Turnul Babel

Jurnal de Amsterdam III
A treia zi olandeză demarează somnolentă, cu geamurile încă aburite de răcoarea dimineții. Flutură soarele printre perdelele albe. Cri se uită la reclame și mă înnebunește cu un inel de nas. Contra sforăitului.

 

Cri:   - Îmi trebuie inel din acela!

Li( cu ochii încă închiși,dar extrem de  plastica):  - Ăla îți mai trebuie! Să mori sufocat în somn! Vânăt. Taci. Nu vezi că dorm?!

Azi luăm tramvaiul. Suntem foarte descurcăreți, exercițiul descâlcirii lumii își spune cuvântul. Abia ne așezăm, gata să ne bucurăm de instantaneele călătoriei, că avem o surpriză.

Vatmanița spune cu o voce cântată, la microfon:„What a beautiful day! What a day! Day, day, day!

I’m oooookeeey!!!!”

Ale( râzând):  -Cred că are o doză ookeey de canabis la bord.

Vatmanița ( fericită pe planeta ei, cântă): „Press the buttons/ Till something happens”

Cri ( încă în extaz după heringul cu ceapă și castraveți murați pe care l-a servit de la o dugheană în drum): - Îmi plac olandezii ăștia!

Vatmanița ( netulburată de traficul printre bicicliștii trăzniți ai Amsterdamului): „Follow the leader/ Follow the  Momma/ Bye-bye , senorita!”.

Ritmurile vioaie vibrează odată cu imaginile. Canalele, apele cerului, culorile învolburate, tumultul oamenilor. Totul e cântec.

Zâmbesc cu gura până la urechi și mă dau jos din tramvai într-o dispoziție de zile mari. Ba chiar mă duc la ușa din față și îi spun femeii cât de minunată e și cât mi-a bucurat ziua.

 

Fiind noi de din vale de la munte, ocolim cu obstinație marile muzee ale orașului și colindăm prin Albert Cuypmarket, un târg ca cel de duminică din Petroșani, dar mult mai mare și mai distractiv, că, de, e olandez! Driblez  la fir de păr cumpărarea unui palton, răsuflând ușurată că am învins ispita. Voi trăi de aici încolo conform codului zen al simplității! Scap ca prin urechile acului de cumpărarea unui geamantan uriaș care să îl înlocuiască pe jerpelitul nostru. Esența se infiltrează subtil în viața mea. Devine alpha si omega. Sunt mulțumită.

Urmează Leidseplein, zonă luxoasă, minunată, dar, cum soarele ne bate rău de tot chiar în moalele capului, căutăm cu disperare o terasă. Nici una. Zona e prea chic pentru așa ceva. Nici o terasă, d-le! Suntem disperat de însetați. Ne târâm prin deșertul amsterdanian cu viziuni apocaliptice ale încălzirii globale! Nu trebuia să fie răcoare și să plouă?! Nu e Olanda?!  O oază, ceva?! O fi Grecia metamorfozată!

Ale: -Eu nu mai vin cu voi! Faceți ce faceți și mă târâți la tropice! Aveți o afinitate ciudată pentru caniculă. Data viitoare mergem în Islanda!

Intrăm în Vondelpark. Parcurile spun întotdeauna multe despre felul de a fi al unui oraș. Uneori pot spune mai multe decât muzeele lui de artă. Drumul central care șerpuiește printre copacii măreți e pavat, îngrijit, larg, frumos. Dar e pentru bicicliști. Care vâjâie în toate direcțiile. Bieții oameni de rând merg pe o alee prăfuită, neasfaltată, privind cu frică în toate părțile să nu pățească vreun accident. Pericole majore le amenință viața doar la un pas distanță. Canalele istorice ale supraviețuirii au devenit piste pentru biciclete.

Hodoronc-tronc, din senin, un pian plantat sub un copac și un pianist. Ce și cum, nu e clar. El cântă, indiferent la mersul lumii, atent doar la zborul vântului.

În sfârșit, o terasă. Stau fericită și liniștită, umbra îmi pare atât de răcoroasă. Sunt împăcată cu mine însămi și cu această existență de călător. Ceva ca o ghiulea îmi aterizează pe spate. Speriată, vizualizez specii necunoscute de gângănii-monștri ai zilei. Dau să țip.

Cri( surâzând în barbă): - Ho, stai cu tata! Stai liniștită, e doar caca de pasăre.
Li( bombănind) : - Pe mine m-a găsit în tot parcul!
Cri:      - Păi tu ești aia norocoasă!

Umblăm prin centrul muzical și găsim o tavernă italiană”O Sole Mio”. Denumirile se rostogolesc în arabescuri verzi și răcoroase: pizza Toscana, spaghette Della Cassa, apa Acqua Panna. Ah, existența asta ne place! It feeels good.

Piata Dam e cosmopolită. Scoțieni transpirând la greu în costumațiile lor de lână groasă (nici ăștia nu și-au dat seama că soarele a bolunzit și a greșit țara), mimi abia respirând sub fardurile groase ale măștilor, o flașnetă vesel-zornăitoare, chinezi îmbrăcați în alb și manifestând contra traficului de organe, o atmosferă de Turn Babel reformat, pescăruși fluturând peste tot, amestecați cu stârci, rațe și turiști.

E interesant cum funcționează prognoza meteo. Anunță ploaie, astfel încât noi ne cărăm pelerinele ( am cumpărat și rucsac pentru ele, că sunt multe). Urmarea?! Nu plouă. E soare roșu, portocaliu fierbinte, albastru. Ieri, când nu le-am cărat, am fost tot murați. A plouat tot timpul.

Intrăm în marele magazin Bijenkof. O copie destul de palidă a Harrods-ului londonez. Prețurile, în schimb, se aliniază. În nebunie. O poșetă ciuri-buri, 1300 euro. Un tricou-o cârpă: 450 euro. Stupid. Mania consumeristă e dusă rău cu pluta. Sau noi suntem, care intrăm în jocul ei. Ei, bine, nu noi, Lili și Cristi din Petroșani, că noi doar râdem ca nebunii, cu buzunarele goale pușcă ( nu că mi-aș dori să dau sume astronomice pe orice de acolo!). Ne distrăm copios, dându-ne cu tot felul de parfumuri, joaca noastră preferată în magazinele de lux. Ajungem în sectorul uleiurilor de cameră, în sticluțe superbe și cu bețe de bambus înfipte. Nu e nimeni pe lângă ele, ne-am asigurat aruncând o privire stânga-dreapta și de jur-împrejur, nici un paznic fioros, cu privire vulturească, așa că ne dăm liniștiți, chiar și pe haine. Fiecare centimetru din antebrațele lui Cri e parfumat diferit, cu parfumuri umane si cu uleiuri de camera. Ce importanță are?! Să miroasa a lux! Suntem două coțofene luxoase. Babel al parfumurilor pe două picioare.

Hopa! Zonă periculoasă! Cri dă peste viitorul lui (speră el!) storcător de fructe și începe să zâmbească a la Ferdinand. Văd cum i se învârt rotițele și știu că vizualizează imaginea perfectă a existenței lui pe această planetă. Furnizorul lui personal de micronutrienți așezat maiestuos pe bufetul jerpelit din bucătăria noastră de doi metri pe trei. Morcovii și varza curgând lichid. Sănătatea îmbunătățindu-i-se la cote astronomice. La fel ca și prețul aparatului.

Cri: -Dar câte combinații de suc o să fac!

Li: - Ți se deschide o nouă nișă.

Cri: - O nouă linie de fabricație, pe lângă cea de pâine.

Epuizați de caniculă, o luăm spre hotel, în lunga plimbare devenită deja uzuala. Plimbarea care ne face să ne simțim de-ai casei. Însetați, oprim la o terasă și comandăm lichide refrișerante, în timp ce admirăm joaca unui cățel în fântâna arteziană. Sucul meu de portocale e cald, așa că îl iau și intru în cafenea pentru a cere niște gheață. Nu vreau să o mai deranjez pe chelneriță, deși tocmai i-am dat 2 euro bacșiș. Înainte de a realiza ce suc cald mi-a vârât sub nas. Îmi zâmbește frumos și deschis, bagă mâna în găleata plină de cuburi de gheață, extrage câteva și, cu degetele șiroind de apă, îmi aruncă cuburile în pahar. Oripilată ca de un film de groază, în care zombilăii se reped spre mine, exclam involuntar: „Horrible!”. Dar ea surâde cu naturalețe și spontaneitate, neimpresionată de filmul meu horror: „If you want me to give you ice, I’ll give you with my hand!”. Pășesc spre măsuță țeapană, de parcă aș fi primit o țepușă a la Vlad the Impaler! În zona corespunzătoare. Cristi îmi ascultă povestea cu compasiune extremă, aruncând  priviri furișe spre paharul lui de bere, aburit în mod spontan de la răceala lichidului cu hamei. El nu intră în filmul apocaliptic cu zombilăi sub formă de viruși necunoscuți, pe care nimeni din ilustrul spital din Petroșani nu o să îi depisteze. Am văzut eu documentare în care mari doctori planetari nu reușesc performanța găsirii nu știu cărei bacterii sau căpușe, d-apăi cei din micul nostru orășel! Vai de capul pacienților! Adică de-al meu!

Mă uit la mesele celor de alături, niște americani, gheața sfârâie în paharele lor de vin. Probabil tot cu mânuța ei le-a pus! Mânca-o-ar mama de mânuță! După o scurtă analiză, pro și contra, decid să îmi beau sucul rece de-acum, nu de alta, dar am dat 4 euro pe el! Ce naiba! Dă-i-ncolo de viruși! N-o să îmi stric eu starea zen din cauză că sunt neadaptată la atmosfera Amsterdamului. Mi-am dat seama că nu sunt destul de elastică! Omul amsterdanian are câteva caracteristici de bază: e neanderthalian pe de o parte ( face pipi în plin oraș, în văzul tuturor, pune gheața cu mâna, vomită pe unde îl apucă, se expune în vitrine de sticlă); e biciclist încă de când experimentează starea de bebe( a se vedea bebelușii cărați de mame și în spatele, și în fața bicicletei), e fumător de iarbă convins și iubitor de frumusețe nemuritoare( a se vedea muzeele marilor pictori pe care noi nu le-am văzut!), are o lipsă de inhibiții uneori greu de îndurat de către un turist cuminte, mediocru și la locul lui, nu suportă limitele și nu ți le impune ( mai puțin limitele pistei de biciclete, pe care ești sfătuit să nu le încalci!), e blond si mai inalt decat media. O combinație armonioasă și trăznită de nou și vechi, de original și murdar, de mâncător de hering cu ceapă și admirator al lui Rembrandt. E o ciudățenie europeană, pașnică și avangardistă.

 Mai presus de orice, el locuiește în noul turn Babel al secolului 21.