Domnul George

Cimitirul orașului are un aer al lui, specific petroșănesc. Zone frumoase, îngrijite, înflorate. Zone pline de gunoaie, mormane care se adună lună după lună și conțin un compost ciudat format din coroane putrezite, sticle de plastic, căpăcele de candele și alte vechituri neidentificate. Morminte de marmură sau tot felul de părăginături uitate și demult apuse. Iarbă tunsă și buruieni cât casa. Drumeagul care urcă e o golgotă cu asfaltul sărit și gropi. Pe ici pe colo, ghivece cu flori superbe, alături de flori de plastic sau pur și simplu de nimic. Peste tot amalgamul, izbucnește triumfătoare frumusețea albastră a cerului și imaginea de felicitare turistică a munților.

 

În orice zi te-ai duce la cimitir, bănuiesc că și duminica, poți să dai de domnul George. Bântuie de colo până colo, cu un aer ușor absent și visător, seamănă un pic cu Eminescu, poza de maturitate. Domnul George e chiar un personaj. Se ocupă cu construcțiile de prin cimitir. Morminte, cruci și alte cele. Bănuiesc că e o concurență acerbă, chiar și într-un orășel mic ca acesta. Pentru că domnul George nu pare foarte bogat. Ba dimpotrivă. Umblă mereu în haine greu încercate de muncă, are vreo doi-trei băieți în subordine și o dubiță albă destul de rablagită. Uneori mai e și bolnav, l-am văzut cu mâna bandajată peste o branulă, de-abia ieșise din spital, dar era la datorie. Un oareșicare aer de blândețe lunatică îi îndulcește trăsăturile, un aer de departe de lume îl definește în ansamblul lui. Are un ceva inefabil, care scapă definirii. Probabil viețuirea zilnică printre morminte i-a dăruit o anumita viziune asupra lucrurilor.

L-am cunoscut acum trei ani, când mi-a făcut mormântul lui tata. Îmi place să mă duc  în vizită la tatăl meu. Mă așez pe o margine a mormântului și privesc în zare. Nici că s-ar fi putut o perspectivă mai frumoasă asupra lumii. Munți, grădini pline de verdeață, dealuri, behăit de oi și ciripit de păsări. Tatăl meu chiar odihnește „în loc luminat, în loc cu verdeață”. Mă bucur pentru el că e în așa un loc frumos. A fost om bun. Din păcate,  nu mă duc des și nici nu mă pricep la grădinărit. O dată la două, trei luni, mormântul e acoperit cu o vegetație de statul unui om. Mă șochează și mă sperie abundența plantelor de diverse soiuri, purtate acolo de vânt. Mă face să mă simt vinovată.

Prin aprilie, la ieșirea din cimitir, am dat de domnul George. La muncă, așa, ca de obicei. Văzându-l, într-un impuls de moment, i-am spus că m-am hotărât să acopăr mormântul cu o placă de beton, l-am întrebat de costuri, dar nu am hotărât nimic, eram ocupată cu altele, a rămas că îl voi anunța când mă voi hotărî.

De-atunci, au mai trecut vreo două luni jumate. Pur și simplu, nu am mai apucat să merg pe la cimitir. Ori am fost ocupată, ori  a plouat cu găleata, ori diverse altele m-au împiedicat. Răstimp în care m-am gândit cu groază și vinovăție cum cresc buruienile pe mormântul tatălui meu.  Azi, în sfârșit, mi-am luat inima în dinți, soarele strălucea cu putere ( probabil hrănind solar nenorocitele de verdețuri!), așa că nu puteam să mai tergiversez. Gata, îl voi căuta pe domnul George, voi comanda placa cu pricina și poate am noroc și scoate el și buruienile. Urc prin cimitir, un aer dezordonat și plăcut, mormanele neridicate de luni de zile îmi sunt familiare, ăștia de la conducerea cimitirului seamănă cu mine; am o stare de bine, cred că datorită hotărârii care mă mână din urmă.

Domnul George e pe undeva printre rânduri, parcă ar fi printre straturile de flori de la o mare fermă. E grădinarul șef. Mă vede și îmi face cu mâna. Hm, mă gândesc. Ciudat, doar nu își mai aduce aminte ce am vorbit acum ceva timp! Se apropie și mă întreabă dacă  am venit să comand placa. Zâmbește, cu același aer îndepărtat și visător. Sunt profund uimită. Ține minte. Mergem încet spre mormântul tatălui, strecurându-ne printre morminte. Exact cum mi-am închipuit, în unele zone, verdeața se ridică până sus la cer. Ajungem. Privesc. Nu pot să cred! Văd, dar nu cred. Și totuși e aievea. Pe mormântul tatalui meu nu există nici măcar o buruiană. Pentru că deasupra e o placă frumoasă, cu o cruce albă pe mijloc, inscripționată în materialul din care a fost turnat totul. Stau cu gura căscată și nu pot articula cuvintele. Incredibil!!! Omul a făcut placa de peste două luni și nu m-a sunat să îmi ceară banii. Așa ceva nu mi s-a întâmplat în viața mea! A făcut-o, neștiind dacă o să-și capete banii. Îl privesc și cuvintele de mulțumire mi se bulucesc grămadă afară. Are un aer încântat și simplu, se bucură și el de bucuria pe care mi-a făcut-o. Îl las să își petreacă mai departe pașii, clipele, muncile lui printre morminte. Cu seninătate, cu blândețe, cu aerul lui ușor aiuristic. Îmi dau seama că aceasta a fost cea mai rapidă comandă dintotdeauna. De-abia am gândit-o și ea era acolo, gata executată. Vorbindu-mi despre încredere și dăruire. Despre umanitate.

Aici, în acest cimitir oarecare, din acest oraș oarecare, am întâlnit un Om. 
E domnul George.

Dunărea, măcrișul și argintul

Împlinind noi 25 de ani de conviețuire armonioasă, zen și anti-zen, ne-am zis că asemenea eveniment unic necesită o ceremonie specială, desfășurată într-o locație cu totul aparte. Cum toate depind de gustul omului, am luat măreața decizie să ne ducem la Dunare. Singuri-singurei, ca doi porumbei. Nu ca să ne reînnoim jurămintele, în stil hilar american, doamne ferește! ci doar să fim și noi undeva, altundeva. Așa, în dorul lelii.

*

Toate ne-au ieșit perfect, mai putin vremea, așa că acum stau înfofolită pe balcon, schimbându-mi mereu ochelarii. Tot la 5 minute. Pe cei de distanță, pentru a admira Dunărea desfășurată în lumini și ape. Pe cei de apropiere, pentru a face cuvinte încrucișate. Repezită cum sunt, sper să nu îmi arunc vreo pereche peste marginea balconului. Sus ochelarii, jos ochelarii. Parcă-s apucată de streche. Sorb însetată fiecare picătură de Dunăre, fiecare nuanță a ceții și a norilor.  Cobor privirea și îmi alerg neuronii printre litere. Mi-am propus să fiu mereu în dezvoltare personală.  Simt realmente cum evoluez cu fiecare sinonim pe care îl găsesc. Alzheimer, good bye, amore mio!

Zborul argintat al unei păsări. Vântul, desenând labirinturi concentrice în valuri. Frumusețea plumburie a griului. Aerul, umezit de apă și de parfumul florilor care au explodat pe tot muntele, are frăgezimea ploii. Liniștea aleargă între ciripitul unei mierle, voci îndepărtate de copii și pacea străveche a fluviului. Cafeaua mea fierbinte are culoarea caramelului.

 

Șlepurile care alunecă  peste labirinturile acvatice au nume ezoterice, ghidând parcă drumurile ascunse ale apei: Aristotel, Patrik, Budapesta, Flamingo, Avalon Vista, River Princess. Preferatul meu e Rubikon. Mă simt gata să-l trec. E drumul meu spre înțelepciune. Ha!

*

Ne plimbăm pe un drum ce șerpuiește între  munte și Dunăre. În dreapta, costișa se prăbușește încărcată de verde  în diferite nuanțe de crud și de flori mari, albe, doldora de parfum.  Mireasma coboară până la noi, ca un abur înflorat. În stânga, Dunărea se mișcă alene, bătrână și leneșă, furând din culoarea pădurilor ce se revarsă în ea.

Cristi se oprește brusc, secerat de o viziune a copilăriei lui îndepărtate și se repede asupra unei frunze de la marginea drumului. Nici nu apuc să clipesc și deja a rupt o frunză, a șters-o și o ronțăie cu un aer fericit și nostalgic. Știu despre ce e vorba! Măcriș! Eterna gustare a copilului care a fost. Îmi întinde romantic o frunză acrișoară, crezând, simțind (îmi dau eu cu presupusul!) că îmi oferă tot universul. Refuz grațios. Mă lipsesc.

Tac cu înțelepciune, sperând să nu prindă vreo boală necunoscută, transmisă prin porii verdelui de la o margine de drum, când văd că se aruncă asupra unei alte frunze. E mai mult decat pot îndura, acesta nu e totuși secolul trecut, cu aerul lui idilic și nevinovat, e mizerabilul secol XXI, aflat pe muchia dintre poluarea maximă și explozia nucleară. Întind doar degetul, cu o figura dramatică, și îi arăt o bucată de hârtie igienică ce zace în iarbă. Oripilat, scuipă frunza mestecată pe jumătate și execută un dans al scârboșeniei și al dezgustului, dând din cap ca apucat de turbare, în timp ce eu îmi înăbuș hohotele de râs.

Cristi:  -Nu știi decât să îi tai apetitul omului!!!

Chestia mi se pare atât de amuzantă, încât râd de mă prăpădesc, chirăind și îndoindu-mă de mijloc sub privirile deja șocate ale șoferilor ocazionali. Păi, în loc de jurăminte eterne, el îmi oferă măcriș?! Acru, acruț, acrișor?! Unde sunt cuvintele mele dulcegăroase? Mânați de impulsuri diferite, sărim ca niște iepuri pe marginea șoselei, râzând, dând din mâini și oferind un spectacol gratuit plimbăreților. Trecem pe lângă o vilă uriașă aflată încă în construcție. Unul dintre muncitori, proprietarul, după cum am aflat apoi, ne invită să îi admirăm acareturile, confundându-ne, probabil, cu niște bogătani excentrici. Ce priveliște va avea el peste vreun an, când va fi gata!!! Ce balcoane, ce camere! zice încântat, în timp ce rotește brațul în aer spre structurile imaginare. Îl aprobăm cu toată convingerea de care suntem capabili, îl lăudăm entuziaști: „O, la la, da, da, ce minunat va fi!!!” și ne îndepărtăm, făcându-i cu mâna. Cărămizile lui au fost de-a dreptul interesante, cu totul și cu totul deosebite de altele. Ce experiență! Ce întâmplare minunată!!! Aniversarea noastră devine tot mai palpitantă!

Seara, pe balcon, stau calmă și plină de serenitate, ca regina din Saba, în timp ce Cri se chinuie să deschidă sticla de vin pe care am dat o grămadă de bani. E placată cu metal argintiu și e singurul motiv pentru care a fost aleasă! Doar sărbătorim nunta de argint! Îl aud prin ușa balconului cum mormăie în surdină, boscorodind dopul care nu vrea să iasă. Cu tirbușonul nu are succes, se dovedește inventiv, dar se aude un troznet și apare în usa balconului, cu o figură spășită, arătându-mi frumoasa mea linguriță barceloneză, din porțelan, decorată cu motive gaudiene. Ruptă. Pagube colaterale. Îl privesc cu gura căscată și îi întind mută pixul. Să încerce și cu ăla. Dacă-i bal, bal să fie. Se dovedește a fi cu noroc, pentru că, în urma unor eforturi demne de Sisif, reușește să împingă dopul înăuntru. Îmi primesc pixul înapoi, are niște vin alb în rezervor, dar scrie încă. Cri se așază cu un aer satisfăcut, toarnă artistic vinul în paharul înalt, iar eu îmi sigilez vorbele cu strășnicie, pentru că mulțumirea i se evaporă văzând cu ochii, după ce aruncă o privire la lichidul plin de firimituri de plută, tulbure și ciudățel de-a dreptul. Gustă, cu un aer precaut. Se strâmbă.

Cri: - Apăi, nu are un gust prea grozav! zice el cu delicatețe ( eu am ales vinul!).
Li ( absolut promptă și spirituală): - Gustul căsniciei după 25 de ani!

Uimiți amândoi de ce chestie haioasă am fost capabilă (ca niciodată!), râdem, arătând hilar spre vinul cu reziduuri și complet lipsit de orice urmă de bun simț al vinurilor! Ne continuăm seara, admirând vederea cu balcon și purtând discuții fascinante despre lucruri noi. Este un talent rar să mai găsești lucruri noi de discutat după atâta timp! Arată calitatea netulburată a unei căsnicii. Așa că vorbim despre ce invenție minunată e oul pe planetă și enumerăm ce feluri de ouă ne plac. O discuție extrem de doctă, pe care am mai purtat-o parcă prin anul 2 de căsnicie, eventual si prin anul 8, sau sa fi fost 11?! dar am uitat-o de atunci. Omul nu poate să le țină minte pe toate. Unde ar mai fi noutatea?

Energizat de lemnul de plută sorbit, Cri face planuri virtuale despre ziua următoare. El e om de acțiune.

Cri: - Să mergem oare să vedem Golful Dubova?

Li ( nedorind să părăsească balconul): Dacă nu te mână o dorință arzătoare, șezi pe fundul tău!

Cri: -Vai, Li, cât spirit de inițiativă! Câtă dorință de dezvoltare personală!

Dunărea adoarme pe drum, trecând din nori în lună și lumină de lună.

*

Încă o dimineață. În spiritul odihnei și păcii universale, îmi petrec toate minutele în care nu dorm, pe același balcon. Chiar a meritat să scotocesc prin toate ofertele de pe net zile întregi, până am găsit balconul perfect. În urma atâtor călătorii, am învățat importanța vitală și de netăgăduit  a unei terase adecvate  spiritului meu contemplativ.

Deoarece mi-am câștigat dreptul la locșorul meu perfect, întâi critic așezarea neinspirată a parcării chiar în fața balcoanelor, între Dunăre și pensiune. Îmi obturează imaginea. Apoi îmi dau seama de măreția ideii. Păi aici e ca la spectacol!! Dintr-o singură privire, am îmbrățișat toată planeta. Natura în simboluri: Dunărea, muntele. Omenirea concentrată în 50 metri pătrați: parcarea. Eu-privitorul! Spectatorul. Sunt 37 mașini, din diferite județe ale țării. Familii. Copii. Cupluri. Mici scenete din care deduc cu mare plăcere caractere și vieți. În două zile ajung să îmi dau seama care sunt relațiile de mare finețe din interiorul familiilor. Unii sunt în faza de adorație, nu cred că au trecut de nunta de hârtie. Alții precis ne-au depășit cu mult, pentru că prezintă simptome de nuntă de aur. Coclit!

Urmărim amândoi cum puștiul proprietarului, de vreo 10 ani, se plictisește și umblă de colo  colo cu o pușcă cu bile, trăgând în tot ce apucă. Mai ales în câinele terifiat ce se ascunde de cum îl vede. Arhetipul vânătorului. Dăm din cap cu înțelepciune. Ce fel de personaj va fi acesta peste câțiva ani, ne este foarte clar. Parcă răsfoim o carte. Oare nu ne angajează pe noi să îl educăm pe micul Goe? Am sta toată ziua holbați la Dunăre! Rubicon, Rubicon, trecerea ta e atât de satisfăcătoare!

Un tip de vreo 50 de ani, cu burtă importantă și cu o cantitate impresionantă de alcool la bord, se urcă în mașină și asistăm siderați cum nimeni nu îl oprește, nici prietenii, nici nevasta. Pleacă cu mare precizie, aproape lovind două mașini. Așa se circulă!  Păzea că vine Mitică! E din București, barosanul!

Garda financiară sosește la pensiune, cu mare pompă și uniforme frumoase. Am un sentiment înălțător de mândrie națională. Din fericire, îmi trece repede. Încep să răsfoiască hârtii și se retrag ore în șir într-un birou. Mișcări secrete au loc prin curtea pensiunii. Unul dintre angajați duce misterios o plasă încărcată cu nu se știe ce spre nu se știe unde. Garda pleacă. Un aer de ușurare flutură scurt peste scânteile felinarelor. Un miros de pește la grătar aburește victorios înserarea.

 

Dunărea curge bleumarin pe sub luna albăstruie.

Îmi dau seama, victorioasă, care a fost rostul excursiei noastre. E atât de limpede, încât devine de înțeles. Orice căsnicie care a împlinit respectabila vârstă de 25 de ani fenghshuici, are nevoie de cel puțin 3 ingrediente pentru a rămâne în competiție: de măcriș, de argint și mai ales, de Dunăre! Măcrișul e gustul proaspăt,verde-acrișor al râsetelor împărțite la doi. Argintul e lumina prețioasă, ușor aburită a iubirii tinere de demult, iar Dunărea, Dunărea e tot restul. Drumul fără pulbere, veșnica moarte și veșnica renaștere, trecutul nostru, prezent și viitor, alunecate toate în aceeași curgere. E cunoașterea și oboseala. Lumina din zorii fiecărei dimineți și albastrul viu al bucuriei. Tristețea înserărilor și cenușiul furtunilor. Fiecare picătură de apă în care ne-am mai risipit câte un pic, fiecare lacrimă care ne-a durut încă o dată. Fiecare zi și an, fiecare strop de frumusețe neasemuită, incredibilă, sfâșietor de minunată!