Sunt foarte mândră de
mine. După ce am chestionat o clasă întreagă ce înseamna hashtag și copiii de
clasa a șasea mi-au explicat timp de 20 minute până am reușit să pricep ceva,
uite că folosesc și eu termenul. Sunt în rând cu lumea!
# De ani de zile, una din „pretențiile”
mele de profesor organizat este ca elevii să-și facă portofoliu. În care scriu
mai mult eu, ca apucata, să mai scutesc pruncii de munca de jos. Dar așa vreau
eu, să aibă ei materia frumos adunată și sortată. Brusc mă apucă un gând
autodistructiv și îmi dau seama că s-ar putea să fi făcut doar a nu știu câta chestie
inutilă. Ia să întreb eu beneficiaru’, îmi spun și mă întorc spre istețul care
tocmai se muncește să traducă ceva.
-Îți folosește la ceva portofoliul ăsta la engleză? Sau
îl scriem degeaba?! Spune, să renunțăm la el dacă e doar un moft de-al meu de
profesor! Îți trebuie sau nu?!
Copilul stă un pic pe
gânduri, aproape mângâindu-și bărbia în efortul profund de reflecție.
-Doamna, ba eu cred că îmi trebuie! E bun!
concluzionează el hotărât.
Tresar a speranță, dar îl privesc cu îndoială, asa că îmi dă și
argumentele:
-Uitați, anul trecut bunica a avut nevoie de el!
- De ce ?! îl intreb șocată.
- Păi a avut așa, un zvâc! Înțelegeți? Și poate și sora
mea va avea nevoie de el, acum e încă în clasa I, dar nu se știe niciodată!
Izbucnesc în hohote de râs zguduitoare. Printre ele, reușesc să îngaim:
-Ce a avut bunica?! Dar câți ani are bunica?
-Un zvâc, doamna. Cum să vă spun?! Așa o apucă. 55 de
ani. Dar asta a fost în clasa a șasea. Apoi a avut un an repaus. Acum a
apucat-o nemțeasca.
-Păi si tu ai ajutat-o? La engleză. Să îi explici ce și
cum.
-Am vrut, doamna, dar a zis că o iau prea repede. Că n-am
răbdare.
Continui sa râd la gândul bunicii tinere dintre
munți, care a avut un zvâc și a avut nevoie de portofoliul nepotului la engleză.
Și râsul sănătos îmi spală dezamăgirile. E clar! Atât despre felul în care stăm
blocați pe tipare greșite și inutile. Nu mi-au trebuit decât vreo 30 de ani să
ies dintr-unul. Bravo mie!
# Îmi vuiește capul și îmi sună clopote de diferite big
bang-uri prin toate celulele nervoase. Cristinelu’ are o nouă jucărie. Un
expresor de cafea. O grămadă de căni se întrec în culori și nuanțe pe masă, cu
tot felul de cafeluțe de tărie diferită, iar eu le tot gust, dându-mi cu părerea,
uite ce spumă are asta! Hm, gustul la astalaltă e grozav, și ce culoare! Tot laud,
doar, doar se oprește. În final nu mai știu de capul meu, la propriu. Se știe
că nu disting prea bine gusturile și mirosurile, așa că efortul de a înțelege
ceva a dus la degustări intensive. În curând o să îmi curgă cafea prin vene. Cred
că mi s-a schimbat și culoarea ochilor. Poate șterg și praful prin casă cu
ocazia asta! Ceva tre’ să se întâmple cu toată energia care îmi bubuie prin
puls! Iar marele maestru al ceremoniei cafelei stă imperturbabil, părând să nu
îi pese deloc de cafeaua irosită. Ci doar să își dea aere de alchimist prețios.
Te pomenești că trebuie să îl angajez cu normă întreagă! Barista personal.
# - Doamna, dar mama dumneavoastră trăiește? Înseamnă că nu sunteți așa de bătrână!
# Mă uit atent pe net, cercetez vremea pe ore:
-Uite, Cristi, pot să-mi scot rufele afară, că scrie că
e parțial însorit!
Cristi( exasperat de prostia neveste-sii): - Femeie, lasă netul, uită-te pe geam! Unde vezi
tu parțial însorit?! Nu vezi că plouă imediat?!
Ziceți și voi acum,
nicicum nu e bine! Când mă uit pe cer și văd că e soare turbat, Cristi îmi zice că va ploua curând, conform netului. Când
mă uit pe net, trebuia de fapt să mă uit pe cer! Cine mai înțelege! Încurcate
sunt căile meteo!
# Suntem la Herculane, cu
prietenii, tocmai ne-am băgat în micul bazin cu apă sulfuroasă, plin ochi cu
bătrânei care-și tratează reumatismele. Și cu noi. Mă uit la apa fierbinte, în
viața mea nu m-am băgat într-o apă mai murdară și sper să supraviețuiesc. Ăsta
e cel mai curajos lucru pe care l-am făcut vreodată. Similar cu bungee jumping
si paddle boarding laolaltă. Cristi încearcă să mă liniștească, e apă curgătoare
și ce mi se pare mie aiurea sunt firicele de sulf și alte minerale. Ha! Oricum,
am un scop înalt: să-mi vindec genunchiul, care scârțâie major. Ce nu încearcă
omu’ la nevoie?! Ieșim, mă apucă o euforie nebună, cred ca e efectul
adrenalinei. Oh, asta simt cei ce fac sporturi extreme?!
Lili: - Eu nu am făcut duș
să rămân cu tot sulful ăla pe mine, curativ, și cu microbii.
Adri( care nu a intrat și
a stat nobilă pe margine): - Las’ că mor
toți microbii în apa aia. Oricum, toți aveau micoze la picior, toti babalacii ăia
care intrau.
Cri( oripilat): - Păi și
de ce nu ai spus mai repede?!
Adri: - Erați deja în apă
până în gât.
Cri: -Și cu micoza sub braț!
Las, Adri, că tot la spital la tine
ajungem.
În concluzie, bazinelul cu
apă de pe vremea romanilor a căpătat numele de cod „La Micoza” și într-adevar
sulful a omorât toți microbii. Ce noroc pe capul nostru! M-a lăsat și
genunchiul, deși nu știu din ce motiv, că doar nu e logic să-mi treacă doar de la o
baie, nu?!
# În drum spre marea scaldă de la Herculane.
Adri: - Să oprești undeva,
că am uitat să iau nospa și cred că mă apucă o criză de rinichi.
Li: - Stai să văd, poate
am eu. Scot mormanul de pastile din poșetă, doza cu care circul zilnic.
Aspirină, algocalmin, arcoxia, uiteeeee, nospaaaa!
Adri, tresărind de
bucurie: - Uraaaa!
Tot Adri( realizând crudul
adevăr): - Ce-am ajuns! Să ne bucurăm de medicamente!
Ne privim și începem să
râdem în hohote. Suntem în aceeași oală. Și ne bucurăm împreună.
