Jurnal de Barcelona - Ziua 1 ( septembrie 2013 )

ZIUA 1

            Prima zi nu este chiar Barcelona. E doar un drum cu trenul românesc, un umblet bezmetic prin capitala măreață a țării și o descoperire neașteptată care  compensează toate relele închipuite și neînchipuite ale călătoriei.

            În tren. Dimineața spre București. Toată așteptarea asta, plină de bucurie. Așteptarea unui an de zile, a nenumăratelor minute și secunde scurse, lipite pe vecie de cadranul vieții mele. Așa că nici nu simt că merg 6 ore sau câte or fi. Soarele strălucește , albastrul surâde, verde după verde alunecând de-a lungul fereastrei, cartea mea nemaipomenită, ‘În căutarea fericirii’. E vară. Îi zâmbesc lui Cristi, mă uit pe fereastră, mai citesc câte un rând, picatură cu picătură , în jurul meu se construiește minunata, superba, brilianta stare de vacanță. Ca o fortăreață a luminii și a bucuriei, plantată în mijlocul restului zilelor.

            Viața mea:  restul zilelor și acum.  Acest Acum.

            Surâd năuc, amețită de atâta pace, nu am timp de urâțenii, de nemulțumiri, nu există decât nesfârșita posibilitate a frumuseții.

            În București, atmosferă tulbure, încinsă, în gară unul ne ia la rost, “Ce! e prea scump taxiul lui?!!Dar cât vrem sa fie??!!” și mai bolborosește el ceva despre provincialii ăștia, dar noi o luăm la picior, ieșind din gară și din duplicitatea ei  gregară. Autobuz, bun pentru bugetul nostru, mergem spre aeroport, coborâm la indicațiile savante ale șoferului, pentru a ne căuta hotelul! Nu prea savante , ne spunem, în timp ce mergem și mergem și tot mergem , trăgând după noi bagajele, prin caniculă, pe un trotuar mititel, în mijlocul unui trafic infernal. Mașinile circulă non-stop, ce e cel mai greu de suportat este zgomotul. Constant, un huruit continuu, la un nivel destul de ridicat. Care aduce cu el o senzație iminentă de pericol, de panică. Am senzația că în orice secundă șirul de mașini nebune ar putea să-și schimbe direcția cu doar juma’ de metru și să se cațere pe trotuar. Unde suntem noi, alunecând pe cimentul fierbinte, două furnici pierdute și încărcate. Încerc să îmi regăsesc cetatea pierdută, dar gălăgia e prea amețitoare. Reușesc doar la hotel, o oază incredibilă de liniște și răcoare.

           Îmi tratez brusca durere de cap în mod inovator, metodă pe care nu voi mai putea să o aplic în lungile-scurtele zile ale restului vieții mele: mă duc în spa-ul hotelului. O piscină uriașă, foarte reușit încadrata în verde și albastru și ...un jacuzzi!! Unul imens!! Trebuie să mărturisesc că aflarea unui jacuzzi era pe lista mea secretă de dorite trăiri spirituale intense     ( mă rog, recunosc,  o dorința vulgară de-a mea, absolut burgheză și snoabă!!)

           Stau în apa fierbinte până aproape mi se face rău. Nu mai e nimeni în toată sala uriașă. Doar eu și Cristi. Jeturi învinețitoare mă lovesc constant, în timp ce lumini colorate aleargă printre șuvițele de apă vălurite. Cetatea vacanței mele se înalță biruitoare spre tavanul alb al jacuzzi-ului meu. Căci e al meu, acum, deplin. Senzația de relaxare e nesfârșită, devin o gelatină fericită , devin celulă și spirit țopăitor în bucurie. Mintea mi-e complet nepopulată și imi dau seama că aceasta e fericita stare a celor săraci cu duhul. Încerc să fac niște amărâte de  planuri cum aș putea rămâne pe viață cufundată în starea de materie informă, dar nu îmi funcționează nici un neuron. E pur și simplu bine! E starea de Bine originară! Iar eu sunt cufundată până-n gat în ea!

            Pentru că nu s-a mai auzit de o viață petrecută în jacuzzi, Cristi mă extrage cu forța din mediul meu natural, proaspăt regăsit și mă aruncă înapoi în Lume.

            Somn în camera luxoasă, în timp ce Cristi , căzut în stare extatică, admiră avioanele pe cerul nopții! Între noi fie vorba, nu înțeleg fascinația lui pentru avioane, dar o accept, ca pe ceva ce nu poate să-ți facă rău. Mai ales in vacanță.

 

Jurnal de Barcelona - Ziua 2

 ZIUA 2

 Ne instalăm în avionul roz şi drăguţ,( nu e Lufftansa, dar zboară si el! Sper, adică!) şi mă pregătesc, din pură obişnuinţă, să adorm! Cristi e distrus, stă la mijloc, nu la micuţul hublou , aşa că admiratul norilor şi apelor se va face pe liniuţe-fâşiuţe. Cele care mai răzbat de după capul celui lipit de geam! Printre gene îl văd cum mustăceşte, punând la cale reţele  neuronale ample de memorare, permutări şi rearanjări prin care va ţine minte pe vecie ce loc să-şi comande. Ceva cu numere pare, impare, habar nu am şi nici nu mă interesează, căci moleşeala zborului îmi închide obloanele. Sunt în cetatea mea de nori.

             Mă trezesc în zgomot de pâinici calde şi arome de cafea. Se împarte micul dejun. Parcă suntem într-o casă de jucărie, toate mici, de la tăviţe la furculiţe, dar savurăm, căci suntem flămânzi şi ah, ce bine e să bei cafea, să zbori şi să ronţăi dintr-o pâinică fierbinte, unsă cu unt!

             Barcelona!! Nu-mi vine să cred că sunt din nou aici!! Oare rezonanţa asta pozitivă chiar să fie??! chiar să poata fi pipăită?! Să se nască fizic pentru că o gândeşti cu toate celulele tale???  E exact ce mi-am propus în vis, să vin aici cu Cri şi Ale, şi uite!! E adevărat!!!

            Tot gândindu-mă la rezonanţe  şi alte cele importante şi vitale, tralala, tralala, cred că am un aer aiuristic tembelistic, căci Cristi mă scutură şi mă întreabă care e zborul lui Ale, să ne uităm la ce oră ajunge.

            Hopa! Habar nu am, dar ţin minte exact forma hârtiuţei pe care era scrisă chestia! Am aruncat-o chiar înainte de plecarea din Petroşani, făcând ordine! Ei, na , mare lucru, zic eu. Ne uităm pe tabelă şi vedem care zbor vine din Anglia! Cred că de-aia am şi aruncat, bre, hârtiuţa! Nu era logic că nu îmi trebuie, de vreme ce putem să ne uitam pe tabelă?? Ce, te pui cu gândirea mea logică şi sănătoasă?!! Cristi se face tot mai albastru pe măsura ce  e evident că nu apare nici un oraş englezesc  la zborurile din următoarele 2 ore!  E figura aceea a lui, în care își ține cu grijă maxilarele încleștate, de teamă să nu i se dezmembreze în urletul ancestral al furiei: “Femeie !!!! de ce nu ai notat ce si cum??!!” Ha, bine face! Că dacă zice ceva, zic și eu, na!!! Adică el de ce a tot stat  pe laptop, în timp ce eu am organizat toate??!! Că de atâta organizare mi-a ieșit pe nas! Restul mi-au reușit bine, si jacuzzi( pardon,    jacuzzi-ul era a lui, el îl gasise!!!), mă rog , urmau să îmi iasă bine următoarele! Cazarea, etc, etc!

            În tăcerea așternută între noi, în mica noastră bulă de liniște tremurată în vuietul aeroportului, încerc să-l încurajez să iasă din posibila depresie anxioasă și îi spun că e  posibil ca Alex să  vina prin Munchen?? Amsterdam să fie??!! Rostesc cu voce tare numele orașelor, încercând să îmi activez memoria! Mă privește ca pe o nebună, neștiind dacă să râdă sau să se plânga din nou de multiplele mele cunoștinte geografice. Aiurea, cel mai simplu: ne postăm în fața ușilor și așteptăm să apară Ale din Anglia! Apare el!! Cea mai simplă soluție!! Tot creierul meu briliant a găsit-o!!

            Așa că stăm și ne uităm la șuvoiul neîntrerupt de oameni care iese pe ușile batante. De toate culorile, înălțimile, sporovăind în tot felul de limbi. Imediat vine și Ale, sunt convinsă, așa că mă concentrez să fiu prima care îi depistează statura înaltă și părul blond, zâmbetul bineștiut și drag! Dăm și niște mesaje către kitchibobo, să fim siguri că ne caută și el! După vreo oră, în care eu m-am distrat copios privind oamenii, iar figura lui Cristi s-a deteriorat vizibil, pierzându-și nuanța frumoasă de vacanță și liniște, în sfârșit,  mesaj!!! ‘Unde sunteți?? Că eu sunt afară!!!” Paranormal!! Pe unde a ieșit?? 

            După schimb disperat de mesaje, mare descoperire!! Ale e la terminalul 2, iar noi la 1.

            Nu pot descrie  privirea lui Cristi!! aruncată mie!! ! mie, capodopera de femeie pe care o are el pe acest Pământ!! De parcă aș fi putut vreodată reține chestia cu terminalele, de vreme ce nici nu știam ca e posibil așa ceva!! Să existe doua terminale!! Ce sunt alea???!!! Întrebăm, coborâm la subsol, ne urcăm într-un autobuz și părăsim aeroportul, mergem și tot mergem. După vreo 10 kilometri, Cristi începe să își pună întrebări și  în legătură cu capacitatea mea de a înțelege un simplu mesaj în engleză!! Noroc că îl vedem pe Alex, altfel poate ajungeam  bănuită și de Alzheimer!

             Eliberată de stresul provocat de aruncarea hârtiuței-cheie, mă bucur în voie de regăsirea lui Ale, de palmierii din zare și mersul pașnic cu autobuzul spre Placa Catalunya. Alex o sună pe Lucreția, pesoana de contact care trebuie să ne aștepte la apartament, vorbește cu ea civilizat în engleză, spunându-i că sosim , apoi o schimbă pe română și zâmbește încântat, Lucreția e româncă! Iar ni se întâmplă! Români peste tot! Suntem o nație harnică și larg răspândită !

              În Placa Catalunya ne scuturăm de spiritul neprielnic al economiei și luăm taxiul     ( aiurea! în zona tumultoasă a necunoscutului, ne hotărâm să ne facem viața mai ușoară!). În fața clădirii frumoase , care arată exact ca în poze, apare și Lucreția, pe bicicletă, o Lucreție fericită nespus să dea de români, o Lucreție căreia nu îi mai tace gura! Ne conduce în apartament, la ultimul etaj, și povestește , povestește! Despre viața ei, e măritată cu un columbian și are 3 copii, e de 20 de ani plecată, despre  aventurile apartamentului cu turiștii. Grupuri de englezi , veniți doar să bea, să facă scandal, să îi deranjeze pe drăguții bătrânei de alături! Într-o noapte, după un chef monstru, niște briți și-au aruncat pantalonii, chiloții în spectaculoșii copaci de sub terasă, jenând obrazul întregii comunități! Ha! Declarăm cu mândrie că noi, fiind români, nu niște englezi bețivani , nu vom face nici o problemă!!! Nenorociții!!( ca să vezi ce chestie, ne pregăteam să ne rușinăm că suntem români, din cauza faimei hoților de pe Rambla!! acum suntem mândri!! ).     

               Apartamentul e superb, NU am dat greș!!! L-am ales bine!! Cu creierașul ăsta amețit al meu!! Asta da, reușită!! Cristi privește cu îndoială, nevrând să recunoască din prima meritele mele indubitabile! E frumos, frumos, frumos.... mare, pereții albi și luminoși, tavane maure , din bârne de lemn închis la culoare, picanterii gen picasso, un aer șic, cu picături portocalii înotând în aer mediteraneean. Îmi vine să râd isteric de cât de frumos e!! Dar nu pot, pentru că Lucreția nu mai pleacă!!!! Ea nu își dă seama că noi de la români venim! Plin de români la noi!! Ne invită la ea, ne fofilăm cu măiestrie toți trei, e o artă pe care o exersăm de o viață, ne pricepem. Pleacă, sărăcuța , în cele din urmă. Răsuflăm ușurați și râdem ca nebunii. Inspectăm apartamentul, absorbim toate detaliile , totul e minunat, dar terasa, oh!  Terasa! le bate pe toate !! largă, canapele albastre, ghivece uriase albastre cu leandru înflorit, pe albastrul cerului, o întindere nesfârșită de lumină. E locul meu preferat din toată vacanța, e castelul meu, e oaza mea barceloneză!!

                 Baieții fac glume pe seama Lucreției , nevinovata!, nu reușesc să îi rețină numele, nici unul dintre ei, o pomenesc pe rând, ba e Agripina, ba Zamfira, Aurelia sau Florentina! Alex își desface cadoul, minunatele cărți și râde încântat, în timp ce ronțăim fursecuri cu ciocolată. Ne cercetăm lista cu obiective, noi suntem din aceia care își fac liste și se organizează!! Eu și cu Alex, adică!! Nu haotici , ca alții! Noi avem o minte rațională, logică, bine structurată . Totul e bine pus la punct, pe listă! Hotărâm să cercetăm cartierul gotic și să ajungem până pe Rambla! La drum!!

                  Străduțe înguste , tumult de oameni și boutiquri, colorat și pașnic, simțurile mele deschise și însetate nu detectează nici cel mai mic pericol. Doar piețe frumoase, cu palmieri și porumbei, cu susur de fântâni, cu arome de libertate și cremă catalană. Nesfârșita varietate a vitrinelor, a suvenirurilor gaudiene, posibil infinita capacitate de a cheltui, disponibilitatea de a cheltui și de a cumpăra lucruri frumoase și inutile îmi sporesc bucuria plimbării, zâmbetul și lumina. Sunt cu Alex și Cri, nu îmi mai trebuie nimic pe această lume, decât această alunecare prin cetatea gotică a vacanței mele.

                  Popas în Placa Reial. Bere brună și rece pentru cei însetați , povești . Atmosfera e atât de diferită de cea a Londrei! Încerc să definesc diferențele , dar tabloul se va limpezi peste câteva zile, încă nu pot să pun punctul pe i. Simt doar cu toată ființa că e diferit. Și e bine.

                Ajungem pe Rambla, savurăm farmecul culorilor și al  clădirilor , al miilor de oameni care se miscă alene, fără nici o țintă, un șuvoi uriaș legănându-se leneș între o terasă și alta, între pahare de sangria și platouri întinse de paella. Mimi și artiști locali, suveniruri și flori. La Bouqeria, abundență de fructe și culori. Ni se face foame și intrăm într-un bar, sporovăind în română despre ce tapas-uri să ne alegem. Chelnerul ne răspunde în aceeași limbă, încă unul!!! Și servim la o măsuță din tot felul de boluri, bem sangria și ne distrăm, începem să ne  amețim. În cinstea românismului, chelnerul ne mai toarnă niște sangria și asta poate fi singura explicație pentru nefuncționarea mărețului meu card Reiffesen! Alex bagă codul de două ori, dar nu dă nici un ban, nenorocitul de card! Știam eu că banca asta nu e bună de nimic!!

                    O luăm spre casă, printre palmieri și brize, împăcați cu plinătatea zilei.

 Ale:   - Cam scumpe tapas-urile astea! Niște ciupercuțe acolo, tartă de spanac și alte prostioare,   30 euro!!!

Cri:      - Tapas!! Aiurea ! E cam totuna cu  kotono!!Soldăţeii ce mi-i făcea bunica. Vă fac eu niște tapas acasă de nu vă vedeți!  Mai ieftini!

                   Tac jignită. Ăștia doi Alpha nu înțeleg chiar nimic din culoarea locală??!! Auzi, tapas-urile sunt totuna cu kotono!!! Bucățelele de sanvișuri pe care i le făcea bunica lui în Lonea!!! Ce dacă e scump, chiar e!, dar de ce nu mi-a funcționat cardul? Poate o să stăm numai pe banii lui Ale?? Ne facem de toată praștia! Nemairăbdând , intrăm în primul Merkat de cartier, cumpărăm una, alta și plătesc cu cardul meu, ținând degetele încrucișate în gând. Ura! Funcționează!! Ale, mamă, nu știu ce cod ai bătut, dar cred că era ceva muiat în sangria!!

                   Ne retragem pe terasa noastră albastră, cu pahare mari de vin roșu, aerul e plăcut și parfumat, cu iz de languste, strada de la picioarele noastre pâlpâie plăcut , cele doua turnuri uriașe din depărtare luminează stins deasupra verdelui întunecat al Parcului Ciutadella. Facem planuri pentru a doua zi. Pe lista mea se află Sagrada, deși la strâmbăturile băieților declar generos că sunt dispusă la schimbări.

 Cri:     -Știi că maică-ta e Alpha-woman?! Alphabetagamma??!!! Hai să terminăm odată cu Sagrada aia și mai vedem!

Ale:     -Deci mâine scăpăm de Sagrada!!
Cri, cu speranța aburită de îndoială:    - Poate-i fain, măi!!

                   Bătrânelul de alături îndrăznește să iasă și el pe terasa-i proprie, salutându-ne cu îndoială. Parcă îi vedem gândurile înspăimântate: Alți turiști nebuni!! Râdem, amintindu-ne de englezii cheflii de care ne-a povestit Lucreția-Agripina- Argentina!

 Cri:    -Dacă bem vinul ăsta, umblăm și noi pe balustradă! Uite, acolo ne aruncăm chiloții!! În pomul ăla! Să vezi ce ballooning facem!!

                  Luminițele avioanelor rămân să plutească deasupra terasei noastre albastre mult timp după ce ne ducem la culcare.

                 

 

 

 

 

Jurnal de Barcelona - Ziua 3

 ZIUA 3

 Ora 7 dimineața. Admirăm răsăritul soarelui pe terasa penthouse-ului. Pur și simplu ne-am trezit. Nu putem pierde nimic din pricina somnului. Nu vrem să dormim! Ci să ne încărcăm rezervoarele cu frumusețe pură! Și ce poate fi mai neînceput și nesfârșit decât răsăritul soarelui deasupra Mediteranei?!

            Așa că stau cu o cană de cafea fierbinte în mână, în liniștea desăvârșită a începutului de zi și a depărtării de lume, stau și mă cufund în fericirea nemăsurată a apariției luminii. Cerul își revarsă culorile , amestecă cenușiul cu roz și fâșii puternice și vesele de portocaliu, aruncă și niște azuriu, la o margine, un pic de turcoaz. Globul roșu apare din mare, pe după colțul turnului din depărtare și totul devine , încetul cu încetul albastru. Un albastru care te îneaca cu splendoarea lui , deplin, covârșitor și infinit.

            Zgomotul surd al traficului , avioane străbătând cerul cu dungi fosforescente, un pescăruș strigând ascuțit, foșnetul închipuit al palmierilor. Sunt fericită. Dis-de-dimineață. Câtă frumusețe se revarsă peste mine! Câtă frumusețe pe capul nostru!!!

            Apoi apare Alex. E ursuz și nevorbăreț. Nu-l interesează răsăritul nostru. Îl privim vulturește- părintește să detectăm problema. Parcă e mai mult decat ursuzenia lui obișnuită de dimineață! Normal! I s-a descărcat minunata jucărie ce îi servește drept telefon și , organizat cum este, nu are adaptor pentru prizele europene! Refuză bărbătește orice fel de ajutor( Cristi era gata să fugă până în România să îi aducă ceva!!!, eu gata să dau sfaturi gratis cu nemiluita!!) și pleacă singur prin Barcelona, să alerge, cică, în crosul de dimineață! Avem încredere! Se va descurca! Doar e kitchibobo al nostru! Ce bine că nu trebuie să rezolvăm noi!! Hi, hi! Aerul se încălzește treptat, până devine fierbinte și strălucitor. Ne retragem în livingul umbrit și punem aerul condiționat. Muzică.

             Alex se întoarce transpirat și fericit cu o chestie albă în mână, uneori nu îți trebuie un răsărit, ci doar un adaptor!! acum trebuie să așteptăm să se încarce chestia, Sagrada o sa mai aștepte. Lucreția, care a devenit Francesca, apoi Veneția  era gata să vină, drăguța de ea, să-l ajute pe Ale să-si găsească adaptor, așa că o sună că nu mai e nevoie!

Ale:   -Eu azi nu mai beau nici sangria, nici bere, că de-aia nu am auzit alarma telefonului!

Cri:    -Nu ai auzit-o , că nu a sunat, că ai pus-o după ora Londrei!!
Li:     -Aseară nu am știut cum să pornesc apa caldă la duș, nu înțelegeam deloc robinetul ăla!!
Ale:   - Trebuia să o suni pe Florentina!!!Venea imediat!
Li:     -Lucreția, oameni buni! O cheamă Lucreția!!!!

             Pornim la drum. Spre Sagrada. Mergem și vom tot merge. Toată ziua. În stil caracteristic familiei, fără mijloace de transport. Străzi frumoase, clădiri cu balcoane-arabescuri, aceleași culori peste tot: gri-granit, maroniu-pământ, galben stins- frunză de toamnă. Culori ce creează o lumină a lor, o armonie a orașului ce te cuprinde încetul cu încetul, recreându-te și pe tine, armonizându-te cu tine însăți. Palmieri și plante ciudate, verzi, uriașe, spații largi, piațete aerisite, un aer boem și leneș învăluind totul. Caniculă, dar plăcut în umbra culorilor și a clădirilor.

             Stăm o oră la coadă, băieții încă neconvinși că trebuie să o facă. Se construiește încă la Sagrada, dacă ne pică ceva în cap și murim la datorie?? Macarale uriașe învârt ceva pe deasupra noastra, dar din fericire suntem lăsați în viață. Ca să putem declara , în final, cu mâna pe inimă, că e cea mai frumoasă construcție văzută de noi vreodată. Că originalitatea și creativitatea omului nu cunosc limite! E bine e să fii, măcar din când în când, mândru de rasa ta.

            Stâlpii în patru culori, închipuind arbori uriași, crescuți spre cer, cu ramuri și frunze de piatră; triunghiul alburiu de sus, alcătuit din bucățele de lumină- Dumnezeu, vitraliile extraordinare, filtrând culorile și dând claritate și blândețe aerului! Dau un delete și toată lumea dispare, mă plimb singură prin biserica–pădure, înconjurată de lumina începutului lumii! De pace și armonie . Stăm cu ochii lipiți de măreața fațadă exterioară, de tabelele uriașe cu litere sculptate în piatră, incredibilă impresia de castel clădit din nisip ud și picurat din degete de copii.

             Inspirați de treaba bună pe care se pare că a făcut-o Gaudi pe această lume, ne hotărâm să vedem și Parcul Guell. Tot pe jos vom merge. Dar, mai întâi, trebuie să ne adunăm forțele, alimentându-ne. Stăm la El Porxos, o taberna și comandăm paella cu fructe de mare. Primim niște tapas delicioase, cârnăciori, castraveciori cu măsline, pâinici calde. Delicioase.

Li:  -Uite, ce drăguț, ne dau gustări gratis!!

Ale – Săraca mama!

             Normal ! Le-au încărcat pe nota de plata, 6 euro! Și-așa am învătat noi că spaniolii îți dau tapas cu forța și că  e o strategie minunată, care te face să aștepți felul principal ronțăind în tihnă tot felul de măslinuțe și alte prostiuțe gustoase. Pălăvrăgind. Paella e  delicioasă, cu langustine, scoici, pui de calamar. O apreciază chiar și Cri , care nu le are cu orezul.

            Spre Guell!

            Văleleu cât avem de mers! Zone rezidențiale superbe. Mi-ar plăcea să locuiesc aici.  Parcul e frumos de pică! Amestec de palmieri, conifere, foioase  și geniu gaudian. Mozaicuri, arabescuri in calcar. Cactuși. E țara dragonilor, presărată cu ouă uriașe de piatră, rotunde. Morți de sete, binecuvântăm spiritul negustoresc spaniol, cumpărând sticle de jumate cu gheață de la orice colt al parcului, contra 1 euro. Aduse în plase. Și luăm nenumărate. Căci e cald și canicula vălureste totul în aburi parfumați, în timp ce cădem în transă în fața panoramei ce se întinde la picioarele noastre. Barcelona, marea, Sagrada în depărtare. Drumurile lumii.  Și drum nesfârsit spre casă, încărcați cu suveniruri. 

Li:    -Uite, magazin de coifuri. De motocicliști! Îți vine să crezi?

Cri:  -Coifuri, ha! zice Cri, în timp ce consultă în mod savant harta. Nu prea știm pe unde suntem, dar mergem la vale. Deci e bine.

Seara , pe terasă, ne savurăm glumele și vinul. Proiectul de a zbura cu balonul.

Cri:  -Să ne vezi în balon pe furtună, poate dă cu noi în mare sau își târăște nacela pe suprafața apei! Poate ne agață de Sagrada!   

       Știe Cristi ce glume să facă! Pentru mine , special! Nu numai pericole în aer, ci și moarte pe apă!! Horror!

Ale:  -Când facem programul pe mâine?

Li:     -Dimineață!
Ale:   -A, vrei să nu fim apți!! Să faci ce vrei cu noi!!
Li:     -Eu am o idee!
Cri:    -Eu nu am niciuna!!
Ale:   -Tu ești pe avarie de vreo 2 ore!!

             Un zgomot ușurel, ca o adiere. Ne uităm deodată spre cele două sculpturi de lemn de lângă perete. Un el și o ea. Figuri alungite, stilizate.

Cri, fiind cel mai deschis spre dezastre posibile si viitoare, se prinde primul:

         - Ioi, i-o picat pipa! Aoleu, nu îi mai stă pipa!!  

            Râdem ca nebunii, vizualizând cum Lucreția-Agripina va povesti și despre turiștii duși cu pluta din România , care au provocat daune ireperabile pipei!! Cristi face reparații , fixând-o cu niște hârtie, e priceput, nu glumă!!

            Cri( satisfăcut de munca depusă):   Mui bien! Uite , Lili, poșeta ta!! Nu mai trebuie să ți-o cumperi! Și-mi arată poșeta statuetei, sadic, pentru că l-am tot înnebunit ce poșeta să-mi iau! Dacă m-a lovit boala poșetelor!!

           Fac socotelile de final de zi, Alex anunță că și el trebuie să facă niște socoteli, dar la el în cameră, cu ușa închisă!

Cri:  -Ce-i, te trage mamă-ta–n piept??!

           Ne retragem spre paturi, mai puțin Cri, care, după ce a butonat pe nenumărate canale, s-a relaxat vizibil, cu paharul de vin spaniol în față. L-a găsit pe Mr. Bean, inepuizabil în orice limbă a pământului. Zi gaudiana superbă.

 

 

 

Jurnal de Barcelona - Ziua 4

ZIUA 4

Cri:   -Lili, faci sandvişuri???

Li:    -Ce?!  De ce eu?!  Sunt în concediu!!!
Cri:   -Şi eu unde sunt??  Eu am făcut cafeaua!!!

              L-am sculat şi pe Alex, de la 7, să vadă răsăritul! Stă pe terasa albastră, cu ochii pe jumătate închişi, scăldat în culorile dimineţii, dar nu pare să se sfârşească de extaz. Cred că mai degrabă se gândeşte cum să se retragă în plină glorie şi să scape de părinţii lui nebuni... Nu-l lăsăm! Cristi îi înfige cana de cafea în mână, eu fac sandvişurile, e o conspiraţie aici, chiar trebuie să vadă!! Cu ochii lui! Un răsărit adevărat, nu la calculator, deşi încearcă să ne convingă că e acelaşi lucru. Mda, e adevărat că a doua oară nu îl vom mai prinde, de unde rezultă ca admiratul răsăritului e o treabă mai sofisticată, aşa , pentru cei înţelepţi, care au trăit ceva pe acest pământ! ( sau să pun punctul pe i şi să spun că e o treabă pentru cei peste 45??!!)

 Cri:  - Eu am poftă de o friptură cu piure!

Li:   - Cum să mănânci piure în Barcelona?!!!
Cri:  - Dar ce, orez??!! Bine, fie! Și un tapas de legume exotice:  gogonele murate!

              Drum lung , minunat spre plajă. Marea limpede, frumoasă, nesfârșită. Mii de pietricele colorate. Mă trezesc mergând cu ochii pe ele, culegând , adunând ca un avar comori sclipitoare. Fac baie în Mediterana, mă încântă chiar și simpla sonoritate a acestor sunete adunate laolaltă: Mediterana! Nu am mai fost niciodată pe o astfel de plajă. Cunosc doar plajele aglomerate și murdare de la Eforie. Aici e curat , curat și ai senzația că doar tu ești pe plajă. O pășnicie ce se așază blând  și liniștit peste noi toți, o imensitate de spațiu, clădiri scunde, blând colorate, oameni doar pe ici-colo, nimeni nu se grăbește, palmierii curg armonios , lichefiindu-se în peisaj, toate alunecă una dintr-alta, pe fundalul albastru, infinit.

 Cri:  -Din ce trăiesc toți ăștia?

Li:    -Din turism , bănuiesc.
Cri:   -Mă angajez la boutique, paznic.
Li:     -Hai să le propunem la bătrâneii de alături să îi îngrijim!
Cri:    -Eu sunt pro! !Dacă ne lasă moștenire terasa!

              Luăm  masa la Shoko, unde suntem îmbiați la intrare cu un pahar de cava, gratis. Normal ca intrăm. Decor japonez, roșu și negru, aburi de răcoare umedă căzînd peste noi . Comandăm meniul fix, de 16,5 euro. Nu ne vine să credem că ne dau și băuturi și desert! Ne alegem din vreo 4 feluri de mâncare. Antreul meu e sushi, cu bețe drăguțe, pe care le pun în poșeta pentru Octi, Cri are cartofi gratinați ( patatas), cu ou poșat și șunculița iberică, iar Alex e cel mai tare ( ca de obicei!!): un morman de brânzeturi ciudate, cu sau fără mucegai, salată de verdețuri amestecate cu căpșuni! Delicios! Brânzeturile i le dă lui Cri și rămâne cu frunzele și 4 căpșuni. Să nu uităm picăturile de sos de mere!! Ne distrăm pe cinste. Cum comandă el mereu niște chestii bune doar pentru o balerină subnutrită.Nu se satură niciodată! Aproape că așteptăm cu nerăbdare să vedem ce a mai comandat la următorul fel. Nu se dezminte: legume gratinate, vinete, sparanghel, ardei, clădite artistic și colorat! O frumusețe! Cred că rămâne flămând!  Nu-i nimic. Sigur e original! Degeaba îl imbiem cu ale noastre. Cri are friptură de vită cu cartofi prăjiți, eu pui cu orez, facute în wok. El este martir pe scena prânzului și mănâncă sănătos! Noroc cu desertul! Care e fix și deci nu avea cum să comande ceva gen înghețată de morcovi! E negresă cu căpșuni și carpacio de ananas. Delicios totul. Plus o cafea bestială, cu o ușoară aromă caramel. Serviciul extrem de rapid, împărțit pe categorii. Vreo 3 chelneri ne servesc, pe rând, mișcându-se ca furnicile sub privirea atentă a managerului.

           O luăm spre casă, pe un drum plin de frumuseți. Un hotel de 5 stele care ne lasă cu gura cascată, e plin de cascade și plante uriașe. Sculpturi haioase , lux și parcuri atât de diferite de ale noastre! Cald. Plină de energie de la cafeaua băută, țopăi ca un licurici ( sau ca o broască bezmetică!). Acasă, vorba vine, surpriză!, cădem toți leșinați și dormim ca lemnul în răcoarea apartamentului.

           După-amiaza , pe canapeaua imensă, încercând să ne trezim, eu fac rebus, Alex pe tabletă, Cri se uită în gol.

 Li ( vrând să-l salveze de la o moarte înceată): -Uite, Cri, ia telecomanda și pune pe ce vrei. Sau ia rebusul sau citește pe tabletă!!!

Cri:     -Dar eu vreau să stau!!!

            Pe seară , plimbare prin cartierul gotic, nesfârșit de fermecător. Fiecare străduță cu surprizele ei, peste tot miros apetisant de afumătură de la nenumăratele șunci iberice atârnate pe tot locul, combinat cu dulceața  aromelor patiseriilor. Mănânc cea mai bună înghețată din viața mea, de la Dino!  Cumpăr macarons divine, pe care le vom savura seara , lângă vinul roșu , pe terasă și pe răcoare.

 Li:    -Cri , e faină poșeta aia??!

Cri:   -Îhî...
Li:    - Nu e prea tinerească??
Cri:   - Nu...
Li:    - Prea extravagantă??
Cri:  -  Nuuuu...
Li:    - O iau??
Cri:    -Ce?? Care poșetă??!

 

           

 

 

 

 

Jurnal de Barcelona - Ziua 5

  ZIUA 5               

                 Ziua începe deja tradiţional, răsărit, cafea fierbinte, linişte şi frumuseţe. Îl aşteptăm pe Alex să se trezească, să îl mobilizăm şi să pornim pe ruta roşie a turului cu autobuzul. Ceea ce el şi face, după un timp. Exact în termenii programaţi. Înghite adormit sandvişurile, îşi bea cafeaua electrizantă şi apoi ...ne anunţă că se culcă la loc! Nu avem încotro, plecăm la plimbare prin cartierul gotic, inepuizabil în plăcerea pe care ne-o dăruieşte. Îmi imaginez că locuim acolo şi învăţ, în ani de zile de plimbări nesfârşite, toate străduţele şi toate boutiqurile. Sau poate că nu. Poate că ani de zile m-aş învârti şi m-aş rătăci cu aceeaşi plăcere nesfârşită. Savurând aerul desuet, zidurile vechi, coloritul vitrinelor, istoria şi aerul de bazar, atmosfera inconfundabilă. Îl recuperăm pe Alex, vesel şi gata să înceapă o nouă zi, chiar dacă e amiază. Luăm autobuzul şi ruta roşie ne uimeşte de-a dreptul! Mai ales prin cât durează!! Stăm sus , în bătaia soarelui, cu căştile în urechi, frumuseţile oraşului alunecă elegant pe lângă noi sau noi pe lângă ele, un mod fericit de a ne bucura de ziua însorită! Până începe să ne roadă foamea şi dungile soarelui ce s-au pictat pe gâturile noastre. Planul  zicea să coborâm la Casa Batlo şi apoi să mâncăm, dar cine se mai ţine de planuri?! Dă-le-ncolo, să fim inventivi!

                 Ne dăm jos în Plaza Catalunya și eu țin morțiș să mâncăm la "4 Cats", dar zău dacă poate fi găsit!! Străduțe îmbârligate și nu mai știm adresa! Cristi și Alex sunt gata să renunțe, dar mie nu-mi mai tace gura. Că acolo a mâncat Picasso și alți artiști, că e un local vechi de peste 100 de ani, că acolo vreau și vreau, ce mai calea-valea! Sperând în sinea mea că tot circul va merita! Din fericire nimeni nu mă întreaba de ce nu mă duc la muzeul Picasso, dacă sunt așa un fan  și găsim și localul, ascuns bine la un colțișor de străduța gotică. Normal că nimeni nu e impresionat și pățesc exact ca la Fifteen, Londra. De ce oare nu mă învăț minte??! Dar mie îmi place decorul desuet și boem, mesele mici și înghesuite, între flori revărsate și zeci de tablouri de epocă.

                Mâncarea e bună, bună, dar puțintică și scumpă. Lăudăm bucătarul, dar porțiile puteau fi mai mari, zău!! Alex se alege cu friptură de rață, eu cu pui umplut cu prune și ceapă, Cristi cu medalioane de miel. Prăjiturile delicioase și sangria extrem de apreciată, cu baton de scorțișoară înăuntru, felii de portocală , lămâie. Ne dăm brusc seama că asta o fi adevărata sangria! Probabil, la cât costă!!! Ieșim, sătui oareșicum, cald și somn. Nu știu ce obiceiuri au și spaniolii ăștia, cu atâta vin la amiază!

Cri:   -Mergem să ne culcăm.

Ale ( mânat de scopuri culturale înalte): - Hei, dar noi nu am văzut casa Batlo!
Cri:   -Dar am făcut poze din autobuz!! Mai trebuie să mergem??
Li ( încercând să pună punctul pe i, pronunță spaniolește, cum a auzit în căști!)  -Ale, vrei să vezi  Casa Baio?? 
Cri:  - Ce-i aia??!!

              Vizitarea casei cu pricina se amână până la următoarea vacanță în Barcelona, oamenii înțelepți mai lasă chestii de vizitat și pentru altădată. Siesta de după-amiază e vitală sănătații!! Cred că ăsta e scopul ascuns al ingurgitării de sangria, fie și cu scorțișoară!!

              În așteptarea serii și a momentului flamenco, ne plimbăm prin Port Vell. Pe o colină verde, oamenii stau răspândiți și ascultă niște  mariachi cântând sub cerul albastru, aerul e liniștit și vesel, nimeni nu are nici o grijă! Spații largi, albastre, palmieri, țesătură de catarge. Mirosurile specifice Barcelonei: sare și mare, vanilie, jambon afumat. Nu mă mai satur să trag în piept frumusețea, să o inspir, să o expir, să o respir.

              O luăm spre Rambla. Fascinați, urmărim o artistă locală ce creează un tablou cu sprayuri. Parcurge diferite etape, în care noi vedem doar pete, chiar și negru ce acoperă în mod neînțeles frumusețea unui galben și a unui albastru , iar ea vede imaginea de ansamblu ce ni se dezvăluie doar în final, absolut fermecătoare. Arta e miraculoasă! Oamenii sunt minunați!! Totul e minunat! La mine sangria se disipează foarte încet.

               E zece seara, în sfârșit. În față la Tablao Cordobes, ni se strigă numele și intrăm . Am emoțiii pentru că nu știu ce locuri o să nimerim și review-urile spuneau că nu vezi nimic dacă nu ai loc în față. Norocul nu ne părăsește, locurile sunt foarte bune, pe laterală, ne sorbim paharul de sangria( din nou?!!!) și asistăm amuzați cum o rusoaică refuză să se ridice de pe locul pe care s-a așezat, foarte bine amplasat. Refuză, chiar dacă nu e locul ei, ea vrea să stea acolo!! Vine managerul localului, dar ce pot să îi facă??!! Doar nu or să o ridice cu forța , pe sus, în timp ce ea dă din mâini și din picioare, ca în desenele animate??!!  Spectacolul flamenco e tulburător, plin de vibrație, de culoare, de viață clocotitoare. Întreaga sală trepidează de o energie fluidă creată de picioarele dansatorilor, de vocile mariachilor. Un spectacol fără nimic fals, în care artiștii par să improvizeze o poveste întreagă, țesută din emoții extreme. Fermecător! Acesta e suflul spaniol și îl aplaudăm furtunos!

              Plimbare pașnică spre casă, printre palmieri și sculpturi de tot felul. E 12 noaptea, dar Barcelona e la fel de liniștită ca în plină zi. Liniștită și măreață, dincolo de tumultul turiștilor și al traficului. Îmi pare că plutește gaudian prin secole și aer mediteraneean albastru.

              Cristi vrea o bere, dar nimeni nu mai vinde alcool după ora 11 seara, zâmbesc blând și cu milă și refuză să-ți vândă băutură. Sunt incoruptibili!! Săracul Cri! Deși nu știu ce mai vrea, că suntem îmbibați în sangria! La fel ca niște tipe vesele din fața noastră, care merg cam clătinate. Ne distrăm privindu-le, dar nimeni nu le are treaba.

              Suntem împăcați și senini. Barcelona e bună! Bună pentru sufletul nostru.

 

 

Jurnal de Barcelona - Ziua 6

ZIUA 6

Niciodată în viaţa noastră nu am fost capabili de ceea ce facem în această dimineaţă. Tinereţea nu ne-a fost de nici un folos în această direcţie, pentru că somnul era prea dulce. Dar în această zi ne simţim animaţi de puteri supraumane( asemănătoare elanurilor existenţiale ale marilor exploratori, bănuiesc!). Energizaţi  de scopuri pur hedoniste, ne-am trezit la ora 6, am făcut sandvişurile şi cafeaua şi am pornit spre Răsărit. Spre Mediterana. Adică spre plaja, cum s-ar zice. Unii fac jogging pe lângă noi , în liniştea abia tulburată a dimineţii, dar noi avem idealuri mai înalte. Răcoare şi bine, în 15 minute suntem în faţa mării şi ne căutăm poziţia cea mai adecvată admiratului celui mai tare.

Răsare soarele exact când ne-am pus pe cearşaf, singurii locuitori ai plajei, cu irişii larg deschişi spre noianul de culori florale. Tonuri de gri întunecat şi cenuşiu lăptos, străbătute de irizaţii roz şi dungi portocalii. Apoi globul de lumină, esenţă pură, ridicându-se încetul cu încetul, cuprinzând totul în căldură! Griul alunecând graţios spre turcoaz şi spre bleu, portocaliu intens în jurul soarelui. Valurile de un  albastru lucios, sticlos, întinzându-se compact, la nesfârşit. Soarele oglindindu-se în apă şi trimiţând spre noi un şuvoi de aur, un drum în dungă ce ne uneşte pentru o clipa imaterială. Frumuseţe.

 Un tip echipat ciudat umblă pe plajă cu un detector de metale, căşti , ochelari. E un căutător de aur. Ce loc palpitant e plaja aici! Urmărim totul ca într-un tablou panoramic, distrându-ne. Barje, ce culeg sticle de plastic din mare. Pescăruşi. Porumbei. Valuri.

Cristi, vânătorul preistoric, priveşte cu ochi de vultur împrejur, gata să sesizeze orice pericol întunecat i-ar ameninţa coliba! Pardon, cearşaful!! În timp ce eu stau la foc, pardon, la soare!!

- Uite la negrul ăla!!! E de-a dreptul dubios!! Şi vine spre noi!! Îmi dă un cot şi mă tulbură din starea feng-shuiana în care pluteam alene. Întorc capul, într-adevăr, un negru de-a dreptul negru, îmbrăcat complet, chiar şi cu geacă, vine de-a lungul plajei, drept spre noi.

-  Oare de ce e îmbrăcat ? întreb alene.
-  A dormit pe plajă, nu vezi? E vagabond!! spune Cristi, pregătindu-se să sară şi să lupte pe viaţă şi pe moarte. Simt un fior anticipativ, pacea Barcelonei va fi tulburată?!  Uite, acum , acum ajunge chiar lângă noi!!!
- Buenos dias! zice negrul cu voce dulce şi civilizată, zâmbeşte luminos şi ...trece mai departe.

Mă umflă râsul şi savurez sonoritatea matinală a urării, a cuvintelor rostite cu accent franţuzesc. Pericolul a fost evitat. Barcelona asta e chiar paşnică! Un alt căutător de aur îşi face numărul pe largile întinderi de nisip . Mă întind la soare. E chiar bine.

Pe la 12  apare şi Alex şi mergem de-a lungul plajelor cu nume exotice, kilometri întregi, în căutarea centrului de scufundări. Glumele şi râsetele noastre colorează fierbinţeala plăcută a luminii.

Cri( cu speranţă):  - Poate nici nu ne bagă în mare, ci într-o piscină adâncă de 2 metri.  Scufundaţi-vă!!!
Li( persuasivă, cică!):   - Indiferent unde te bagă , te duci!!! Ca să înveţi cum se fac scufundările!

Ale( deştept) :       - Ăsta e un skill important de dobândit pentru viaţa de zi cu zi într-o aglomerare  urbană! Best scuba-buba  in the area!!!!

Vedem un papagal verde într-un palmier şi Cristi se opreşte să-l imite, cu capul dat pe spate.

Cri:   - Poate mă înjură!!

Umblând torid, îmi vine o întrebare existenţială, fundamentală:

           -  Ale,  care oraş e mai fain, Londra sau Barcelona?? ( nu de alta, dar trebuie odată     şi-odata să mă stabilesc undeva!!)
           - Londra e pentru trăit şi Barcelona pentru văcănţit!
           - Înţelept grăit-ai, fiul meu.

Exact aşa gândeam şi eu. Hi, hi! Cum semănăm noi doi, îmi spun cu satisfacţie maternă maximă. Acum  să vedem cum reuşim să locuim în Londra! Hm, mă voi gândi la asta mâine! ( parcă aş fi Scarlett O’Hara).

Înfierbantaţi de caniculă şi planuri existenţiale, intrăm la Ice Bar, -17 grade. Primim geci groase, mănuşi şi câte un cocktail în pahar de gheaţă. Sorbim repede pentru că începe să îngheţe instantaneu. Deşi, cui îi mai trebuie gheaţă când dinţii îi clănţăne, gata să cadă şi ei îngheţaţi??!  Ice Age. Figuri sculptate în gheaţă, Sagrada de gheaţă,  bancă de gheaţă, o reptilă, chiar şi degetele mele de la picioare, ojate în albastru, încep să îngheţe în sandale şi să devină de-adevăratelea albastre. Oare pot degera în doar 10 minute? Când tremurăm  pe-ntrecutelea, bâţâindu-ne într-un rock al cavernelor, ieşim în soarele arzător de amiază, fericiţi să ne lăsăm ştampilaţi  la propriu de caniculă. Parcă suntem nişte zombi lipicioşi care nu mai pot să se încălzească! Ies aburi din noi, cum ne topim treptat.

Spre Fonda del Mar, restaurantul căutat! Îl bifez frumos de pe lista mea imaginară și culeg laudele , în aplauzele mulțimii! ( Cred si eu, după cât research am făcut pe net!!) Chelnerii se întrec să ne servească, tapas cu bruschette și măsline puse repede pe masă, gheață adusa într-un bol. Păziți, vine mâncarea! Dar ce paella!! Dar ce homar în farfuria lui Ale, cu salata și semințe de pin și nuci! Dar la Cristi!! Un platou uriaș cu zece feluri de pește, scoici, caracatiță, langustine, toate stropite cu sos de busuioc, ulei de măsline, lămâie!! Desertul vine cu o surpriză. Din partea casei, o farfuriuță cu prăjiturele și câte un păhăruț de lichior de mere! Excelent! Delicios! Impresionant!

Li:      - Eu cred că toți chelnerii ăștia m-au văzut scriind în carnețel și au tras concluzia că sunt vreun critic culinar aflat în munca de cercetare, altfel nu se explică!!

Ale:    - Mama este acum în transă, ca șamanii indieni, cercetează stelele Michelin!!

            Nici cu tata nu mi-e rușine! Păi, măi , tată, știi cum te uitai la platoul ăla??!! De parcă  erai un dulău din ăla feroce, cu osul în față!! cu privirea fixă și gata să muște dacă s-ar fi atins cineva de ce-i al lui!!

Oboseală. Relaxare. Stare de meduză topită pe canapea. Plimbare prin Gotic.

Cri:   -  Lili, hai să-ți arăt un butic!

Ale:   - Vă rog, învățați-mă și pe mine arta asta a buticului! Învățați-mă cum să nu clachez  nervos cu voi!! Poate suferiți de Alzheimer și uitați ce ați văzut în buticul anterior!!! Că toate sunt identice!
Li:     -Habar n-ai. Nu înţelegi nimic.

Ce zi bună pe planetă!!

            

 

 

 

Jurnal de Barcelona - Ziua 7

ZIUA 7

Măreaţa zi cu ballooning!! Ne trezim la 5:30 şi o luăm  la picior spre Plaza Catalunya, unde e locul de întâlnire. Suntem doar noi prin cartierul gotic , ici şi colo câte un grup de oameni, părăsiti pe străzi după chefurile din noaptea anterioară. Râdem şi glumim spumos, cred ca stresul îşi spune cuvântul!!

Cri  :  - Lili, te fac un London Dungeon pe-aici prin cartier?

Ale :  - Ăla din Londra a fost training!

Cri:   - Poate ne iese piciorul prin nacelă, că e putred bambusul! Uite, vin meteoriţii şi găuresc balonul!!

 

Mă uit spre cerul plin de stele şi zâmbesc. Băieţii ăştia chiar cred că eu pot fi înspăimântată aşa de uşor!! Au uitat că eu sunt Alpha-Beta- Gamma! Oare au nevoie de încurajare? Trecem pe lângă un grup de prostituate, îmbrăcate stilat a la Gaudi.

Cri :       -Una din astea...
Li( stupefiată, ultragiată):  -Ce vrei să spui cu ‘Una din astea????”
Cri( agil) :  -Una din astea ...te face la bani!!

Cri:  - Trebuia să mergem toată noaptea la birt, apoi să facem ballooning! Să vezi cum făceam în nacelă! Lili, deseară luam o Cava!

Li:    - Ce-mi zici mie, că nu mai am bani! Spune-i lui Alex!
Ale:  - Banii ăia ce-s la tine în portofel vă rămân vouă! Că doar n-o să umblu cu cardul după voi prin buticuri!!!

Li:    - Eu cred că ne dau micul dejun. După ballooning, ca să nu vomităm!!

Cri:   - Eu nu cred că ne dau nimic!!
Li:     - Ba ne dau, că scrie pe site!!!
Cri:    - Nu cred. Nu, nu , nu ne dau!!
Li:     - Bine, Cristi, n-o să mă lupt acum cu tine că ne dau!
Ale:  -  Deci așa arată căsnicia după 20 de ani!!
Cri:    - Luptă cu topoarele!

Un microbuz ne adună pe toți 6 din față de la Rock Cafe și mergem vreo 45 minute , în afara Barcelonei. Plimbare frumoasă printre dealuri și vii, în timp ce se luminează de ziuă și mă întreb dacă va ploua sau vom avea parte de un pic de cer albastru. Balonul imens, galben cu verde, zace întins pe câmp, ca o fiară preistorică și, pentru prima dată încep să mă întreb ce caut eu acolo și până unde o să merg totuși cu dorința de a fi la înălțimea așteptărilor fiului meu??!! Se pare că ...la înălțime! E umflat sub ochii noștri , cu flacăra țâșnita și fioroasă de propan, situația mi se pare tot mai precară, nacela tot mai nuielată. Urcăm , zâmbim crispat, partea rațională a creierului nostru probabil se întreabă ce e cu noi, cine ne forțează să facem asta?! Oh, dar de ce o facem???!!  Pilotul ne face să râdem, declarând prezența  unui pasager clandestin, un melc mic care s-a instalat pe nacelă, gata de zbor. Ne înălțăm!

Chiar zburăm cu balonul! Oameni buni, suntem nebuni!! Liniște, frumusețe, pășnicie. După vreo 10 minute, orice urmă de teamă ne-a dispărut. Cerul înnorat, albicios. Petece colorate, văi încântătoare, înălțime. Suntem departe.  Departe de tot și de toate. Cred că asta e senzația principală pe care mi-o dă călătoria cu balonul. Accentuată de momentul în care intrăm în nori. Alb compact peste tot, senzație acută de stranietate.

Cri:  -Uite un înger!

Nemișcați, captivi în alb. Nu se aude nici un sunet. Aburi albi, lumea s-a sfârșit, suntem într-o altă dimensiune. Parcă am uitat să respir. Încet, încet, albul se destramă în firicele transparente și suntem iar deasupra copacilor. Mai sus , mai jos, cerul ne fericește cu petele lui albastre și soarele ne scoate din apocalipsă. Coborâm,  gata să ne agățăm de stâlpi, urcăm, gata să atingem norii din nou. Minunat cu totul. Paranormal.

 Aterizăm cu o zguduială zdravănă pe un deal, bărbații ajută cu toții la strângerea balonului și cred că le face plăcere. Răstimp în care le fac poze, mă plimb admirând peisajul atât de diferit de cel românesc. Ne întoarcem la bază și bineînțeles că ne servesc micul dejun! Și cât de original! Sandviciuri superdelicioase, fierbinți, cu brânza întinzându-se în fire lipicioase, făcute cu o presă gigantică la flacăra uriașa cu propan. Bem cava și ne amuzăm de hrana pârjolită în gura dragonului. Joseph  și Thomas supersimpatici.. Cu totul, o experiență minunată.

Ne luăm diplomele care atestă că suntem zburători și ne întoarcem , admirând tot felul de detalii încântătoare presărate de-a lungul drumului.

Cri:   - Uite, Lili, ce fasole!!

Li:   -  Doamne, Cri, acum vrei să mă uit după fasole!! Dar ce plin de viață ești aici! Numai acasă te transformi în zombi melancolic!
Cri:  - Acolo merg la şcoală. Nimic nu se compară cu asta.

Normal că ziua se sfârșește cu plimbare de nebuni prin Barri Gothic. Și pentru că Alex, exasperat,  ne-a abandonat, ne rătăcim, ca niște copii părăsiți. Dar tot încântați. După ce Cristi învârte harta pe toate părțile și nu știm unde suntem și cum să ieșim din labirint, mi-aduc aminte că posed niște cunoștinte de engleză și întreb unde ne e parcul de lângă casă. Ciutadella.  Ajungem la timp. Plouă, toarnă. Și ce zi bună de tot!!!

 

 

 

 

 

Jurnal de Barcelona - Ziua 8

ZIUA 8

             Asta e ziua cu scuba-diving. Şi ultima zi plină în Barcelona. Mâine plecăm. Dar nu o să mă gândesc acum la asta. Pentru ca ziua începe minunat, pe terasă. Nu e chiar foarte senin, dar cred ca va fi o zi bunicică pentru scufundat. I-o comunic încântată  lui Cristi, care mă priveşte încruntat. Ştiu că ar fi fost mulţumit să fie uragan pe mare.

             După ce reuşim să îl sculăm pe Alex,  vrem să facem întâi o plimbare prin parcul Ciudatella , am fost şi cu o seară înainte , dar nu am făcut poze. Supărat că nu şi-a făcut somnul, Ale se hotărăşte să ia liftul. Pentru prima dată de când suntem aici. În spiritul eroic al menţinerii formei fizice personale, el obişnuia să coboare scările. Şi să le urce, fără lift. Adevărul e că şi Cristi. Dar nu fiindcă ar fi vrut să slăbească, ci pentru că mititelul de lift barcelonez are personalitate. De câte ori vroiam să coborâm amândoi, se încăpăţâna să nu pornească. Cristi, exasperat, ieşea din el şi o lua pe scări. De data asta, cu Alex înăuntru, cu toţi trei sub formă de sardele sufocate, abia respirând,  a pornit imediat.

 Cri:    ‑ Cred că până acum nu recunoştea că e cineva în el!!

             Cei câţiva copaci pe care îi vedeam de pe terasă se transformă într-un  parc exotic, cu papagali şi palmieri uriaşi, arbori nemaivăzuţi cu flori imense , albe, oare sunt carnivore?!, fântâni arteziene de inspiraţie maură, lacuri şi un zumzet de fond ce aduce cu jungla. E pur şi simplu superb.

             O luăm de-a lungul plajei, avem ce merge, dar plimbarea e liniștitoare și senină, cu marea în dreapta, albastră și frumoasă, cu palmieri și clădiri plăcute în stânga. Mi se pare mie sau stresul e mai puternic decât la ballooning??!! Poate, dar eu sunt scutită. Și ce bine că sunt liberă!! Nu m-aș scufunda nici să mă rogi în genunchi! Până aici cu dragostea maternă!! Mi-a ajuns !!

            Cristi face poze.

Ale:    - Tată, before and after!  Ne vor identifica ei!!
Cri:     - Deja îmi dă fiori containerul ăla! Știi că Dexter îi tranșa în container!!

           Centru de scufundări se află , în mod ciudat , într-un container de metal, pe care sunt pictați delfini și meduze. Adevărul e că nu prea inspiră încredere, în ciuda delfinilor. Nu e încă ora 1, suntem rugați să revenim. Stăm la o terasă și așteptăm să treacă timpul.

 Li:   - Fiți atenți la spaniolul ăla, nu i-a ajuns Sangria, și-a comandat și o sticlă de vin ziua-n amiaza  mare!

Cri:   - Ssssst!
Li:    - De ce să tac? Doar am vorbit în română!!
Cri:  - Dar Sangria!!! Îl înțeleg și ei!!
Li:    - Ei, na , parcă nu pot să spun Sangria!! Sangria, sangria, sangria!!!!!
Ale:  - Ce dovadă de maturitate!!

            Cei doi Alpha, atât de feroce de obicei, stau nemișcați, cu berea în față, cu privirea fixă, cufundați în sinele lor masculin, sondând prin ADN-ul vânătorului preistoric,  adunând curajul necesar scuba-divingului! Unul nu scoate o vorbă! Mă uit la ei cu  milă:

         -  Lasă că trece și asta!!

            Hohote crispate. Atârnate de grimase nefericite.

Ale:   - Mai bine conduceam! ( încercarea de a șofa prin Bradford s-a dovedit o piatră de încercare! O ditamai buturuga, încă nedepășită)

Li:      - Ale, tu de fapt știi să înoți, nu?!

            Ora 1 a sosit!! Omul negru...urmează! Ne ducem la containerul cu pricina. O tipă drăguţă le dă băieţilor costumele şi îi îndrumă spre un alt container să se schimbe. Aştept, gata să fac nişte instantenee superbe cu ei , când vor apărea din cutia metalică. Şi aştept. Şi aştept. Încep să mă îngrijorez, a trecut mult timp, ce pot să facă??!! Poate au leşinat amândoi!! Uite-i!! Trag poză dupa poză. Sunt cauciucaţi din cap până-n picioare, sudoarea le picură de pe frunte, de pe față, Cristi e roșul ca racul și pare pe punctul de a face apoplexie. Am aflat apoi că, după ce s-a forțat să își tragă costumul mulat pe el, a descoperit că își băgase piciorul în mânecă și Ale a trebuit să îl extragă din cămașa de forță folosind forta primară!! E  atat de rosu, încât tipa de acolo își dă și ea seama că e pe punctul să își piardă în mod nefericit un client și pune furtunul de apă pe amândoi. Să fie sigură. Pentru ca au început să respire din nou, li se pune  echipamentul, centuri cu plumb  și alte angarale. Încetul cu încetul, cei doi alpha par a se cocoșa sub povara celor vreo 30 kile și a soarelui necruțător. Costumul-conservă le sporește claustrofobia. Aoleu!!încep să mă tem chiar și eu! Alex ca Alex, dar bietul Cri poate să pice la datorie!!  Dumnezeu să ne ajute!

              Ale , plin de vervă, declară că el e din Africa de Sud, fără să îşi dea seama că pe hârtiile pe care le-am dat scrie clar România!! Nu e normal, ne zicem eu şi Cri, lasă că o rezolvăm noi, spunem că lucrează în Africa, deşi e originar din ţara de care îi e ruşine! Şi bine ne-am gândit, pentru că instructoarea lui Cri îi spune că lucrează 3 luni pe an în Africa de Sud. Dacă îl lua pe Ale la  întrebări despre ţara cu pricina??!! Ha!!

              Sigur  mai lipsea ceva, adica  ceea ce urmează. Cei doi astronauţi acvatici o iau pe jos spre plajă. E de mers ceva, prin nisip, cu  kilele în spinare. Eu după ei, poze peste poze. Cred că mă distrez copios, în timp ce sunt înspăimântată, nu glumă! Pare absurd, de fapt nu cred că se întâmplă asta! Prea e suprarealist. Nu e Cristi acela, ce se târâie ca o furnică uriaşă , sufocată de soare şi povară. Şi încotro merge?? Spre apa învolburată, de care mie mi-e atât de frică!! Nebunie în stare avansată!!

               Îmi întind cearşaful pe plajă şi îi urmăresc în timp ce fac câteva exerciţii şi apoi se scufundă. Marea i-a cuprins cu totul, nu îi mai văd. Sunt dispăruţi. Savurez singurătatea , soarele, albastrul atotcuprinzător, plăcerea de a fi pe plaja barceloneză. Apoi îmi trece un gând fugar: Dacă nu mai apar??!! ei, prostii!! Totul o sa fie bine. Dar dacă îl lasă inima pe Cristi?? Aiurea! Şi tot aşa trece vreo juma de oră. Cri apare primul, gâfâind ca o focă şi ţinându-se de mână cu instructoarea. Mda! După ce îşi revine , îi comunic eu ce părere am  despre asta!! Nici chiar aşa!! Înec, înec, dar până la un punct!

               Pleacă să se schimbe. Apare şi Alex, care iese din valuri şi cade imediat în genunchi! Dar măcar nu se ţine de mână cu nimeni!!

Cri:    -Stephen King trauma!!
Ale( aruncându-se pe cearșaf în stare leguminoasă) : - Și eu zic la fel!! Nu mai fac așa ceva în viaţa

 mea! Eu de-aici nu mai mișc!!

Li:     -Cristi a tot scos capul , că îl durea inima!!!
Cri:  - Ei, mă durea inima!! Vezi cum le înflorești??!! Nu mai puteam să respir, atâta tot!!   
Ale:   -Masculul Alpha ce sunt mă simt ca o floricică bătută de vânt!!
Cri:   - Soarele tău  de copil!! Unde m-ai adus!! Lasă că îți fac și eu așa ceva!! Ce greu era ! Parcă aveam 8 bolțari pe mine!!     
Ale:  -  Foarte interesant.  Dar sunt marcat acum! Pe viaţă. Nu mai vreau la Montjuic astăzi! Nu o să mai   fiu la fel!!
Cri( râzând isteric):  -Tu ești de vină , Lili , pentru asta!!
Li:      -Eu??!! De ce eu?? Alex , nu eu!!

Cri:    -Tu!! Că , hai, Cristi, hai că vrei! Știu că vrei!! Fă-o!! Știi că vrei! Fă-o, doar vrei!! Hai că vrei!!M-ai tocat si m-ai tocat... Bine că nu am murit!!!!

Li:      -Doar era pe bucket list-ul tău!

               Cumva ne târâm până la Fonda del Mar. Să luăm pranzul. Supa de pește delicioasă, paste, somon și alte cele.

Ale:    -Nici nu pot să mai mestec de oboseală.

              Spre casă. Las băieții la cumpărături, pe banii lui Alex, că eu nu mai am  și o iau înainte. Singură fiind, o fac de oaie!. Ieșind din lift, consider că ușa se va închide singură după mine. Ceea ce se pare că nu face. Doar e liftul nostru cu personalitate. Încărcați cu plase bogate, Cri și Ale  sunt nevoiți să urce  pe scări. Cu mușchii tremurând de la scuba. Cri e din nou roșu ca racul, nu mai poate vorbi. Tot ce mai e în stare sa facă e să arate cu degetul spre ușa liftului. Parcă e o scenă dintr-un film mut! Cumva își revine, în timp ce gâlgâie o bere.  Ne odihnim. Glume.

 Ale:    -Cred că ați bătut toate străzile din Gotic!

Cri( nostalgic) :  -Și câte mai sunt! În fiecare zi la gotic, gotic, gotic...mai avem, mai avem...Joi deja am avut eroare la program si ne-am rătăcit...

Ale:   -După trei zile de Gotic, am clacat!  Cred că de-asta nu am mai văzut Casa Batlo! Voi sunteți de vină! Nici Montjuic!  Deși, dacă stai să te gândești, noi am văzut Montjuic.  Din autobuz! Uite urmările călătoriei culturale cu autobuzul: mâna dreaptă bronzată, stânga  nu!

Cri:   - Mamă, ce vremuri!

Ale:    -Da, da, la o analiză mai atentă, voi sunteți de vină pentru lipsurile mele culturale. De ce nu am mai văzut Casa Batlo? Pentru că am intrat în Mall-ul ăla cu șapte etaje. Și apoi am intrat în colaps psihic! De-aia v-am parasit și v-ati rătăcit!

Li:     -Tu nu ai fost la Casa Batlo că erai leșinat! Să zicem adevărul!
Cri:    -Chiar așa! Cam multe leșinături în programul tău!!

Ale:   -Adevărul e că  după ce am terminat cu cele șapte etaje și am văzut că tot nesătui sunteți și luați iar buticurile la rând, m-au apucat instinctele ucigașe și am plecat! Și bine am  făcut, că v-ati rătăcit, exact ce meritați!!!

Cri:    -Când am urcat azi patru etaje, aici în cap îmi fierbea boilerul! Alea instincte ucigașe!

Ale:   - Ți-ai cărat Cava, măi , tată!  Să vezi mâine, în Anglia! Direct la 10 grade Celsius. O să fiu bine. O să fiu și eu funcțional mai mult de 8 ore!

             Râd de băieți cu scufundările lor!

Cri:     -Dar  tu de ce nu faci?
Li:      -Nu e pe bucket-ul meu!

Cri:   - Păi și eu dacă îmi termin Bucket-ul, ce fac? Dau colțul??! Ia să le mai răresc, să nu  termin așa de repede! Să nu mă termin.

             Noaptea coboară peste râsetele noastre, albastră și neagră, la fel ca marea care doarme undeva, în depărtare.