunză cu frunză, fir de iarbă lungă
lângă fir. Ridicând cuibul familiei, în vârf de stâlp. Și tot universul era
proptit de stâlpul meu. Eu mereu acolo, ajutând, crescând, iubind. Construind
clipă de clipă. Nerenunțând. Luptând. Îndurând și râzând. Un cuib construit din
fiecare pană a mea, smulsă direct din carne, din puful jupuit, din bucățele de
inimă.
Am fost barză în sufletul meu,
atâția zeci de ani. Neplecând nici măcar în țările calde. Captivă într-un
univers fals. Dar acum a venit timpul să plec din frigul ăsta. E iarnă pe vecie
aici. E timpul să-mi iau zborul. Mi-am dărâmat cuibul și mi-am împrăștiat
penele vechi și arse în cele patru vânturi.
Închid ochii și simt iubirea
caldă care îmi inundă inima. Apa vie a sufletului meu. Pe toți aceștia am vrut
să îi iubesc, să îi protejez, să îi apăr de fulgere și ploi cu aripa mea ivorie,
cu ciocul meu roșu, să le fac casă în inima mea, să le dăruiesc tot ce am. Dar
am greșit. Am eșuat. Zbor și greșeala mea e mare cât cerul. Sute de zile am
crezut că e vina mea că ei nu au văzut frumusețea zborului meu, albul gândului
și al inimii mele. E vina mea că mi-au văzut doar greșelile. Atâtea zile în
care am crezut că aș fi putut face altfel. Dar acum mi-a trecut.
Ce, eu n-am văzut mereu greșelile
lor?! Măruntele, meschinele, jalnicele lor greșeli. Și nu le-am măturat pe toate
cu uriașa mea aripă învolburată?! Nu mi-au greșit mereu și mereu, iar eu doar
le-am făcut umbrele de soare și de ploaie din penele mele larg desfăcute?!
Vina mea e că am zburat prea jos,
încercând să respir aerul lor viciat. Târându-mi aripile prin praf.
Nu le-a plăcut că sunt albă și am
suflet de călător. Că sunt puternică și semeață și zbor înalt și frumos. Nu
le-a plăcut că sunt atât de răbdător statornică, că înghit toate broaștele
sufletului lor mărunt plin de ipocrizii și falsitate, invidie și ranchiună. Nu
le-a plăcut că încerc să luminez viețile lor de câini. Că zâmbesc și zbor mai departe.
Că mă tot întorc și vreau să le dau penele mele albe. Că mereu mă ridic după
vorbele lor pline de răutăți și gunoaie. Că mereu iubesc și nu am pic de ură în
iubirea mea.
Fac cercuri tot mai largi deasupra
cuibului risipit și de-acum istorie. Deasupra rămășițelor spulberate de oameni. De
cei pe care i-am crezut ai mei.
Am să zbor departe, atât de
departe. Zările argintii mă așteaptă. Am să înghit doar fluturi și pești
albaștri. Am să construiesc alt cuib. Am să stau acolo, singură sau nu, păzind
înălțimile din sufletul meu și nimeni, niciodată nu o să mai poată folosi
minciuna în regatul meu.
Berzele din sufletul nostru
trăiesc în vârful stâlpilor lumii. Uneori știu mai bine ca noi.
