Sudoku și toamnă la Șvinița

Căsuța albă e fermecătoare în simplitatea ei. Doar lemn și împletituri țărănești stilizate, folclor modernizat, buchețele de lavandă agățate de bârnele lucioase, dulapuri delicat pictate, geamuri uriașe cât peretele, prin care lucește Dunărea cu toate împletiturile ei albastre. Nu mai e nimeni, doar noi și toamna. Fiecare colțisor e frumos de pică. O tufă de flori tomnatice aici, niște ciulini dincolo, vibrații de toamnă peste dealuri, aburul acela care pălește culorile, le fură strălucirea, le estompează în blândețe și dulceață de lumină. Un bun gust țărănesc, solid și  decantat în rafinament.

Explorăm împrejurimile. Uimitor, în spatele căsuțelor albe e o bucătărie de vară care e total diferită, un kitsch absolut, o adunătură de reclame la bere și vin, de icoane, mușamale și plasticuri. Mai vedem kitchurile pe ici, pe colo. Ba becuri fără rost plantate prin copaci, ba ornamente inutile. Începem să râdem și eu  ghicesc din prima, aici sunt cele două gusturi, ale bătrânilor și ale fiicei moderne, educate. Cristi nu e de acord, așchia nu sare departe de trunchi, zice el, genele sunt hotărâtoare. Ha! Adică noi nu suntem altfel decât părinții noștri?! Normal că nu mai are replică!

Ne întoarcem la căsuta noastră frumoasă foc, grațioasă și pustie. Stăm pe terașa uriașă, lăbărțați în fotolii și ne întrebam ce o să facem, că nu avem televizor. Descoperire care nu știm dacă e alarmantă sau nu. Nu am mai trăit fără televizor din copilărie. Oare putem supraviețui?! Eu, da! declam cu ușurare. Voi scrie în sfârșit romanul vieții mele! Deși nu știu dacă îmi ajung 2 zile cât stăm pe aici. Măcar să-l încep.

Cri: - Aicia la monastire, no tivi! Poi și eu ce să fac?! Mă duc să fac o poză la Gordon’s Kitchen! Bufet suedez! Ai de toate acolo. Măcar să ai ce pune pe facebuk.

Odată Cristi plecat în expediția de pozare a bucătăriei chicioase, mă cufund în liniștea vântului și a apelor. Soarele adie și el molcolm, e o zi splendidă de toamnă, galbenă ca o gutuie, dulce, amăruie. Lin de lin, mierea mi se răsucește în jurul inimii. “Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” îmi răsună la nesfârșit în ritmul pulsului.

Cri, reîntors, își scoate telescopul, deși nu trece nici măcar un vaporaș  pe Dunăre. Lumea s-a oprit în loc. Nu-mi vine să cred ce noroc!

Cri: - Ce liniște e aici. Ce frumos. Mai trece câte o mașină pe drum. Mamă, ce bucuros îs! Poate am noroc de un șlep măcar.

După un timp, Cri, privind pierdut în zare: - Hai s-o ajutăm pe proprietăreasă la vaci!

Pe seară, facem Sudoku. Așa s-a gândit Cristi să ținem alzheimerul departe de mințile noastre suprasolicitate de profesori, cărora le mor toti neuronii zilnic. Așa vom supraviețui și lipsei televizorului, zice el. Îl văd cum se instalează tacticos, cu Dunărea în față, scoate creioane, gumă- o-ho ho, s-a pregătit omu’!, apoi foile de Sudoku și începe să dea mărunt din buze. Îl urmăresc cu coada ochiului, ia să fac și eu unul, zic și abandonez scrierea romanului cu viteză. Cu ușurare chiar. Mă bate un pic gândul concurenței, mărturisesc cinstit. Cristi mă privește meditativ, bănuiește el ceva, dar îmi întinde totuși o foaie. Lucrăm amândoi, fiecare în stil propriu. Eu privesc țintă foaia minute în șir, fac calcule mentale, din când în când scriu câte o cifră. Cristi boscorodește ca o babă, pune tot felul de cifre pe foaie, le șterge, iar dă mărunt din buze, curg apele pe el.

Normal că știu că matematica e punctul lui slab dintotdeauna, m-a și mirat ce preocupări matematice și-a găsit! Dar acum e momentul să-mi iau revanșa pentru toate momentele în care am fost silly mum, silly și iar silly. În care cei doi mameluci au râs de mine și de prostiile mele. De mine, un geniu al sudokului.

După niscaiva timp, arunc o privire pe foaia lui, toată chinuită, mâzgalită. Izbucnesc în râs cu nerușinare superioară, foaia mea e clară, curată, arătând o mare limpezime a ideilor, a gândirii!

Brusc îmi smulge foaia din mână și decretează că numai dimineață mai facem, că lui îi e somn și așa e frumos în cuplu, să lucrăm împreuna. Sărăcuțul, râd, a obosit! Vede că pierde teren!

Dimineața îl termin pe al meu în 15 minute, în timp ce el îl șterge pe al lui complet pentru că a greșit în boscorodeli și ghicelile nu i-au ieșit prea bine.

I-l  arăt pe al meu, cu un mic zâmbet încrezut, “Ia uite, bărbate, ce nevastă ți-ai tras! Bine că te-am luat eu, că altfel…”. La care fază, Cristi exclamă zâmbind șmecherește:” L-ai făcut?! Fir-ar! Și ți-l dădusem special pe cel de dificultate mare. Am crezut că pe ăla n-o să-l faci!”. Murim de râs amândoi, al lui e categoria ușoară, acum văd că pe foaia mea e un semn într-un colț! Făcut de el, încă de acasă, ca să mă bage la apa cu categoria dificilă. Să mă bage iar în categoria silly! Mi-a prevăzut toate mișcările! Nu mă mai simt cea mai deșteaptă. Așa face el întotdeauna, cumva mă bagă la apă. Fir-ar!

Apa lucește ca argintul acolo unde soarele își plimbă palmele albe peste ea, înoată în albastru, acolo unde doar cerul se prăbușește adânc în valuri.

Liniștea e totală, copleșitoare și zâmbăreață. Doar susure gingașe și picături de liniște. Doar valurile blânde ale soarelui și degetele răcoroase ale vântului. Rai. Sunt fericită în roz și alb.

Stau tolănită în soare pe terasă, ca o focă aurie, leneșă, clipocind printre gene spre albastrul total, când aud zgomote pe terasa căsuței alăturate. “Ooo”, îmi spun, “au venit alți oameni.” Nu mai suntem singuri pe planetă. Deschid ochii și arunc o privire. E Cristinelu’ meu, bântuind pe la geamuri, încercând să spioneze înăuntru. “Hei”, îl strig,” ce faci acolo?”. Întoarce capul mirat și se holbează la mine. Brusc își dă seama că a greșit bungaloul.

-          Jesus Christ! Am văzut perdelele trase și am vrut să văd dacă te-ai culcat să nu te deranjez. Și nu știam unde ești!

-          Aoleu, Cristinel, mai fă repede un sudoku, că îți scade substanța neuronală, dacă nici căsuța nu ți-o mai găsești!

Amestecăm râsul în hohote, bucuria trăirii e copleșitoare, amețitoare. Șampanie veche și bună. 5 stele.

Li:- Când vrei să mergem până la apă sau la cetatea Tri-Kule să-mi spui.

Cri:- De ce am face asta?!

Li( romantică): -N-ar fi fain?! Nu vrei tu acțiune?!

Cri:- Nu! Eu vreau să vină oameni! Eu vreau să se întâmple ceva! Vreau să treacă vapoare! Mașini, biciclete, ceva!

Până la urmă plimbarea noastră prin pustietăți, de-a lungul toamnei și al apei, e absolut minunată. Intră în top. Sentimentul absolut liniștitor că ești nimic în marea armonie, în uriașa frumusețe și problemele tale nu au nici o importanță. O mare de liniște și de auriu așternută peste sufletul meu ca o pătura caldă și bună. Flori și ierburi colorate, la fiecare pas o altă exclamație de minunare, măceșe roșii sânge stând senin ca niște felinărașe în tumult de frunze de toamnă. Atotprezent, albastrul nesfârșit al fluviului. Stăm chiar pe mal, la o masă veche de lemn, doar bătaia ritmică a valurilor se strecoară prin tăcere până la noi, mă simt regina lumii apelor și nimeni. Perfect.

Cri: - Mi-e mai mult decât bine. Așa aș trăi o viață!

Fac poză la măceșe, îmi intră soarele în plămâni, îmi intră în ochi, e fain rău. Apa e atât de sclipicioasă, încât pare o hologramă.

Suntem în timpul Tri-Kule. Aici totul curge altfel.

Non, je ne regrette rien !

Nisa la Bella

Rânjetul mi se întinde până la urechi și rămâne agățat acolo. Nu se mai dă dus. De fapt, îl simt cum  se propagă ca undele bleu azur ale mării și îmi cânta prin toata epiderma, adunând toate zâmbetele pe care le-am zâmbit vreodata în chestia asta care mă face să mă doară fălcile a zâmbărit. Frumusetea e nesfârșită, răsărind din fiecare colț, din fiecare floare și piatră. Până și picăturile de oxigen luminează dansând primprejur. Îmi vine să îmi pipăi fața să văd dacă nu m-am transformat într-un clovn aiurit cu rânjetul vopsit pe vecie pe fața râzăreață. Atâta frumusețe aduce a spaimă mare.

Am călătorit toată ziua, în drum spre sudul Franței, cu mașina, cu două avioane (dacă m-a apucat nebunia să fac economie și am luat zbor cu escală!), cu autobuzul. Suntem cam terminați pe seară, complet dezhidratați și umblăm ca disperații prin frumusețe căutând ceva extrem de simplu. Vital. Apă. Și nu găsim. Pentru că aici simplul e prea simplu, prea bădăran. E de-a dreptul din topor.  Frumusețea ne iese pe nas. Sunt gata să cedez nervos și să mă așez la o terasă. Din alea sunt destule. Bere rece!!! Lichidăă!!! Cu 8 euro! Dar Cristi, cu o figură mută și îndârjită de războinic valah, trage de mine mai departe. “Ne trebuie apă la 2 litri cu 1 euro. Atâta era în Malta. Nu fițe de Coasta de Azur! E destulă fiță ca suntem aici!”

Ajungem în Place Massena. Deși călători versați, arși de sete, muribunzi,  ne oprim brusc, fulgerați de admirație. Statuile cocoțate pe stâlpi înalți își schimbă subtil culorile în lumina apusului, fosfor luminos, delicat, o uriașă metaforă a blândeții umane. Continentele sporovăind între ele. Chiar pot să-mi imaginez asta. Fântânile țâșnesc vesel și curcubeic din tot asfaltul, printre piciorușele copiilor-dansatori. O veselie tihnită, o pace a oamenilor și a statuilor, a clădirilor grațioase, totul se scaldă în lumina dulce a asfințitului. Suntem pe altă planetă.

-          "Uite și aici!" exclam neîncetat, arătându-i lui Cristi toate care răsar din umbre. Nu mă mai satur. Parcă sunt o emoție neîncepută încă în fața corolei de splendori a  lumii.

Apoi ne amintim. Suntem în mijlocul deșertului! După vreo oră de umblat zăbăuc găsim în sfârșit un market mic pentru oameni reali. Apă, bere, suc, nu ne mai putem opri. Deschidem sticlele încă neplătite și sorbim ca disperații. Era să murim de sete. În Nisa! Așa ceva!

Cristi, recuperat, se  uită agale și împlinit la cutia goală: “ Heineken! Parcă nici n-a fost!”

-          "Bună asta!" Râdem amândoi, gândindu-ne cum să îi contactăm pe cei de la firmă să le comunicăm noua reclamă. Făcută de Lili și Cristi. Drăguții de noi! Așa ne vom îmbogăți și ne vom muta aici. Cât costă un apartament cu vedere la mare?!

Și acum marea trecere în revistă! Sunt cu ochii pe geamul meu din munți ascultând la știri cum un val de frig polar se va năpusti către noi. Refuz categoric să mă las copleșită și mă întorc spre tabloul francez. Ce tușe de vopsea s-au amestecat în lumina asta frumoasă dinăuntrul meu?!

Micul dejun. O, da! Gurmanzii și flămânzii planetei au felul lor propriu de a percepe realitatea. Am servit prima masa la o tavernă cu măsuțe cochete, aruncate printre trecători, în răcoarea argintată a dimineții. Tinerelul care se juca de-a chelnerul ne-a spus într-o engleză aproximativă că ne aduce un meniu și a apărut cu o ditamai tăbliță neagră, scrisă cu cretă. Fermecător. Și farmecul a continuat să dănțuiască în jurul meu ca un spiriduș al plăcerii. Prima baghetă franțuzească, din nesfârșitul șir de baghete pe care le-am ingurgitat la micul dejun a fost exact cum m-am asteptat. Crocantă, moale, minunat de gustoasă, unsă cu unt și cu dulceață, oh, atât de bună! Cafeaua incredibilă, am mai cerut una. Îmi plac francezii, am concluzionat cu gura plină.

În urma acestei experiențe revelatoare, Cri va merge în fiecare dimineață la tot felul de boulangerii, cumpărând toate soiurile de pâinici și baghete, excepționale și fără greșeală toate. Pentru micul dejun servit pe balcon, cu Mediterana în față. Albastru nesfârșit, aromă de pâine caldă și noi. Formula curată a fericirii. Mă rog, Ale a tot bombănit că e prea cald și ce e cu atâta pâine?! Dar la cât era să-l sculăm săracul?! Șapte ni s-a părut o oră rezonabilă! Tot așa i s-a părut și soarelui! Care ne rânjea vesel drept în față. La propriu.

Apoi plimbările. Mereu pe lângă neasemuit de frumoasa culoare a mării, colaj de turcoaz și pudră de azur. Nu m-aș sătura niciodată. Aș sta holbată și scufundată în seninul revărsat pentru tot restul zilelor. Cu fundul în balta de aur a soarelui.

Am parcurs Promenade des Anglais dintr-un cap în altul, cu soarele prăjindu-ne creierii, mirându-ne întruna de ce naiba nu au plantat niște palmieri, ceva. Plăcându-ne în mod masochist, pentru că era vorba de soare și iar de soare. Bineînțeles că Ale a refuzat exercițiul solar. Și a rămas la răcorică.

Cri( gâfâind solaro-iradiat): - Alex al nostru e foarte inteligent. Are un stil de-a se fofila foarte sănătos. Noi nu știu pe când ne vom deșteptăți. Că puteam să facem faleza asta și pe seară.

Li ( gâfâind ca un câine pus în cuptorul cu microunde): - Las, Cri, nu te mai plânge. Nu vrei tu soare, soare la Petroșani, timp de zece luni pe an?! Adică exact cât lipsește?! Uite, acum ai! Bucură-te!

Cri: - Sper să rămân viu! Să pot să-mi aduc aminte că m-am bucurat!

Urcăm cu liftul la castel, deși planul anterior falezei era să urcăm pe scări să admirăm peisajele. să dăm jos franzelele. Am dat cucurigului scările cu peisaje cu tot, că și alea erau în soare, și ne-am înghesuit în lift, binecuvântând umbra. Ne plimbăm pe Colline du Chateau ( rostogolesc toate silabele franțuzești cu nespusă plăcere!), ah ce bine e! ( sunt copaci!) și ne bucurăm că, uite, seamănă cu miramarul din Lisabona! Tot orașul e la picioarele noastre( ce seamănă toate orașele astea întinse la picioarele oamenilor! dar faine priveliști, oricum!), iar suferim de sete, dar dăm peste o fântână, slavă domnului! si un domn francez drăguț ne ajută să ne umplem sticlele. Unii francezi sunt drăguți. Unii. Ne și rătăcim pentru că niște francezi mai puțin drăguți au presărat peste tot mesaje numai în franceză. Engleza e rara avis pe aici.  Cum, după ingurgitarea de apă suntem destul de vioi, observăm amândoi deodată un om care stă cu spatele, ciudățel de-a dreptul.

Cri: - Ăsta face…

Li( agilă, deși bătută în cap de soare): - Pișu!

Cri: - Nu, Lili, nu vezi ce mișcări are?! Face…

Li( și mai agilă): Kama Sutra!

Cri( privindu-mă cu uimire nedisimulată): - Nu, Liliucă bezmetică ce ești, bietul om face doar yoga la umbră. Nu vrei să stai și tu un pic la umbră?!

Plimbările prin Cours Saleya. O abundență colorată de rafinament gastronomic. Stau în mijlocul pieței și știu că dacă îmi voi pipăi fața, voi regăsi acolo rânjetul fericit care nu mă mai părăsește. Așa mă încântă pe mine zece mii de brânzeturi, de cârnați cu  mirodenii și mai ales, abundența de patiserie de cea mai high quality! Simt că viața e bună de tot și trebuie să le încerc pe toate, noroc că am pe cineva să ma târască de acolo cu forța de fiecare dată. Plec cuminte  cu plăsuța mititică, de 300 grame și 15 euro. Cristi răsuflă ușurat că a evitat la fir de ață cheltuirea bugetului pe o zi întreagă!

Suntem în Hop-on hop off. Ne uităm cu mare îndoială la scaunele vechi și cam răpciugoase, ăsta e nivelul?! Cârcotășenia românească e gata să explodeze, dar ne punem căștile( noi, din fericire) și așa începe unul din cele mai strălucite tururi ever. O îmbinare perfectă de muzică franțuzească, frumuseți și povești picante, ținute în echilibru de engleza calmă, relaxată ce ne murmură limpede în urechi. Chiar și soarele arde exact cât trebuie, amestecându-se fierbinte și auriu cu azurul înflorit peste tot.  Ne-am dat jos cu senzația minunată că știm totul despre Nisa și i-am fredonat imnul măreț tot restul zilei. Ca niște afoni adevărați ce suntem.

Hop on- off în Monaco. La o curbă, șoferul, cam nebunatic e gata să ne arunce în marina. Sărim toți ca arși, cu inima în gât, eu vizualizând în fracțiuni de secundă că nu e nevoie să mi se prăbușească avionul în apă, ca să mor de groază, ci hop on-ul! Auzim vocea calmă a șoferului bolund:” Don’t worry, madame!”

Ale( supererou din Ardeal): - No, eu eram zen. Aveam deja plan de evacuare.

Cri(cam zdruncinat): - Să scoți căștile din mufă?!

Li( albă la față ca albă-ca-zăpada, cel puțin în imaginația ei): - A avut cineva în plan să mă salveze pe mine?! Pe biata de mine care nu știu să înot?!

Cri: - Eu te salvam, Li, dacă îmi dădeai instrucțiuni în scris! Înainte! Păi ce organizare e asta?!

Mâncăm în restaurantul de lângă casă, cele patruzeci de grade nu ne-au favorizat deplasarea spre zone mai selecte. E a doua oară, nu știu de ce repetăm experiența, ca nici prima oară nu a fost grozavă. Masochiști, cum ziceam.

Li( vrând să preîntâmpine un alt eșec culinar): - Și unde mâncăm mâine?

Ale: - Tre’ să fii spontană , mamă!

Li(care nu poate suporta lipsa de organizare, sărmana făptură): - Păi azi am fost spontani!

Ale( sarcastic) : - Și uite ce bine ne-a ieșit!

Francezii sunt atât de originali. Aproape îți plac, dar apoi descoperi că e mai bine să îți placă de la distanță. Spiritul francez e cel care te farmecă, nu francezii înșiși. Care sunt aroganți, nevorbind boabă de engleză și care socotesc că hoardele de turiști mai bine ar sta acasă la ei. Chelnerii nu te lasă să te așezi la ce masă îți dorești tu și tinerii nu cunosc nici măcar cuvântul “fresh”. Vrând, nevrând, începi să le vorbești limba, activând zone obscure din memorie și accesând  învățăturile din liceu. Ce să faci, bietul de tine? Turist incapabil de rafinament ce ești! Ai dat peste europeni cărora nu le place engleza! Ce oameni, d-le! Încăpățanați feroce și ancorați în antipatii ale trecutului. Acum îmi dau seama de ce nu au nici un palmier pe Promenade des Anglais!

Li, umblând prin apartament, exclamă încântată: - Cri, și eu vreau Memo din ăsta!

Cri ( filosof): - Păi îl luăm când plecăm. De la ovrei am luat Polo, de  aici luam Memo.

Ale ne privește șocat. Aștia sunt românii care fură lebedele? Părinții lui?!

Stăm pe balconul cel mirobolant. Noi mereu avem câte un balcon din ăsta! Cristi arată spre o pânză luminoasă, strălucind în depărtarea înserării, lumini și umbre dansează melancolic în apus.

-            -Uite o bărcuță acolo, departe. A uitat-o cineva în pictură!

Li: - Aici totul e melancolic. Melancolie mediteraneeană.

Cri: - Și  eu aș fi melancolic dacă aș locui acolo sus pe deal, într-o viloacă din alea! Chiar mi-ar prii melancolia! Aș savura-o din plin.

Un spectacol dezmățat, năucitor al apusului, curcubeie, două, aruncate unul peste altul.  Tabloul e complet. Știu că am pus totul în el. Frumusețea dulce a clădirilor și a palmierilor, parfumul turcoaz azuriu al mării, aroma baghetelor proaspete. Nu e uitată nici absoluta, perfecta Tarte Tropezienne. Dar asta e o altă poveste, din viitor. Ultima tușă de culoare, fără de care parcă nu se poate, e țâfneala  drăguților de francezi, atât de aroganți în snobismul lor. Care nici ei nu au înțeles, ca și mine, că “Hier c’est hier et aujourd’hui c’est aujourd’hui!”

Acum sunt acasă și aștept vântul polar peste munții mei. Îl aștept cu inima plină de frumusețea limpede a verii franceze. De căldura albă a soarelui bătând glorios pe Promenade des Anglais. Frigul oricum vine. Dar eu am tablourile mele. No regrets.