3. Bella Ciao

Vezuviu plutește în fundal oriunde m-aș uita, magnific, nevinovat ca un prunc. Tăcut. Dar Napoli răsuflă zgomotos și nebunie mai mare nu am întâlnit. M-a izbit de la primul pas, ca un sac de box care îți vine peste figură. Clănțănind cu dinții lui de lup. M-a înfășurat în lava curgătoare a caniculei, m-a asurzit cu zdrăngăneala înfiorătoare a milioane de mașini și motoare, mi-a sfâșiat limitele cu lipsa lui de reguli, cu frenezia trăirii.

E exact cum mi-am închipuit, natural, fierbinte, neîmblânzit, cu zone de genul favelelor braziliene, primitiv în nuanțele lui, agitat. Străzile sunt făcute din dale negre, rocă vulcanică lucioasă, cu ape neguroase ce absorb soarele, piciorul pare să ți se afunde până la gleznă în aburii lor fierbinți. Am senzația că sunt într-un cuptor în care mă coc ca o pizza uriașă sau ca o găină trasă în proțap. Napoletanii nu par să aibă probleme de genul ăsta, sunt iuți și descurcăreți, niște supraviețuitori, mai ales ai traficului. Urmez sfaturile citite pe net și traversez strada doar în spatele lor. Au un simț aparte care îi face să ajungă în siguranță pe partea cealaltă, printre șoferii duși cu pluta care vâjâie de colo, colo, indiferenți la culoarea semaforului. Înghesuială peste tot. A clădirilor, storcoșite una-ntr-alta, a oamenilor, a catralioanelor de turiști. 

 Din loc în loc, densa țesătură a orașului se rupe brusc pentru a lăsa un pic de loc câte unei biserici, câte unei statui. Sau câte unei piazza uriașe, încinse, zgâlțâindu-se și ea de vibe-ul napoletan. Te și miri că statuile mai stau în picioare la asemenea vibrații și decibeli.

Dar noi nu suntem aici pentru statui, muzee, pictori sau biserici. Noi am venit să facem o cercetare serioasă. Asupra pizzei. Să o studiem ca formă de artă. Sau ca formă de viață. Așa că ne punem pe mâncat. Pe analize serioase. Aprofundate. Așa cum am învățat într-o viață de profesorat. Studiu de caz.

Cristinelu’ se sacrifică și mănâncă numai pizza. Pizza și iar pizza. E incredibil câtă pizza poate să mănânce omu’ ăsta.  Eu, spirit independent și mai ușor de grețălit, îmi diversific aria de cercetare și mă ocup simultan de pizza, niscaiva paste și gelato. Savurarea celui mai tare gelato devine un obiectiv major al zilei. E atât de incredibil de bun încât la un moment dat nu mi-am dat seama că nu mai am ochelarii pe ochi decât după vreo 10 minute de lins frenetic și extatic. Din fericire erau atârnați de gât. Nu-mi aminteam cum au ajuns acolo.

Explorarea se lasă și cu bătălii. Intrarea la pizzeriile vestite e gata să ne răpună, să ne pună cu botul pe labe, dar noi suntem neam de ardeleni din Carpați, urmașii dacilor care le-au ținut piept romanilor mâncători de pizza. Nu  ne lăsăm și intrăm. Stăm la cozi imense în vâlvătaia celor 40 de grade și biruim.  Asudați, flămânzi, aducem osanale inventatorului aerului condiționat și ne mâncăm pizza. La antica vestita trattoria. Toate-s antice si toate-s vestite.

Dar ce gusturi, oh, Doamne!  Ce gust are mozarella! Dar ce gust pomodorro!. Nu are rost să încerc o descriere, este de nedescris. Tot ce pot să spun e că plimbăm fiecare îmbucătură prin gură și o înghițim târziu, despărțindu-ne de ea cu disperare și regret imens, exclamând mereu: “ Divin!”. E singurul cuvânt pe care îl mai știm. Divin! Nu zic că Napoli înseamnă numai pizza. Înseamnă și gelato și expresso și paste. Toate divine. O spun cu mâna pe inimă. Și o zornăială fierbinte, o vibrație obscură copleșitoare căreia i-am rezistat 4 zile. Și care, în cele din urmă m-a doborât. Prea fierbinte, prea fără zăgazuri pentru nervii mei încercați din greu. Prea pasional. 

După un maraton de pizze, paste, gelato, 40 grade amplificate de dalele negre tuci, pe fața noastră se citește probabil epuizarea banchetelor romane. Nu mă mir că stăteau întinși pe paturi în timp ce se ghiftuiau. Ne-am finalizat studiul. Am bifat toate pizzeriile vestite din oraș. În urma analizei exhaustive și sistematice, pot spune că fiecare face cea mai bună pizza din lume. De fapt, cred că și cea mai obscură trattoria din Napoli face cea mai bună pizza din lume. E în sângele lor înscris. Se moștenește din tată-n fiu. Sunt rețetele sacre. Pentru inițiați.

Suntem la Il Sorbillo, îndopându-ne ca disperații, lingându-ne degetele, gâfâind și rostind periodic “Divino!”. Când unul, când altul. Dialogul e minimalist și de-a dreptul sărăcuț. Ca să nu zic idioțel. De la carbohidrați, probabil.

Lili ( pipăind fața de masă de un roșu napoletan, are niște nedumeriri profunde): 

         - Asta e de hârtie sau de pânză?

Cristi ( mestecând cu religiozitate, cu ochii dați peste cap în extaz): - Nu știu, Lili, că n-am timp.

 

 Cri( de-abia răsuflând): - Mult!

 Li: - Mai stai un pic.

 Cri:- Pizza asta nu pot s-o las. Best pizza in the world. Mi-ar plăcea să lucrez într-o pizzerie.

 Li:- Obositor.

 Cri:- Dacă nu la 50 de ani, atunci când?! Acolo, în 50 grade, lângă cuptor. Știi cum zicea Toto: ”Cu ceva tre’ să vină.” La mine să vină  in timp ce lucrez ca pizzaiolo. Cu Pizza in brațe.

 

Cri( după două pizze, una la amiază, una seara, după 4 zile, șase pizze): - Oare a treia pe azi cum o fi?! Nu au nevoie măcar de “washer man”? Să trăiesc și eu în Napoli. Să încep de dimineață cu pizza și să nu termin până noaptea.

Zeci de mii de oameni înfulecând, ronțăind, înghițind tone de pizza. Încontinuu. Un oraș întreg mâncând numai pizza. Oriunde te uiți, numai pizza. Altceva nu se mănâncă la terase. Toți înfulecă de parcă ar fi ultima lor masă. Napoli însuși e o pizza uriașă, fierbinte, gata să te înghită dintr-o sorbitură explozivă.

Li( după ce a făcut poze la tavan, pereți, usturoiul de deasupra lui Cristi, atârnând pe pereți, roșiile ciorchine, în așteptarea meniului impresionant, format din ... pizza): - Cri, mai pune-mi niște apă ( bem apă chioară, să amortizăm efectul).

Cri:- Prego, se zice, Lili drag. Dacă ești la Napoli, vorbește ca napoletanii. Că de mâncat,  e clar că mănânci ca ei. Uneori te și comporți de parcă te-ai fi născut cu vulcanul în brațe. Dar mai bine taci și mănâncă. Uite, paste Vezuviu. Pizza Quattro Formaggi- catifea pe limbă, mătase pe gât.

Adevărul e că toate astea duc la o stare de bună dispoziție permanentă. Cu kilogramele fluturând colateral la greu, suntem totuși zglobii ca niște canari și fredonăm întruna Bella Ciao, frumoasa canțonetă italiană pescuită în timpul turului cu hop on- hop off.

Cri ( vigilent cu zgârcita de nevastă-sa): - Lasă-i ceva chelnerului.

Li ( și mai vigilentă, nu cumva să fie fraierită de șmecherii de italieni):  -Poi uite, coperto! Și-au luat singuri ciubucul. Pe nota de plată.

  Cri( cu bun simț și cu milă, nu se știe față de cine): - Lasă-i măcar 50 cenți.

Li ( mărinimoasă): - Îi las 50, se subînțelege.

 Cri ( filosof): - Păi nu știu dacă se subînțelege, că tu ești buldog din ăla rău.

 Li( revoltată): - Așa numești tu un justice fighter?!

 

Seara, pe la 10, în drum spre casă, gâfâim de căldură. Sau poate din cauza burților pline ochi de pizza și paste stratificate una peste alta. Analizăm ce o să mâncăm  a doua zi și unde, în ce locație excepțională din studiul lui lili.

 Li: - Îți dai seama că noi am mâncat ca porcii și acum planificăm de fapt ce să mai mâncăm?

 Cri: - Dar ce vrei să planific, Liliuca, lecțiile la clasa a 5-a? Fiecare planifică ce dorește și ce-l taie capul.

 

Cri( mergând agale prin căldura emanată de dalele negre, în plină noapte):-Un expresso, ceva? Numai ăla mai încape.

Plecând spre Milano, sperăm să mai avem bani de mâncare. Ceva nu e în regulă cu computerul nostru superperformant ( ăla de pe umeri!). Ne gândim numai la desfătările burții. Cred că am făcut o buclă din aia neuronală, bătătorită prin repetiție, pe care scrie pizza, paste, gelato, pizza și da capo!

Milano, mamma mia! Milano e larg, aerisit, classy, elegant, scump. Toți ascunși la umbră pe terase, sorbind din cocktailuri de zeci de euro, numai noi, ca și cămilele egiptene a trebuit să străbatem nu  dunele de nisip, ci bulevardele pline de Prada, Armani, Gucci și altele. În căutare de ceva ieftin. Numai că nu s-a inventat la Milano așa ceva. 

 Li( meditativ):- Cri, mai avem 100 euro. Să-mi iau o poșetă sau să mâncăm?

Cam atat despre Milano. E frumos, dar nu seamănă deloc cu Napoli. E mai boier, e fițos. Nu e locul unde poți să mănânci pizza până leșini și să mai ceri una. Nu e locul care ni s-a tatuat fierbinte pe suflet. N-are vibe. Nu e Bella Ciao.

2. Gelato și rosso pompeiano

Mergem pe străzile arse, de-a dreptul moarte, în timp ce îmi trag mai bine pălăria pe cap și verific dacă am lentilele de protecție la locul lor. Sper să nu erupă iar Vezuviul chiar acum, dar dacă nu o face, sunt bine baricadată să fac față puhoiului sticlos de căldură albă, strălucitoare ce se revarsă de sus peste noi. Acum ne-am găsit și noi să vizităm Pompeiul, în luna lui cuptor! Nu suntem prea normali. Dar asta nu e o noutate. Unde sare temperatura de 40 de grade, hop și noi. Poate avem totuși ceva deficiențe de gândire logică, niscaiva stricăciuni la cap. Nici nu-i de mirare, cum ne învârtim tot prin temperaturi de furnal! 

După primele zece minute de plimbat printre ruine simt impulsul aproape de necontrolat de a pleca val vârtej și de a fi fericită. Mă mulțumesc să bombăn în gând și să zâmbesc serafic către Cristinelu’, care este în extaz, superîncântat că a dat de mama tuturor ruinelor și zburdă ca o căpriță de colo colo, făcând poze epocale cu mumii, pietre și cadavre pompeiene negre și disperate pe vecie.

Bombăneala din capul meu asediat de razele ucigătoare devine din ce în ce mai asurzitoare, dar deocamdată nu pot strica plăcerea omului, așa că o mai țin cumva în frâu în spatele zâmbetului leșinat de plictiseală.

Înțeleg că totul e efemer, dar chiar să permanentizăm această efemeritate?! Să o facem nemuritoare?! Zău așa! Lucru slab! Ca un memento mori etern. Altceva e vremelnicia naturii. Plină de bun simț. Mereu renaște.  În Pompei nu mai renaște nimic. Niciodată. Copleșitor de discordant. Simt că mă turteste efectiv. Că îmi așază pe umeri mii de ani de efemeritate pietrificată. Deja merg aplecat și mă ia cu leșin. Asta trebuie să fie Valea Plângerii. Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte sunt exact aici. Răsucite, contorsionate. Vaierele trecerii par să țâșnească din zidurile înnegrite, fluturându-și fără noimă  brațele mumificate. Gata să mă prindă.

Mă scurg  pe lângă ziduri fierbinți și arse, nu e rost de nici o  buticăreală. Urâtă chestie. Atâta măreție e prea copleșitoare pentru sufletul meu gingaș. Kilometri întregi de ruine și moarte. Sunt gata să cedez și să mă transform într-o uscăciune, ceva de genul strâmb și carbonizat, când totul e salvat miraculos. Trag cu urechea la ce explică un ghid grupului toropit, semicomatos de turiști și aud niște silabe delicioase, “rosso pompeiano”. Ce rezonanță, ce sclipiciune luminoasă, de dincolo de lumină. Ce spiriduș de cuvânt!  Și încep să îl văd peste tot. Rozul cu pricina.  Alunecând pe ziduri vechi, dulce și sprințar ca o adiere. Ca o mângâiere. Totul devine frumusețe pură. Agresivitatea nudă a ruinelor se îmblânzește de parcă ar fi fost atinsă de penelul unei nemuriri gingașe. Rosso pompeiano țopăie ca un licurici grațios și plin de farmec printre sunete și imagini vechi de mii de ani. Îl ating cu degetele pe cărămizile fierbinți, îl rostesc murmurat. Efemeritatea a devenit ceva ce poate fi îndurat, trăit, ars și decantat în silabe  de cântec si râs. Pentru că există rosso pompeiano.

Asemenea trăiri istorice fundamentale, asemenea atingeri esențiale ale vremelniciei noastre, combinate cu nemurirea morții înfiorător de eterne te zgâlțâie rău de tot. Să pipăi faptul că ești o biată păpădie carbonizată e al naibii de șocant. Trebuie compensat cu ceva. Echilibrul trebuie restabilit urgent. Aproape îl târăsc pe Cristineață spre un gelato. Mai nou mă răsplătesc pentru orice cu o înghețată. Slavă domnului pentru gelato italian! Te face să treci peste orice! Chiar și peste omniprezența Vezuviului.

 

 

Una storia italiana di belezza e passione

1.  Grandissimoooo!

Încă mi se învârt toate în cap. Țara asta e un caleidoscop, oricum îl întorci dai peste altceva, un altceva șocant. Un “shocking news” perpetuu. Fie te ia cu leșin de atâta frumusețe, nemaivăzută și nemaiauzită, fie te lovește vibrația trăirii, zgâlțâindu-ți oasele,  neuronii, chiar și firele de păr din cap. Fie nu îți mai revii niciodată pe deplin după ce ți-ai dus papilele gustative până la gustul ultim, originar aici și neîntinat de rafinamentele inutile ale civilizației.

De la început știam ce vreau. Orășelul cu pricina e pe lista mea de locuri speciale. Da, da, am o listă de asta, ca să nu uit care-mi sunt obiectivele majore în această viață. De fapt mi-ar trebui vreo 10 vieți să bifez tot ce e acolo, așa că nu am de ales, trebuie obligatoriu să ajung cel puțin centenară. Vreau să îmi port picioarele tremurânde prin lume măcar încă juma’ de secol.  Mai nou, deviza de pe ușa mea spune clar: ”Totul e posibil!”. Într-un fel sau altul.

După o scurtă aruncare în apele Bookingului, scorurile de la Positano m-au făcut să respir adânc ca să-mi revin din groaza vinderii unui rinichi sau ceva de genul (nici Cristi n-a părut prea încântat de idee!), așa că m-am repliat rapid spre Sorrento, singurul unde puteam să sper la o cameră decentă de pus capul jos, cutremurată de atâtea vibe-uri. De-acolo urma să iau Coasta Amalfi cu asalt.

Zis și făcut. Citisem că drumul e îngust, periculos și că îți activează amigdala mai ceva ca un salt cu parașuta. Mă cam tem de chestii din astea, sunt fricoasă ceva de speriat, mai ales că trebuie să mă conserv cumva până la 100 de ani, așa că m-am uitat cu atenție la șoferul autobuzului, sperând să citesc competența înscrisă apăsat pe fruntea lui. Mulțumită de rezultat, am pornit la drum spre iubitul Positano, să îl văd măcar în treacăt. Mai bine o vizită scurtă decât niciuna. Mai bine acum, decât mâine. Asta e filosofia mea de viață și e bună, știu. 

Italianul conduce în stil propriu, degajat, profesionist, luând curbele strâmte cu nonșalanță exersată. Cristi a avut ideea absolut măreață să stăm exact în spatele lui pentru a ne impregna mai bine cu frumusețea inegalabilă a peisajului. Mă  impregnez, nu-i vorbă, dar mi-am cam pierdut suflul. Prăpastia încearcă să se năpustească direct spre mine și doar geamul subțirel pare să o țină departe de eul meu fragil și înspăimântat.  Abia încep, cu infinită grijă, să îmi recapăt uzul respirației, când în autobuz urcă o tinerică flu-flu și se așază pe primul rând de scaune, în dreapta. Și ce credeți că face șoferul nostru, italian din tată-n fiu și pasional de la atâta caniculă câtă înghite zilnic?! Și neînsurat, nenorocitul, că m-am uitat să văd dacă are vreo verighetă, să o sun cumva pe nevastă-sa. Ce să facă, sărmanul nevinovat?! Începe să flirteze cu tinerica cea voioasă. De câte ori scoate vreun giugiuluc mângâietor pe gură, întoarce și capul să vadă efectul asupra scumpetei. Capul întors complet de la drumul în fir de ață!! Noooo! Adio admirarea peisajului. Dau să mă sufoc. Mi-ar trebui rapid o pungă de hârtie să suflu în ea. Nu pot să văd, pe parbrizul larg și aburit de căldură, decât știrile cu majuscule:”Autobuz cu turiști căzut în prăpastie. Printre ei și români. Sărmanii. Cauze necunoscute. Cutia neagră nu s-a găsit încă.” Cristi, căruia îi împărtășesc tot ce simt, secundă de secundă, în speranța unei oarecare empatii, zău așa! îmi spune sec, printre dinți, că autobuzele n-au cutii negre. Bineînțeles că ăsta are,  dacă urmează să planeze ca un avion! Așa e logic.

Palidă, verde, gâfâind de groază îmi urmăresc șoferul la fiecare întoarcere a capului, încercând să țintesc drumul cu ochi de vultur în locul lui. Drum îngust, pe care trebuie să claxonezi puternic, cu sunete de sirenă în curbe, să nu mai între o altă mașină pe contrasens, căci nu încap două odată, drum plin ochi de scutere țâșnind de nebune în toate părțile, italienii ăștia sunt chiar turbați și complet lipsiți de simțul măsurii, mă conving încă o dată. Atâta pasiune într-ale trăitului poate să ucidă! Drum pe care de multe ori ne oprim la 45 de grade căci nu mai e loc de trecut, cine gaia m-o fi adus pe coclaurile astea?!  Mă strâng ca un arici la gândul că îmi voi pierde prețioasa viață înainte să bifez lista și mă gândesc frenetic cum să-l reclam pe șoferul june prim. Cristi, la rându-i, se chircește de groază la gândul că mă voi certa cu omu’ și voi stârni un conflict internațional. Îmi tot șâșâie să mă liniștesc, de parcă aș fi copil mic și tocmai am văzut bau- baul. Din fericire pentru toate părțile implicate tinerica  coboară după 15 minute, cronometrate de mine pe ceas și  putem  să revenim la starea inițială, de căscat gura la frumusețile nepieritoare. Mă simt ca după niscaiva sporturi extreme, ca și cum m-aș fi avântat într-un uriaș bungee jumping, sărind direct în miezul Paradisului. În Positano- chic bon-bon de limoncello. Orășelul meu preferat.

Poate că e efectul adrenalinei, dar simt acut, ascuțit ca o durere în piept, că realitatea s-a autodepășit, și-a ieșit cu totul din țâțâni de atâta splendoare. Mă uit la Cristinelu’, strălucește de parcă e aurit, suntem cu zâmbetul până la urechi și ne felicităm reciproc că am mai nimerit într-un loc superb de pe pământ.  Pășim cu grijă, încercând să ne revenim în urma impactului năucitor. Am senzația că m-a lovit un tsunami de frumusețe și m-a terminat pentru toată viața. Nu o să-mi mai revin și nu o să mai pot trăi în altă parte. Am atins măsura de sus a lumii. Cum să mai îndur orice altceva?! Ce mă fac acum?!  Aerul dulce, cu miros de mare și lămâi se stratifică în arome de soare și munte. Niciodată nu au mirosit lămâile așa! Valuri, valuri de căsuțe albe, alunecând spre apă. Culoarea incredibilă a mării, amestec violent, fluid de turcoaz, bleu și cerneală ce se întâlnește abrupt cu muntele și verdele lui curajos, fuziunea perfectă! Flori peste tot, armonie absolută, ciocănindu-mă pe fiecare centimentru de epidermă, bombardându-mă până la leșin, acesta este raiul, simt asta cu tărie, o simt dureros până la os.

- Cri, aici vreau să vin, să stăm măcar o săptămână la plajă. Ah, să trăiesc la maximum de frumusețe ever! Sau măcar 7 zile!

Cri( apucat de groaza unei viziuni macabre):- Li, da’ Grecia ce are?! Drăguța noastră Grecie! Nu vezi că aici un șezlong , unul singur, costă 25 de euro???!! Chiar vrei să ajungem homleși?!

 Mda. Positano, my love, mia casa, ești perfect! Mai puțin scorurile, e adevărat, dar asta numai pentru că suntem noi zgârnobi. Tu meriți totul! Poate într-o altă viață, totuși!

Cu retina încărcată de albastru și splendoare ne ducem mai departe, la Amalfi. O altă magie, mai vintage, nu ca la Positano al meu, proaspăt ca o lămâie. Un abur istoric, încolăcit pe străzi mai largi, spații mai drepte, o grație mai subtilă, nu așa explozivă pe biata mea retină. Sorrento e cuminte și dulce, armonios într-un mod calm, liniștit, comfortabil până la modestie.

Dar dintre toate, Positano mi-a rupt inima.

Ce zi superbă a vieții mele! Să ajung să pipăi toată frumusețea neasemuită, tulburătoare a coastei amalfitane, să o adăpostesc între amintirile mele ca pe o floare de nu-mă-uita prețioasă și să o port mai departe cu mine, ce noroc, ce binecuvântare!