Whizzle Samurai!

Jurnal de  Amsterdam V
Foarte dis-de-dimineață. Din punctul de vedere al lui Alex. Pentru noi e 9, deci e târziu.
Cri: -Hai să mergem!
Ale(morocănos):   - Nu mă stresa, tată! Ce tot vrei?! Care-i planul tău pe azi?
Cri( treaz de vreo 3 ore): - Să mergem. Eu vreau să tot merg, tot înainte.
Ale:   -Tată, tu mai ai nevoie de o cafea, să emiți chestii mai logice!
Cri:   - Nu mai este, decât decafeinizată!
Ale:  - Păi tocmai, bea-o pe aia! Efectul Placebo!

Suntem la Pancake Bakery, după o plimbare superbă pe canale! Frumusețe răcoroasă, flori și ape, încântare risipită în liniștea pustie a străzilor. Totul e pășnicie și lumină. Zbor și aripă.

Li:   - Aș vrea sa fiu in concediu toată viața!
Cri:  - Ce te bagi peste bucket list-ul  meu?!

Cafeaua e delicioasă, sucul de portocale proaspăt și citrat. O dugheană fermecătoare, de inspirație americană (sper să fie și porțiile americane, la cât mi-e de foame!), intimă, întunecoasă, de-a dreptul cosy. Alex a rămas în cameră, cu semnul „No disturb!”.  Pe ușă. A capotat ca un sloth veritabil și părinții au iesit încă o dată învingători în lupta cu timpul cel necruțător. Babacii- reprezentanți de frunte ai neamului- îl inving din nou la puncte pe tânărul și neliniștitul fiu! Vorba vine, că  e destul de liniștit în această dimineață. Doarme leșinat în timp ce noi bătem la pas canalele. Sosește păpica! Yes! Exact cum m-am așteptat! Porțiile sunt imense, bestiale și delicioase la modul urieșesc! Torn din belșug din toate siropurile aflate la discreție pe masă. Să fie. Acumulez energie. Cine știe ce răzbunare plănuiește kitchibobo.

Alex, în drum spre gară, unde ne-am dat întâlnire în mod înțelept, la o oră rezonabilă din punctul lui de vedere, s-a oprit la o terasă, la micul dejun ( alții serveau prânzul deja!). Doi tipi, lanțuri, inele, geci de piele se așază la masa lui. Vorbesc în engleză. Din senin, unul îi întinde mâna unui Alex oripilat și socat de această defecțiune jenantă a lanțului trofic, de această genă defectă care permite necunoscuților să intre în vorbă de-aiurea! „John”, se prezintă el cu nonșalanță. „What’s your name?”. Lordul Alex, Înălțimea sa, nu întinde mâna plebeilor fără maniere, o flutură într-aiurea și mormăie ceva de genul: ”It’s OK.” Sperând să fie lăsat în pace.

„De unde ești?”, întreabă așa-zisul John. E perseverent, nu deznădăjduiește ușor.„Din Germania”, răspunde Alex, care s-a învățat minte și nu mai zice Africa de Sud. Dar celălalt, hopa! Fericit, zâmbește agil și începe să-i vorbească  în limba lui Goethe, din nefericire o limbă necunoscută fiului nostru călător. Ale face fețe-fețe, răspunde iar ceva în doi peri, în engleză, bineînțeles și, minune! Sătui de uriașul blond și necomunicativ, cei doi îl abandonează social, lămurindu-se că nu e nici o speranță, se întorc unul spre celalalt și, renunțând la orice încercare de mistificare, încep să vorbească relaxati în limba lor maternă. În dulcea limbă românească! Ce vorbesc dragii de meseriași conaționali? Despre cât au câștigat ei în ziua respectivă, vizavi de ăla cu acordeonul, care, nu se știe de ce, îi bate la încasări. Ale îi privește oripilat. Oare din ce țară să zică data viitoare că e ?! Cum să scape din capcana destinului?!

Suntem în drum spre morile de vânt ale Amsterdamului. Trecem cu autobuzul pe lângă Nemo, i-l arătăm lui big G, care ni s-a alăturat.

Ale( atotcunoscător): - Știi ce frumos e acolo?!

Cri( punând punctul pe i): - Acolo și-a făcut ceasul ăla nou de pe mână! Toate privirile se îndreaptă spre mâna arsă de soare pe care se lăbărțează o pată alba în formă de ceas.

Ale( plin de solicitudine filială, se uită țintă la Lili, pe care o vede prea tăcută, nemișcată ca o statuie albă):  - Ți-e rău?

Li: - De ce să-mi fie rău? Sunt în extaz existențial! Așa mă manifest eu când plutesc!

Trecem pe lângă un depozit uriaș, „Budget Floor Store”.

Cri:- Uite, Lili, parchet frumos, pe aici aș veni în cercetare pentru căsuța noastră din Dam!
Li( doct și profesoral către neștiutorul soț):- „Floor” e podea sau etaj!
Cri( privindu-și consoarta cu milă):- Crede-mă că e parchet!          
Ale:- Silly Mom!

Râsul lui big G sclipește, izvorăște în cascade picurate! Împrăștie curcubeie și colorează. Pași, clipe, cuvinte.

Satul olandez e un amestec de verde nesfârșit, vânt și mori, căsuțe cochete și muzee năstrușnice cu saboți și ciocolată.

Li( admirând pierdută, cu gura căscată, minunățiile presărate pe câmpul parcă pictat):- Așa arătau adevăratele mori olandeze!

G:- Așa arată și acum!

Cri:- Păi eu  fac și poze, și filmez, eu cu de toate?! Ce-s eu aici?! One man show?! Îmi mai lipsesc niste talgere! Să câștig niște mărunțiș pentru clătitele voastre!

Probez o pereche de saboți, strecurându-mi cu greu piciorul în învelișul rigid de lemn și mă gândesc îngrozită cum umblau în așa ceva. Inuman. Creepy.

Mâncăm clătite. Big G realizează propria-i capodoperă culinară. Clătite cu șuncă, cașcaval, ananas. Nemulțumită de amalgamul final, mai adaugă niște scorțișoară și o grămadă de sirop de arțar. Ale, care mănâncă clătite tradiționale cu miere, e convins să renunțe la varianta cuminte a existenței și să încerce ceva mai revoluționar. Bacon, cașcaval și, ca să fie treaba oablă, își mai toarnă și arțar peste sărătură. Cristi ne imită și varsă și el niște sirop peste clătită, cu un zâmbet dezgustat pe figură, gen: „Uite ce-am ajuns să fac! Din cauza voastră! Că trebuie sa fiu inovator, să nu vă luați de mine!!” De-atâta dezgust, într-un gest reflex, dă să lingă dopul. Ca acasă. Îl oprim cu un „Nuuuu” colectiv. Împrejurul nostru, se construiește din nou atmosfera Damului. Niște italieni veseli și zgomotoși, un scoțian mohorât, tăcut, îmbrăcat ciudat, dar arătând în mod curios ca un călugar shaolin, din cauza bărbiței lungi, rare și cărunte. Olandezi, chinezi, francezi. Toți râzând, înconjurați de rațe, nuferi, capre ciudate păscând, clătite și mori de vânt.

Întorși în oraș, aterizăm într-o cafenea de inspirație americană. Așa ne-am început ziua, așa vrem să o continuăm. În spirit american.
Li:- Chelnerul de ieri era mai rapid.
Cri:- Dar noi nu vrem mai rapid. Nouă ne place mai lent. De ce să vrem mai rapid? Nu ne grăbim niciunde!

Ale:- Tu ce vrei, mama? Cafea?

Cri: - Un Buldog-coffee! Urgent! Iar eu nu am încotro. Mă vad silit să iau o bere de 6 euro! Dumnezeule! Dar ce preț! Clătita aia nebună pe care m-ați forțat să o mănânc e de vină!

Ale:- Mama, nu vrei ceva nou? Uite, așa faci întotdeauna când e vorba de ceva nou! Câr, mâr, că nu, că vai! Că nu acum!

Li( promptă ca  niciodată):- Ia te uită cine vorbește! Analistul provocărilor! Specialistul! Cel care a comandat la prânz clătite cu miere! Dar ce schimbare!

Ale( rapid și defensiv): - Nu e adevărat, eu mereu încerc ceva nou!

Cri( realizând în sfârșit marele front unit al părinților!): - Cum a fost omleta de azi dimineață! Aia e o dată în viață! În Amsterdam ori niciodată!

Li( miloasă, că doar e kitchibobo al ei): Lasă-l în pace, că nici tu nu ești mai bun!

Ale( stupefiat de rapida schimbare): - Femeile, ce instabile sunt!

Cri: - Eu m-am resemnat.

Savurăm fiecare secundă rămasă, fiecare râs, fiecare picătura de frumusețe.

Umblăm pe străzi. Într-aiurea, așa cum îi stă bine călătorului.

Parfumuri. Cri caută și caută cu obstinație parfumul perfect. Adulmecă și inspiră până în adâncul plămânilor, o experiență nesfârșită. Încearcă miresmele cum ar încerca să respire. Cu nesaț absolut. În cele din urmă, în extaz terminal, își cumpără parfumul suprem, „Samurai”.

Li:  - Am trecut pe lângă un restaurant și se vedea un colț din bucătărie, iar bucătarul tocmai își băgase mâna într-o oală și o scosese plină cu tăieței!

Cri:  -Ups. Din păcate ochiul ei cel vigilent a văzut ce nu trebuia! Și mai mănânci?

Li îl fulgeră cu privirea. Normal că mănâncă. Parcă nu știe toată lumea cum se lucrează în bucătăriile restaurantelor! Și uite, existăm ca specie! Încă.

Din cinci in cinci minute, Cri exclamă, în timp ce își miroase cu adorație mâinile: „Oh, Samurai!”

Descoperim Whizzle- înghețata perfectă, cu 6 ingrediente diferite. Ditamai adulții, stăm holbați și ne uităm cum ni se amestecă în vanilie albă și rece, cele 6 mirobolante chestii: biscuiți Oreo sfărâmați, alune sărate, vișine rotunjoare și acrișoare, snickers, cocos și caramel. O-la-la! Așa ceva nu am mai mâncat! Și nici nu o să mai mâncăm curând! Din fericire pentru arterele noastre!

 

Ale( din senin, probabil de la doza mare de colesterol):- Oare cum se numește copacul care face capere?

Cri:- Caper!

Trecem prin Wester Park. Rățuște, nuferi roz, statui, plante sălbatice. Amsterdamul răsfrânt în toate apele. Fiecare element în mediul lui și mediile suprapuse, unul pentru fiecare. Straturi peste straturi.

Ale: -Mă simt ca rața în apă!
Cri( visând cu ochii într-aiurea, halucinând): -Mi-ar plăcea ca eu să fiu regizorul, maică-ta maestrul păpușar și tu păpușicul!
Ale:- Normal, voi de fapt mă manevrați, ca pe-o marionetă! Și eu cred că sunt o rață liberă pe canale! Mda. Fiecare cu halucinația lui.

Cri:- Mâine e ultima zi. Ziua decisivă. Li, pregătește Golden Card!

Ale( oarecum sarcastic): -Mergem cu taxiul la cumpărături! Hei, data viitoare, închiriem o mașină. Știi ce frumoase sunt împrejurimile?!

Cri: - Luați-vă permis, dragii lui tătuca, dacă vreți asemenea aventuri! Mie îmi ajunge stresul vacanței. Nu-mi mai trebuie și cel al șofatului printre bicicliști.

 

Ultima seara, la restaurantul hotelului, unde am aterizat epuizați și scotocindu-ne prin lăcașurile goale din portofel. Sunt atât de goale, că nu ne rămâne decât să apelăm la inepuizabila noastră resursă, Alex.

Cri( încercând să fie de ajutor): -Uite, Alex, dacă vrei, nu trebuie să plătești aici, că îți pun ei bill-ul pe nota de plată a hotelului.

Ale( stupefiat):- Adică tot pe cardul meu!

Făcând check-in-ul de pe un calculator al hotelului, Cri, care tocmai a aflat că a doua zi nu are loc la geam  e realmente distrus:

- Mâine, în avion, mă voi gândi la nemurirea sufletului!Timp de 3ore!

Afișează o figură distrusă și anxioasă, se vede cum i se autodistrug neuronii la gândul pierderii prețiosului loc de la geam. De vină e Lili, bineînțeles, care nu a vrut să facă mai repede verificarea locurilor. Normal, că ei puțin îi pasă unde stă, și-așa doarme cu nesimțire tot drumul. Conflictul mut amenință fengshuiul ultimei seri, așa că Alex se așază la calculator, învârte ceva pe acolo și îl rezolvă pe tatăl lui iubit. Va sta la geam și va zâmbi fericit tot drumul. I se recunoaște tacit superioritatea calculatoristică. Samuraiul fericit, copilul fericit, toata lumea fericită.

 

Atmosfera e atât de dulcegăroasă, încât îmi iau repede un ultim pahar cu lămâie de la recepție, sub privirile uluite ale celor doi. Sunt incorigibilă.

La ora 11 noaptea, în tihna camerei.

Ale: - Pe mine mă sperie mama! Nu am văzut-o niciodată așa obsedată! A pus o poză cu capre pe facebook și a scris Seed Farm! Cum adică??!!

Li( râzând și schimbând repede Seed cu Weed):- Taci, că de oboseală! Sper că nu a observat nimeni! Nu am destulă lumină aici, de-aia! Nu văd nimic! Și începe să apese întrerupătoarele camerei, stingând și aprinzând luminile, căutând intensitatea care s-o mulțumească.

Cri: - Aoleu! Dă-i un restart! Dă-i-l repede, că strică device-urile hotelului!

Ale: - Foarte dezorganizată ai fost mama, toată vacanța asta! De când ți-am dat cookie-ul ăla suspect. Ți-am dat peste cap toți neuronii. Oricum, se va nota în analele blogului că eu, Alex, am fost un martir pe scena Dam-ului, nerămânând în cameră nici măcar o dată.

Li( încă suferind că a fost marginalizată) : - În afară de câteva dimineți! Cu „No disturb!”

Ale: - La cât m-ai fâțâit prin Desigual, e de mirare că am supraviețuit! În cinci zile diferite, analizând în fiecare zi dacă să îți iei pulovărul magic. Cinci vizite pentru o bluză! Eu cred că mama are prea multă inteligență emoțională. Și nu mai are deloc spațiu pentru cealaltă inteligență! Oricum, capacitatea ei decizională e nulă!

Cri:- Prin Desigualul ăla simțeam că mi se scurg oasele pe picioare în jos! Că-mi chițăie  neuronii de frustrare printre atâtea poșete și cârpe colorate. Îmi venea să smulg puloverul ăla și să fug cu el, urmărit de toată poliția pe biciclete. Dar nu puteam, că vezi, doamne, ea nu se putea hotărî dacă o să poarte așa bluză șocantă! Pocahontas revival! În Petroșani.

Li( râzând, deloc ofuscată):- Important e că mi l-am luat, nu câte zile a durat! Zi mulțam că m-a presat plecarea!

Trag perdelele peste imaginea Amsterdamului. Biciclete, canale, prăjituri cu mere, mori de vânt, lămâi și stârci, coffeeshopuri, cașcaval și muștar cu wasabi, lalele și saboti, samurai, toate se învălmășesc în luminile aburite ale ploii de seară.