Pentru mame, tați și alți doritori

Puiul mic de om stă în fața lumii. Și e fără apărare. Singurul ecran protector e mama. Cea care trebuie să  filtreze amenințările lumii prin toată ființa ei și să permită trecerea doar a luminii și a zâmbetului. Cea care poartă în ochii ei măsura echilibrului lumii. Cel puțin până când plastilina calda și dulce din mâinile ei se va mai întări un pic. Până va căpăta un pic de putere să respire singură.

Ce se întâmplă când filtrul mamei nu funcționează?! Când, din diverse motive, propriul ei echilibru a fost deja distrus?! De o altă mamă din trecut sau de cine știe ce alte calamități. Când dragostea ei maternă nu e deloc atât de nesfârșită încât să îi poată echilibra sistemul?! Când mama însăși e damaged?! E pe avarie! E colerică, isterică, exagerată, dominatoare, posesivă, indiferentă sau orice altceva în afară de model de echilibru?! Gingășelul mic va fi bombardat cu o alternanță năucitoare de foc și gheață. Între Vezuviu și Himalaya, va supraviețui cum va putea. Mama va fi pe rând, conform toanelor și umorilor, dulce și supraprotectoare, înconjurând copilul cu gingășii exagerate, diminutive și gângureli, chiar și la vârsta adolescenței sau a maturității, comunicându-i neapărat ideea maximei lui importanțe pentru ea, apoi agresivă, explozivă în colericitatea ei, bombardându-l pe „necorespunzătorul cel mic” cu cele mai dure epitete. Copilul de-abia cu o secunda înainte adorat, nu va mai fi suficient de ordonat, de harnic, notele îi vor fi prea mici, orașul sau întreaga lume vor râde de ea că are asemenea copil, defectele lui vor fi imense și incomensurabile. Copilul nu știu cui sau propriul frate vor fi mai lăudați, dați ca exemple pozitive și vor intra în grațiile deznădăjduite ale acestei mame disperate. Să nu mai vorbim de propoziția emblematică:”Pe vremea mea, eu…”. Propoziție care te poate scoate din minți. Complet fără sens! Ce rost are să vorbim de alte timpuri?! Acestea sunt vremuri unice și grele. Atât de grele! În care omul se pierde de om. Se pierde chiar de sine. Dar vremurile au fost oare vreodată  altfel?!

Comportamentul oscilant al mamei nu va face decât să destabilizeze copilul pe viață. Supus unor șocuri repetate, va tot rătăci chinuitor între:„Mă iubește? Mă disprețuiește?!”. Își va construi drumurile în funcție de groaznica întrebare:”Ce să fac ca să câștig iubirea mamei?!” Negăsind raspunsul, căci ceea ce nu este, nu este. Singura întrebare corectă nu va mai fi pusă niciodată. Nu va mai fi timp pentru  „Cine sunt eu?!”. Nu într-o singură viață de om.

Rezultatele evidente ale tratamentului aplicat de cea mai importantă persoană din viața copilului?! Inițial, mica formă informă va crede tot ce i se spune. Că nu e bun de nimic, că nu e în stare, că nu o va mulțumi niciodată! Posibil să creada asta toată viața lui. Ditamai adultul, poate o somitate în domeniul lui, ascunzând pe undeva un copilaș temător și îngrijorat că mama lui nu îl place suficient ca să fie mulțumită. Înfricoșat să se arunce în orice încercare nouă a vieții pentru că odată i-a spus lui mama că nu e bun de nimic. Că viața e plină de oameni răi care vor râde de el, îl vor batjocori. Va întoarce capul mereu spre mama, așteptându-i aprobarea, iubirea niciodată câștigată. Mama, de multe ori „ analfabetă” va privi mereu cu ochi inchizitorial asupra vieții lui, nevăzând nici marile realizări profesionale, nici evoluția personală. Privirea ei neîmplinită va vedea doar „necorespunderea”.

Omul, respectiv dragul de copilaș, e o ființă adaptabila. E un supraviețuitor. Între „fetița mea e atât de cuminte, ne înțelegem ca două prietene” și „Cât de proastă poți să fii să faci așa ceva, nesimțito și obraznico?!”, copilul se va adapta. Va supraviețui. Va metaboliza. Întâi va construi, cu mâinile lui micuțe, fragilo-transparente, o ușă mare de oțel și piatră, între el și restul lumii. Apoi încă una și încă una. Va încuia miezul acela sensibil și atât de dureros să nu-l mai vadă nimeni. Să nu mai știe de suferința aceea năucitoare și pulsândă. Va ascunde cheia. Atât de bine, că s-ar putea să n-o mai găsească niciodată. Protejat de asalturile oscilante, ascuns sieși de sine însuși. Va privi cu ochii goi orice încercare de străpungere spre emoția pură. Nimeni nu va mai călca cu bocancii, cu țintele prin sufletul lui gol. Nu va mai sta niciodată dezvelit în pulsația cruda a sentimentelor.

În funcție de resursele fiecăruia, de natura agresivității mamei, copilașii originari nu mai sunt deloc originali. Seamănă atât de mult între ei, încât permit încadrarea în tipologii. Sunt copilașii standard. Îmi rup inima.

Copilul-cameleon. Atât de versatil. Manipulator. Îți va oferi ce vrei să îți ofere. O face inconștient, acesta e mecanismul lui de apărare. Daca mama -„mediul lui înconjurător”- e prost dispusă, va fi și el prost dispus, susținând-o în încercarea ei de a înnegri lumea. Va veni și îi va furniza povești( adevărate sau nu) care vor confirma punctul ei de vedere. Colegii vor fi invidioși, răzbunători, profesorii nemernici, toată școala, toată lumea o nenorocire! Niște proști și niște răi cu toții! Daca mama are persoane pe care nu le suportă, va născoci povești ce îi vor alimenta mamei ostilitatea. Sau va reinterpreta. Realitatea se aliniază de multe ori cum vrem noi. Vedem ceea ce vrem să vedem. Copilașul cameleon e oglinda mamei. Cu timpul, va învăța să faca așa cu toți adulții. Va simți cu acuitate cele mai ascunse dorințe ale lor și le va furniza exact imaginile pe care aceștia și le vor dori. Va manipula cu mai multă sau mai putină măiestrie, îi va învârti pe toți pe degete. Își va schimba ideile și dedicarea la fel ca hainele. Îi vedem pe toți în jurul nostru. Peste tot. Cameleoni adulți ascunzând în spatele  nenumăratelor straie imaginea dezechilibrată a mamelor. Oglinda ei deformatoare.

Copilul-scorpion. Rebelul. Va fi contra numai pentru a te enerva, a te scoate din minți, a te destabiliza, așa cum ai făcut-o și tu! Își va face tatuaje, piercinguri, va alege experiențe aproape anihilante încercând să te șocheze. Încercând să mai simtă ceva. Va avea o părere atât de proastă despre sine, încât cu greu se va mai recupera vreodată. Tot timpul mânios, va fi uneori chiar mai isteric decât tine, mama lui; te va privi atât de dușmănos , încât vei începe să te întrebi cu voce tare unde a dispărut copilașul cel dulce de ieri. Atât de supus, atât de ascultător, încât puteai să faci orice cu el. Acum toți se plâng de el, absolut toți, în afară de gașca cu care s-a înhăitat. Drumul coboară atât de repede în jos, încât nu se știe dacă mai poate fi oprit. Numai spini, va arunca flăcări la orice tentativă de a-l aduce pe „calea cea bună”. În esență nesigur, pentru că încrederea în sine i-a fost sabotată permanent, în ciuda tatuajelor și a viciilor afișate, va fi ușor de întors spre rău de către oricine, va privi nesigur spre valorile lumii, neștiind care sunt false și care veritabile. Se va opune din reflex la orice adiere a binelui, pentru că în sinea lui știe foarte bine adevărul. Nu e bun de nimic. Nu suficient, oricum.

Copilul-floarea soarelui. Cel care va face orice îi spui, și nu numai dacă îi spui. Care va anticipa orice dorință a ta și va sări să o îndeplinească, uitând complet de dorințele lui. Vrei să aibă numai nota zece?! Va învăța zi și noapte pentru asta. Pentru a smulge un zâmbet de pe buzele tale. Vrei să performeze la șah, vioară, tenis sau mai știu eu ce?! Va performa, cu pretul copilăriei și al zâmbetului, uneori cu prețul sănătății lui. Chiar va plusa, va veni în calea dorințelor tale, privindu-te cu ochii mari, cerșindu-ți aprobarea, admirația. E atât de bun, încât nu îți vine să crezi. Ce dacă exercită un control atât de feroce, atât de consumant, încât în curând va fi doar o mască de clovn zâmbăreț, uitând să râdă sincer, să țipe, să alerge. Să strice. Neștiind să se certe cu tine pentru drepturile lui. Docilitatea lui te va induce în eroare și, dacă prin absurd, va răsări cu adevărat cândva, transformându-se în foc și pară și explozie solară, tu, mama lui, obișnuită cu micuța floare a soarelui, s-ar putea să îl renegi, nerecunoscând nimic din tăișul frunzelor lui. Doar ai cultivat blândețe și ascultare, nu ascuțiș și împotrivire! Ce-au făcut cu copilul tău?!

Copilul-zid. Deprimat, indiferent. Nu-l mai interesează nimic, nu vrea să faca nimic, doar să-l lași în pace. Toate resursele lui s-au consumat pe construirea fortăreței ce-i înconjoară inima. Nu mai are energie pentru nimic altceva. Totul i se pare fără sens. Nu poate să se urnească în nici o direcție. Zemflemeaua face casă bună cu îndepărtarea de tot și de toate. E singuratic și fără busolă. Deznădejdea lumii apasă greu pe umerii lui fragili. Te privește cu ochii goi și singura dată când se activeză, când pare să trăiască și să simtă ceva e în mijlocul unui joc pe calculator și lumea reală e atât de departe, pe cât poate el să o arunce. E atât de greu să îl interesezi, încât a-l învăța ceva pare o fata morgana complet lipsită de sens și direcție. E ca o rătăcire în deșert. E placid, e fără opinii, e în număr din ce în ce mai mare. Nu se implică în nimic. Nu poate nici să ridice o hârtie de pe jos. Nu are putere să o vadă. Zidurile care îi înconjoară inima și mintea se tot multiplică și cufundă lumea în gri. Plumbul i se atârnă de aripi și i le încremenește pe vecie. Nu poți vorbi cu el, nu știe cuvinte.

 

În toate aceste variante și poate în nenumărate altele, frumoasele posibilități, virtuala devenire a copilului au dispărut. Înainte de a prinde puteri, înainte de a crește. Bonzaiul din sufletul lui s-a chircit cu totul. Ceea ce a rămas e o personalitate răsucită, modificată, un măslin straniu și contorsionat, chinuindu-și ramurile spre același soare egocentric: aprobarea maternă. Neputând niciodată să se desprindă. Să înflorească. Să dea rod.

Unde e copilul- adult vesel, liber să spună ce gândește, luptând cu vântul să-și aleagă calea?! Liber să se certe cu tine, mama lui, convins fiind că nimeni, nimic în întreaga lume nu i-ar putea răpi dragostea ta?! Convins până în străfunduri, până în rărunchi că nu trebuie să te convingă, nu trebuie să te câștige, nu trebuie să lupte pentru iubirea ta. Știind în ADN-ul lui că iubirea ta e singura pe care nu o să o dezamăgeasca niciodată. Unde e cel liber să fie el însuși?! Să fie furtună și adiere lină, curcubeu sau păpădie?!

 Bietele mame, poate nevinovate în intențiile lor, dând tot ceea ce cred ele că e mai bun, încercând să acopere cu viața copilașului vise din propria lor inimă, vise transferate strâmb asupra fragilei flori însetate de iubire și ocrotire. La școală poate nu au avut rezultate nemaipomenite, dar vor ca el, copilașul lor unic să fie cel mai bun. Nu-și amintesc deloc despre propriile realizări, dar acum vor! Vor cu adevărat! Pentru că sunt mame atât de bune, încât își doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor. Ce dacă nu pot fi exemplu personal?! Au învățat din propriile lor greșeli. El de ce să mai facă greșeli?! Pot răni, pot modifica, pot condiționa tot viitorul copilului. Cu perseverență și dedicare. Cu iubire. Cu sacrificiu de sine. Căci nimeni nu e mai dedicat ca o mamă care se sacrifică, care nu mai respiră decât pentru copilul ei. Care nu are alt sens în viață. Care a fost așa de rău terminată de proprii ei părinți sau de întâmplările vieții ei, încât în sfârșit trebuie să facă ceva bine! Acest copil va fi ceea ce trebuie să fie! Nu înțelege, draga de ea, că ceea ce îi trebuie copilului ei e o mamă care își vede de viața ei, care trăiește prin ea, care nu își atârnă tot echilibrul de mica ființă care îi crește prin preajmă. Care e puternică în sine, nu prin copilul ei. Care nu sufocă. Care nu oscilează. Care permite înflorirea bonzailor și a curcubeielor.

Și lanțul se propagă deteriorat din za în za, din secol în secol, din mamă în mamă. Generații după generații de cameleoni versatili, scorpioni răutăcioși, ziduri incolore și flori ale soarelui docile și arse de soare.

Numai mamă să nu fii! Căci toată responsabilitatea lumii viitoare se strivește de umerii tăi! 

Berzele din sufletul nostru

Familia poate fi atât de frumoasă, una din frumusețile acestei lumi.

Am visat o viață la clanul acela uriaș de tip italian sau grec, mult, gălăgios, sufletist, dornic să știe totul, curgând în aceeași direcție, intonând același cântec, în ciuda notelor uneori disonante.

Familia râzând, adunată în jurul meselor revărsate, fiecare strop de apă căzând limpede în apa mare a întregului. Și întregul copleșind totul. Fiecare gata să sară în ajutor, să zâmbească, să se certe, să plângă. Dar toate împreună. O condiție a supraviețuirii. Probabil în sufletul meu o reminiscență din ere preistorice.

Berzele sunt și ele atât de frumoase. Îmi plac berzele. În zilele calde ale tuturor călătoriilor mele, de primăvara  târziu și până toamna devreme, ele sunt acolo, în aceleași cuiburi uriașe, cățărate în vârf de stâlpi. Trecem cu mașina, mereu la drum, și încep să strig încântată:”Uite berzele!”. Uneori două, trei sau una. Stând acolo, pur și simplu. Înalte și semețe, cocostârci superbi deasupra lumii.

Pleacă, zboară prin tot locul, știind  întotdeauna drumul înapoi. Spre casă. Îmi umplu sufletul de bucurie, bucuria întâlnirii mele cu mine însămi. Metaforă a călătorului. Și mereu mă încarc de uimirea întâlnirii cu zborul lor alb, cu permanența cuibului lor uriaș.

Și eu, ca și ele. Cu încăpățânare și pricepere de artizan, am pus pai cu pai, frunză cu frunză, fir de iarbă lungă lângă fir. Ridicând cuibul familiei, în vârf de stâlp. Și tot universul era proptit de stâlpul meu. Eu mereu acolo, ajutând, crescând, iubind. Construind clipă de clipă. Nerenunțând. Luptând. Îndurând și râzând. Un cuib construit din fiecare pană a mea, smulsă direct din carne, din puful jupuit, din bucățele de inimă.

Am fost barză în sufletul meu, atâția zeci de ani. Neplecând nici măcar în țările calde. Captivă într-un univers fals. Dar acum a venit timpul să plec din frigul ăsta. E iarnă pe vecie aici. E timpul să-mi iau zborul. Mi-am dărâmat cuibul și mi-am împrăștiat penele vechi și arse în  cele patru vânturi.

Închid ochii și simt iubirea caldă care îmi inundă inima. Apa vie a sufletului meu. Pe toți aceștia am vrut să îi iubesc, să îi protejez, să îi apăr de fulgere și ploi cu aripa mea ivorie, cu ciocul meu roșu, să le fac casă în inima mea, să le dăruiesc tot ce am. Dar am greșit. Am eșuat. Zbor și greșeala mea e mare cât cerul. Sute de zile am crezut că e vina mea că ei nu au văzut frumusețea zborului meu, albul gândului și al inimii mele. E vina mea că mi-au văzut doar greșelile. Atâtea zile în care am crezut că aș fi putut face altfel. Dar acum mi-a trecut.

Ce, eu n-am văzut mereu greșelile lor?! Măruntele, meschinele, jalnicele lor greșeli. Și nu le-am măturat pe toate cu uriașa mea aripă învolburată?! Nu mi-au greșit mereu și mereu, iar eu doar le-am făcut umbrele de soare și de ploaie din penele mele larg desfăcute?!

Vina mea e că am zburat prea jos, încercând să respir aerul lor viciat. Târându-mi aripile prin praf.

Nu le-a plăcut că sunt albă și am suflet de călător. Că sunt puternică și semeață și zbor înalt și frumos. Nu le-a plăcut că sunt atât de răbdător statornică, că înghit toate broaștele sufletului lor mărunt plin de ipocrizii și falsitate, invidie și ranchiună. Nu le-a plăcut că încerc să luminez viețile lor de câini. Că zâmbesc și zbor mai departe. Că mă tot întorc și vreau să le dau penele mele albe. Că mereu mă ridic după vorbele lor pline de răutăți și gunoaie. Că mereu iubesc și nu am pic de ură în iubirea mea.

Fac cercuri tot mai largi deasupra cuibului risipit și de-acum istorie. Deasupra rămășițelor spulberate de oameni. De cei pe care i-am crezut ai mei.

Am să zbor departe, atât de departe. Zările argintii mă așteaptă. Am să înghit doar fluturi și pești albaștri. Am să construiesc alt cuib. Am să stau acolo, singură sau nu, păzind înălțimile din sufletul meu și nimeni, niciodată nu o să mai poată folosi minciuna în regatul meu.

Berzele din sufletul nostru trăiesc în vârful stâlpilor lumii. Uneori știu mai bine ca noi.

Can you?! Chiar poți?!

London 2016

Atâta diversitate ar putea să te omoare, mi-e clar. Sau ar putea să doboare toate limitele tale înguste de provincial, burghez și comunist, pe deasupra! Ești capabil să faci ditamai trecerea?! Saltul existențial?! De la cei 30.000 locuitori ai orășelului tău, la cele 9 milioane londoneze?! De la traseul tău zilnic pe singura stradă principală, spre unicul loc de muncă( pe care îl deții cu mândrie patriotică de peste 25 de ani), la variațiunile nesfârșite ale traseelor englezesti?! Nici măcar nu te uiți în aceeași direcție când traversezi! Stânga devine dreapta și asta spune totul.  Oamenii ăștia își schimbă nu numai locul de muncă, ci complet specializarea de nu știu câte ori într-o viață. De la mecanic auto, la hipnoterapeut, o carieră în modelling, apoi bucătar sef, autor publicat și apariții televizate. Reprezintă o specie umană extrem de adaptată. Elastici și flexibili ca niște benzi de cauciuc, și la fel de rezistenți. Poți fi la fel? Oare poți scăpa de tine, cel vechi și să te deschizi spre noul tău eu?! Poți deveni un descurcăreț, mereu în mișcare, cea mai adaptabilă ființă de pe planetă?! Poți să îți faci loc în furnicar, să găsești metroul și să îți lași amprenta respirației în smogul marelui oraș?!

 

Chiar poți fi liber?! Chiar îndrăznești?! Esența sinelui tău curgând spre sinele tău? Fără îngrădiri, fără prejudecăți? Fără drumuri prestabilite, fără limite? Ai curaj?! Poți?!

Seara

Ale( curajos): - Mâine mâncăm la Wahaca. Mâncare mexicană.

Cri( sărind brusc din starea de somn): - Eu nu! Eu sunt așa de fericit cu sandvișurile mele!! Nu știu ce tot vreți să mă omorâți cu picanteriile voastre. Chinezească-hot, mexicană-hot, coreeană-hot, o să mă stric de tot la mațe.

 

Ale: - No, mama, ce facem acum?

Cri: - Stați să adorm și vorbiți despre mine. Hai că știu că undele mele cerebrale vă stimulează. Ore întregi tot șușotiți.

Ale( împăciuitor): - Ce planuri aveți mâine după prânz?

Cri: - Umblăm. Că noi nu știm altceva. Avem doar trei butoane. Umblă, dormi, mănâncă. Dar chiar! Ce facem?

Lili( senină și atotștiutoare): - Borough Market.
Cri: - E cu mâncare?
Ale: - Uite poze!

Cri: - Mamă, acolo mâncăm! Nu mai mergem la Jamie Oliver! Că oricum am un feeling negativ în legătură cu iubitul tău Jamie. Parcă văd că până și pizza o să aibă un gust ușor…nepotrivit! Ca să mă exprim elegant.

Ale: - Păi și cum ajungeți în Borough Market? Să vă ajut?

Cri( perfect adaptat): - Simplu. Distanță de trei poduri. Apoi Harrods, oh, da!  Cum arăt, Lili? Nu prea-s de Harrods, hai, zi adevărul!

Li: - Lasă, Cri, dormi, să fii proaspăt pentru scumpul tău Harrods, nu știu ce vrei să mă cari acolo! Care-i rostul?!

Cri(revoltat): - Atâta ți-am cerut și eu în paișpe zile! Ce, dacă nu cumperi nimic, nu poți?!

Dupa Borough Market, o avalanșa perfectă de street food, produse delicioase de pe toate câmpurile englezești și nu numai, buluc de popor și vioiciune colorată, Harrods pică, din lipsă de energie vitală necesară deplasării până acolo cu încă nu știu câte metrouri. Mănânc ceva thailandez, un amestec care mi se va înfige în memoria culinara cu forța unei rachete. Tăieței cu creveți, condimente aromate ciudate, alune și lămâie. Stau în mijlocul pieței și înfulec, în timp ce în jur curg râuri de oameni. Punct fix, bolul meu thailandez. E absolut divin! Trei margarete.

Cri: - Copilu’ ar trebui să lase computing-ul și să vină la tata lui în Borough Market.

Li: - Ce, Doamne, să facă acolo?
Cri: - Să vândă mici cu tatăl lui. Și zacuscă! Nu vezi că de-aici lipsesc micii??
Li: - Da’ zacusca cine-o face??! Ce?! De ce te uiți la mine?!

În mall, îmi aleg timp de o jumătate de oră, șapte perechi de blugi( nu pot căra mai multe la cabina de probă!). Nu înțeleg diferențele între multiplele denumiri și numere de pe ei. La noi în munți nu se găsește așa ceva.  După cele șapte, mai încerc șapte și apoi încă trei. Epuizată până la leșin, părăsesc frontul blugilor, cu perechea perfectă, știind clar ce înseamnă jeggings, bootleg, straight, normal, etc. Procesul de selecție a durat 2 ore.  Oare îmi lipsesc niscaiva abilități feminine? Sau... am prea multe?!

Seara, la o tacla pe malul canapelei, în timp ce televizorul înșiră in limba lui tot felul, Alex ne împărtășește din bogatele lui cunoștințe atât de prețioase vieții. Îl ascult cu maximă curiozitate periferică, în timp ce mă gândesc ce poșetă să îmi iau.

Ale: - Și Yahoo a fost vândut cu…
Cri( întrerupându-l, furat de ecran): - Taci un pic, să văd ce zice de Ryanair!
Ale(dezamăgit până în miezul genelor lui): - Las’ că îmi notez aici că iar m-ai întrerupt. A treia oară.

Lili( despachetând): - Ale, tu ai bol pentru salată?

Ale: - Unul de plastic, pe care îl pun la capătul patului după o noapte de vineri.

Lili ( cutremurându-se): - Vezi că ți-am luat unul de sticlă, pentru salată. Să nu le confunzi!

Ale( meditativ): - Ce-ați zice dacă mi-aș schimba numele? De pildă, în Alex Armstrong.

Cri( destul de calm în fata calamiății): - Numai așa vei răzbi? Așa îți construiești tu viitorul? Dar fă ce vrei! Las’ că te spun bunicii de la Lonea. Îi spun că numele nu te lasă să găsești milionul!

Li: - Lasă-l să-l schimbe, dacă vrea. Că doar nu o fi vreun nume de lord și piere neamul!

Lili( în șoaptă, pe balcon, în noapte): - Ale, ce zici de Alex Falafel? Nu Armstrong, că nu-mi place.

Ale: - Ha, ha, gluma e așa de tare, că nici nu pot să râd.

Cri( aranjând saltelele pe jos): - Tre’ să-mi aranjez mușuroiul. E timpul.

Trage de o pernă, a cărei îmbrăcăminte e dublă, uriașă: - Ce e asta?! Doi în unu?! No, nu-i bai. Stupelnița e gata. Că mă prăbușesc. Credeam că nu mai ajung în pat, după experiența cu blugii lui maică-ta. Tortură medievală. Hei, ce zici de  Alex Cerveza?! E o bere blonda. Seamănă cu tine. Sau ai putea să îți iei numele de la o stație de metrou. Alex Colindale. Alex Bank. Bank of Alex.

Ale( cu figură de Yoda zen): - Sper că apreciați calmul meu.

Li( iluminată brusc): - Ale, stai așa, am găsit explicația conflictului dintre tine și numele tău.. Tu esti geamăn.

Ale: - Păi zi așa, mamă, am crezut că vii și tu cu ceva, după atâta psihoterapie a la Yalom și tu vii cu zodiacul?!!

Marți.

Azi e ziua în care bifez pe bucket list-ul meu. Realizare măreață și de neuitat. Ceva la care visez de ani de zile. Un musical în Londra. Ale mă duce la Aladdin. Cristi a refuzat categoric culturalizarea excesivă. Stă acasă și repară cuierul, în timp ce noi ne prostim cu dansuri și muzici. Cineva trebuie să se ocupe și de casă. În rest, totul este exact cum mi-am imaginat. Sala, fastuoasă, regală, Prince Eduard Theatre. Publicul eclectic, umplând lojele până la refuz și gata să se lase fermecat. Cum sunt eu gata să mă cred regina însăși. În fața noastră stă un domn cu plete, burtică, papion și costum roz, alături de o domnișoară frumoasă purtând o pălăriuță ciudată, cu pene. Spectacolul, ah spectacolul, ce feerie! Ce dezlănțuire de culori, de costume, muzică și decoruri fastuoase! Ce curgere, uneori abruptă, alteori lină, de emoții, de  sunete, de personaje. Sala vibrează la unison, tremurând în fața frumuseții, a armoniei care dă navală, ne înconjoară, ne ridică și ne avântă spre marginile ascuțite ale bucuriei! Vrajă!

 

Oh, da, mai vreau la musical, vreau să văd unul pe săptămână, vreau să mă mut la Londra să trăiesc lângă musicaluri, să le respir reclamele în fiecare zi și să sper la ele. Ce minunăție!!! Zâmbesc la aceste fericiri viitoare în timp ce metroul zboară în noapte spre punctul final al zilei. Cine mă studiază și pe mine de pe bancheta opusă, probabil își zice: „Üite o femeie mulțumită rău de tot! Mulțumită tare”.

 

Ziua de joi e ziua cu Sky Garden. Vrem să avem o panoramă splendidă, așa ca meteorologia devine de-a dreptul vitală. Doar ieșim din peșteră. Ne trebuie lumină.

Cri: - Cum e vremea de astăzi?
Ale: - Frumoasă.
Cri: - Până când?
Ale: - Până nu mai e.

Urcăm la etajul 35 cu un ascensor vitezoman, nu apuci să numeri până la 7 și ai și ajuns, lin de lin. Geamuri urieșești reflectă rotunjimile luminii și ale cerului. E frumos. E stilat. O grădină superbă urcă în trepte pana la etajul 37, aici, în vârf de casă. Prăjituri și cafeluțe sus deasupra lumii. M-aș putea obișnui cu asta. Aș putea să nu mă mai dezvăț. Ne scăldăm în limpezime. Claritatea lumii se așază albastru peste noi.

Li( holbată la mărețul, bătrânul oraș ce se întinde până hăt departe): - Ce culori! Peste tot același negru, maro, gri, crem! O armonie măreață, sumbră! Londra chiar e ceva!

Ale( satisfăcut de moșia lui): - Categoric nu e Parga voastră!

Li( reflexivă): - Singurul meu regret după această minuantă excursie la Londra e că nu am fotografiat wc-ul din localul lui Jamie, pe care scria, în interior: „Jamie Oliver is with you on this travel!”

Ale( în hohote):- De necrezut!

Cri( ascultând-o seara pe Theresa May, cu foarte multă speranță): -Poate nu ne mai lasă să ieșim din Anglia, că nu avem pașapoarte!

Ale: - Acum fug la consulat să le fac! Fii fără grijă!

Sâmbătă dimineața.

Alegem mărunțișul englezesc din bolul plin al lui Alex, o sursă nesperată pentru bugetul nostru ce se împuținează văzând cu ochii.
Ale( șocat): - Voi numărați  monedele? Vă trebuie alea?!
Cri( înțelept): - Păi dacă la card nu avem acces!
Ale( la fel de înțelept, schimbând lin subiectul): - Unde mergeți azi?
Cri: - La Harrods, în sfârșit!
Ale( superior): - Și cum ajungeți acolo? Ce metrou luați?

Cri: - Păi putem merge până la King’s Cross și luăm linia Victoria până la Leicester, iar de acolo luăm altul până la Knightsbridge.

Ale( deschizând cu disperare site-uri după site-uri):- Aiurea! Îmi arunci numai niște nume în față, să te dai mare! Nu înseamnă nimic numele astea! Nu se poate să știi după numai câteva zile! Las’ că mă uit eu pe harta metroului… Da, măi, are dreptate, nebunul! Pe acolo se merge….

Cri( modest): - Trebuia să venim noi să te învățăm cum se circulă în London!

 

Prin galeriile metroului e pustiu de tot. Am evitat cu atâta succes the rush hour, că simt fiori pe șira spinării.

Cri ( spiritual): - Walking dead!

În metrou, o musulmancă draguță foc, cu ten auriu, se fărdăluiește. Vreo 25 minute. Creion de buze, ruj, iar creion de buze, rimel. Își aranjează mereu, obsesiv, năframa, pipăind pliurile, să fie toate la locul lor. Apoi, strânge toate tubulețele și… adoarme. Epuizată psihic, probabil. Frumusețea e treabă grea! Îmi mut privirea  spre tinerica albă ca laptele de lângă ea. Are sprâncenele verzi. Asortate cu părul. Un grup de nemțoaice simpatice, robuste, vesele, încălțate ca de colindat, cu adidași fosforescenți, râd zgomotos și vorbesc sonor. Femei de  femei! O fetiță cârlionțată, catifelată și negruță ca noaptea, în brațele iubitoare ale tatălui, cu voce dulce, cristalină: „I’ve never known the train is  with so many people!” Închid ochii si viețile metroului mă acoperă straturi, straturi ca păturile de vreme rea.

Alunecăm prin sălile luxoase de la Harrods. Tot ce putem face e să savurăm opulența și să râdem de ea. „Acrii-s strugurii, Ioane?!”. Suntem la parter, în zona destinată mâncărurilor rafinate și uimitoare. Vitrina cu acvatice strălucește, reflectând lumina în cuburile fine de gheață, în liniile albastre, verzi ale peștilor, în solzii argintii. O băbucă se apropie tremurând, cu bastonul ciocănind dalele prețioase, de vitrina mai mult decât luxoasă. Cere, cu voce pâlpâitoare, un lobster. Un homar uriaș este așezat prețios pe cântar și, cu voce de gentleman din cluburile selecte, vânzătorul  emite sentința fără să clipească: 57 lire.

Băbuca: - Dar când a fost pescuit?
Gentleman-ul( ușor mirat): - Ieri, doamnă.
Băbuca: - Dar de azi nu aveți?
Vânzătorul (căruia îi lipsește numai fracul) scoate un alt homar, mai mititel, îl cântărește tacticos: „49 lire”.
Băbuca: - Dar ăsta e cel mai mare?

Dialogul celor doi are o savoare aparte, legănată pe gheața elegantă a civilizației și devine și mai și când băbuca sprijină bastonul de vitrina strălucitoare și scoate o punguță de bani atârnată de gât, sub pulpana fulgarinului. Vânzătorul nici măcar nu ridică din sprâncene. Cu aceeasi finețe studiată, desface lobsterul de pe carapace, cu mănușile lui albe, la rugămintea cumpărătoarei care ar putea fi cel puțin regina Angliei deghizată, conform manierelor desfășurate în discuție. Mă declar perfect satisfacută de englezii mei și pășesc mai departe, savurând bogăția în forma ei cea mai placută. Vizual!

Cristi e pe la dulciuri. Și-a pierdut cuvintele. Nu scoate decât „Oaaa, oaaa, oaaa…”. Apoi finalizează, scotocind în tășcăluța atârnată de gât( are și el una!): „Să mai iau o bomboană de-a mea! La o liră! Bună ș-asta!”

Pe la etaje, obosesc curând. De ce aș da 6500 de lire pe o poșetută banală de piele? Cât de nebună ar trebui să fiu?! Și, din acel punct, mișcarea devine robotică, e de neînțeles, cumpără cineva ceva?! Cri îmi arată o ținută fluturătoare pe un manechin.

-          Uite, Li, ce faină e!
-          Ținuta sau tipa?
-          Ținuta, Lili, că doar nu tipa de cauciuc!

Cri se oprește în fața unei cărți de  colorat pentru adulți, relaxare prin artă, cu desene extrem de detaliate din Star Wars: - Vai, ce mi-ar plăcea cartea asta de colorat, ooo , ce mi-ar plăcea în diminețile întunecate de iarnă sa colorez! …oare sunt cretin?

Nu știu ce să răspund la asta, mai ales că urmează televizoarele viitorului, UHD 4K (ce o mai fi însemnând!) și exprimarea lui devine iar greoaie, altceva nu mai știe să spună decât „Oh” și „Vai” și e gata să leșine în fața ecranelor de nu știu câte zeci de inchi. Cumva îl extrag de acolo și, cu ultimele puteri, ne târâm afară din ghearele Minotaurului. Labirintul ăsta nu e de noi.

Li: - Au, au , picioarele mele!

Alex( satisfăcut de chinurile scaieților): - Vai, dragilor, dar voi nu faceți față propriului program!

La restaurantul chinezesc, Alex măsoară cu o privire rătăcită prânzul pe care și l-a comandat, nesilit de nimeni și în deplinătatea facultăților. A făcut-o lată din nou. Frunze de varză, ușor opărite, puse pur și simplu pe o farfurie. Verzi. Legume mărunțite pe o altă farfurie. Galben-portocalii.

Ale: - Ce trebuie să fac  cu astea?! Am vrut să iau ceva special, să nu îmi cadă prea greu și am primit asta!

Cri (încurajator): - Nu se poate spune că nu e o mâncare ușoară.

Li(cu blândețe): -Cred că trebuie să faci sarmale, mamă. Sufleca-ți mânecile și treci la treabă.

Cri(care are o supă chinezeasca în  față, plină de felii de lămâie și ceva bețe suspecte): - Ăștia de mâncare au aici? După asta, mă duc la Tesco și mănânc ceva! Zeamlâcul ăsta e doar entrance level! Ah, sandvișurile mele!

 

Li( foarte subtilă): - Ale, tu pui filme  pe televizor când vin musafirii?

Ale: - Ce musafiri?
Li: - Noi.

Ale: - Voi nu sunteți musafiri. Sunteți illegal aliens. Las’ că facem asta la iarnă când veniți.

Cri: - Nu mai venim toată ziua bună ziua. Ce crezi tu, că io-s one million dollar baby??!

 

Sâmbătă ne delectăm cu Kew Gardens.

Așteptăm în stația de autobuz, dimineața pe la 10.

Cri: - Ale, tu mereu mă limitezi pe mine. Când am vrut să mă fac gunoier în London, ai zis că nu se poate așa ceva. Cum să zici tu la universitate că tatăl tău ….mereu ți se pare că mă port necorespunzător. Uite, ieri, unul era la bustul gol pe stradă. În miezul Londrei. Fiecare face ce vrea aici.

Ale: - Tată, eu nu te limitez, te rafinez.

Printre peisaje amestecate, de diferite origini, splendide în sălbăticia lor aranjată.

Cri:- Uite, Lili, aici e ca la noi pe deal. Rumeiniăn colțăn.

Admir o cană în magazinul de suveniruri și, ca de obicei, încerc să mă hotărăsc.

Alex: - Mamă, îți place cana aia? Mai gândește-te trei zile și vii apoi să o iei! Ce dacă faci trei ore dus-întors?!

La sfârșitul zilei, după 6 autobuze și 2 metrouri.

Ale (revoltat): - Nu-mi place deloc să merg cu autobuzul. Ce e cu hurducăturile astea??! Pentru asta plătesc eu taxe?!

Seara, abia răsuflând în urma călătoriei și a mâncării libaneze superdelicioase.

Ale: - Deci ce obiective aveți mâine?
Cri: - Nu mai avem nici un obiectiv, că sunt sătul!
Li: - Nu m-aș mai duce pe Oxford Street nici să mă rogi în genunchi!

Cri: - Dar tu, Liliucă, unde ți-ai dori să mergi mâine? La Mall? Mânca-te-ar tata! Să îți iei în sfârșit poșetuța?

Li(gânditoare) : - Asta e foarte important, tre’ să mă concentrez.

Ale (dornic de revenge): - Eu mă duc mâine la Harrods și-ți iau cartea aia de colorat.

Cri: - Nu, nu, nu!! Să nu faci asta! Nu vreau să colorez!

Li: - Dar de ce nu, Cristinelu’lu’ mami?! Dacă asta e noua tehnică de calmare pentru adulții stresați și maturi?! Pari să ai nevoie.

Ultima zi. Somnolând plăcut în după-amiaza ploioasă și rece, cu geamurile larg deschise spre verdele ud al delicatei grădini englezești de afară.

Cri (mirându-se singur de puterea lui de îndurare): - Îți dai seama că două săptămâni am căutat poșeta perfectă? „Cri, cum e asta? Dar asta nu e prea mare? Dar asta? Asta merge la nuntă, dar merge și la școală? Asta merge la școală, dar nu merge la nuntă. La asta îmi place cel mai mult cureaua. Uite, ce curea superbă! Dar portofelul ăsta? Se asortează cu poșeta? Dar nu vezi că are doar un compartiment? Va trebui să pun bancnotele și monedele laolaltă. Dar poșeta asta nu se închide?!”

Ale( privindu-l cu milă și înțelegând încă o dată ca neamul feminin e o rasă aparte, de care mai bine te lipsești): - Și cum ai rezistat la așa ceva?

Cri: - În lumea mea, of course. Două săptămâni de așa ceva și încă mai pot sa râd.

Ale: - Știai că New York-ul e pe aceeași linie cu Roma?

Li (mirată de-a dreptul): - Cu mine vorbești? Da? Fenomenală informație! Mă interesează profund, ca orice are o strânsă legătură cu relațiile umane!
Alex( ofuscat): - Și poșeta  ce legătură are cu savantele tale relații umane?
Li(mândră de sorgintea ei):- Aia e doar o vanitate feminină. Nu mă mai apucă până la anul.
Cri: - Păi, la ce poșetă ți-ai luat, nici să nu te mai apuce.

Realizările mele de mamă strecurate pe sub vigilența vulturească și independentă a lui Alex: o tigaie, 2 prosoape de bucătărie și un castron de salată. Am reușit să îi dotez bucătăria cu aceste lucruri indispensabile unui trai civilizat. În ritmul acesta va trebui să mai vin de multe ori la Londra. El e de vină, că nu mă lasă să fac totul deodată. Nici nu își dă seama că astfel își pune scaieții pe cap mai des decât ar vrea. Zău așa!

 

Dar noi chiar putem. Putem să înghițim toată Londra bucățică cu bucățică, putem să devenim cei mai adaptabili scaieți de Petroșani și să țopăim prin metrouri și furnicare umane cu nonșalanță și tupeu. Putem să ne eliberăm de orice limite am avea, putem fi orice și oricine. Dacă Kitchibobo al nostru a putut, noi de ce nu?!

 

La metrou, birjar!

London, 2016

Birjarul fiind în acest moment propriile noastre picioare, ce mereu ne poartă în aceeași direcție. La metrou. Chestia asta londoneza e fenomenală. Mă pierd în admirație zile întregi și nu-mi revin nici după ce mă obișnuiesc, nici după ce ajung înapoi în orășelul meu de provincie. E o construcție citadină fantastică, un turn Babel pe nu știu câte niveluri, cu galerii labirintice, cu scări rulante de nu le vezi capătul, dar mai presus de toate, atât de bine organizat, atât de temeinic structurat, încât și o provincială amețită și romantică ca mine îi înțelege mersul. Nici eu nu aș fi putut să-l proiectez mai bine( se știe cât îmi plac construcțiile și cât sunt de bună, mai ales la cele relaționale!). Mi se pare râul subteran al Londrei, lanțul desfășurat al ADN-ului londonez. Robotul ce poartă pe umeri uriașa metropolă.

Savurez călătoria în fiecare zi, câte o oră dus, una întors, fără să mă plictisesc nici o secundă. Nu am nevoie nici de cărți, nici de muzică. Metroul însuși îmi este suficient. Viața pe care o poartă în pântecele lui e fascinantă, atât de colorată, atât de diversă, că nu mă mai satur să o observ, să mă bucur de fiecare detaliu. Sunt ca un savant proptit în fața microscopului. Descoperind leacul ce vindecă urâtul.

În fiecare stație, oamenii coboară, urcă. Negri, albi, roșcați la piele, galbeni. Toate națiile pământului. Vorbind fiecare în limba lui. Poate vorbesc pe undeva și engleza, dar aici sunt ei înșiși, materia genetică primă. Nu se sfiesc, fiecare e în celula lui personală, face ce îl taie capul. Atât de interesanți! O chinezoaică de vârstă mijlocie învață ceva de pe niște foi, poate o limbă necunoscută, căci rotunjeste tare gura, pe mutește, ca și cum ar face niște vocalize ce îi cer contorsiuni magice. Un englez blonziu, în costum, dichisit la patru ace( îndreptându-se spre marea firmă unde deține o pozitie mulțumitoare) își instalează tacticos un dispozitiv ciudat, drept pe ochi, cu un fir legat de telefon, e pe jocuri virtuale, nu mai vede, nu mai aude. O negresă superbă, cu dreaduri gri îmi atrage atenția prin frumusețea fiecărui detaliu al ținutei ei elaborate, un amestec de griuri și negru, care o transformă într-o apariție splendidă, uluitoare. Aerul vibrează ciocolatiu în jurul ei. Un indian cu mustăcioară privește dramatic în gol. Poate azi va găsi o slujbă. Sau poate nu. Nu, nu mă plictisesc nici o secundă.

Prima zi înoata cețos în efecte de saună și de caniculă. Taman în Londra s-a gândit și canicula să vină! Suntem toți grămadă în camera lui Alex. Trei adulți mai mult sau mai puțin fericiți. Au sosit Scaieții. Noi, părinții minunați ai lui Kitchibobo al nostru, am fost porecliți de odrasla noastră în exact acest mod. Persoane pozitive, suntem mulțumiți că nu ne-a numit Râia! De care nu mai scapi! Sau Ciumeții, mai știi?!

Scot  victorioasă șnițelele și zacusca, salata de vinete, chifteluțele, mâncare românească, de! Doar a venit mama! Sper să aprecieze pruncu’ devotamentul! E adevărat că bunicile le-au pregătit pe toate, dar cine a dat comanda, ei?!

Li( căutând cu disperare prin dulapuri ceea ce ea socotește a fi culmea lumii civilizate):              - Ale, unde ai șervețele de bucătărie? Hm. N-ai. Trebuie să luăm.

Ale( resemnat):   - De ce? Spală-te pe mâini. Apa e gratis. Și nu mai umbla prin dulapurile mele!

Li( netulburată):  - Cri, notează să luăm șervețele.

Campusul Middlesex. Aici lucrează copilu’. Ne uităm mulțumiți împrejur. Așa da! Clădiri solide, civilizate, senine. Fântâni arteziene rotunde, susurând liniștite, un porumbel ce se scaldă în umbrele lăsate de flori. Umblăm cu antrenament prin căldură (doar venim după cele peste 33 grade grecești), Cristi, încărcat energetic de bucurie paternă, face poze delicate, contorsionându-și corpul în toate pozițiile pentru a prinde esența lucrurilor: „Uite, Lili, ce tufiș! Parcă-i nins. Parcă-i lână”. Țaca-țaca, fotografiile curg în ritm fluid.

Ale( cu milă, privindu-și tatăl): Poate-i deshidratat, săracul!

În Tesco, căutăm disperați un clor, să mai sterilizăm prin casa lui Alex, că de, fără mama lui scumpă să-l grijească, vai de puiu’ lu’ mămuca! Noroc că am venit noi din fundul munților să îi aranjăm sertarele. În ciuda deșteptăciunii noastre native, ceva care să semene cu binecunoscutul nostru clor cu parfum floral e destul de greu de găsit în acest supermarket englezesc, în care îți îngheață creierii de frig. Ăștia, când dă căldura în aer, fac un frig înăuntru de mori! Cum tot moșmodim printre rafturi, Ale se prinde că facem ceva necurat și se repede ca un uliu la noi, chiar când extrag din cele 7543 de produse ceva ce aduce a clor:  

- Uite, Cri, cred că ăsta-i bun.

Ale: - Ce faceți aici? De ce luați aia?

Li: - Ăăă…păi…ăăăăă…

Cri( luându-și inima în dinți):- Să sterilizăm prin casă.

Ale( supărat și jignit profund, până în măduva oaselor):- Asta-i culmea! Să știți că e ultima oară când vă chem la mine!

Cri: - No! Gata cu Crăciunul?! Lili, pune repede clorul înapoi!

Reîntorși în frumoasa cameră luminoasă, Cri nu își găsește locul și tot aranjează una alta. Acum și-a găsit de lucru încercând să repare draperia căzută într-un colț.

Ale( neputând încă să se resemneze): La copilul meu, eu nu o să mă bag. Dacă lui îi place să trăiască așa, e treaba lui.

Cri:- La copilu’ tău așa să faci. La copilu’ nostru noi ne băgăm.

Li( încercând să schimbe subiectul spre zone mai puțin sensibile): - Dar voi nu puneți play station-ul ăla la vânzare?!

Cri( fericit de abilitățile lui care îl vor lăsa mască pe Alex, fără atâtea comentarii la bord):  - Hai, Ale!

Ale( brusc acceptând paternitatea, fiindcă acum îi convine): - Păi, eu sa fac??

Cri( educativ): - Lucrăm în echipă. Eu îți explic cum se face, tu traduci.

Li( nevrând să fie lăsată pe dinafară nici măcar o secundă): - Măcar 100 lire să scoateți. Că-i nouă pe jumătate! Ce-i?! Ce vă uitați așa la mine?!

Cri: -Vezi să nu răstorni cafeaua!

Ale( exasperat):- N-am vărsat niciodată nimic, de când sunt aici.

Cri: - Dar nici nu ai mai fost așa stresat!

Ale( realizând și făcând conexiuni): - Ai dreptate. Ieri, când ați venit, mi-am scăpat de două ori telefonul.

Lili: - Ale, din când în când poți să spui că tre’ să mergi la serviciu. Să te relaxezi. Pleci și scapi de noi câteva ore...

Cri: - Mergi în parc, numeri lebedele și mănânci semințe! Până pleci, hai să îți repar lava lamp-ul. Ai un patent?

Ale: - Stai să mă gândesc. Am niște bețe de chinez. Îți trebuie?

Cri( descurcăreț): -Oare vecinul nu are un patent?

Ale: - Du-te și vezi. O să aprecieze că îi bați la ușă. Spune-i că așa-s obiceiurile la români. Sper să nu cheme paza!

La pub. Vine un miros de canal.

Li: - Oare ce o fi dedesubt?

Cri: - Nu vrei să știi. Adevărata Londră. True life. Dar încotro o luăm acum?

Ale: - Tată, fiecare face ce vrea. 

Cristi bagă în gură un cub de zahăr din bolul de pe masă.

Ale( oripilat): - Dar există totuși o limită!

Cri: - Ce vrei, mi-a scăzut brusc glicemia. Parcă văd că ne trimiți singuri prin true life.

Seara.

Ale( abia vorbind, rupt de umblatul nebun cu părinții veșnic tineri): Ați auzit că în Iran nu se plătesc taxe? Mă mut acolo.

Cri: - Aoleu, acolo nu venim!

Ale: - Păi de-aia mă mut.

Cri(schimbând cu viteză): - Bine, bine, venim și noi.

Ale( făcând o ultimă încercare de a-și salva viitorul): Dar trebuie să deveniți musulmani!

Cri: - Ce nu facem noi pentru tine! Lili, voalul!

Vineri

În metrou, doi tinerei sărăcuți, cu aer vag pierdut sau poate doar obosit, se sprijină unul de altul, își explică câte ceva privindu-se în ochi. Deodată, pe el îl apucă cântatul și îl ține cu intermitențe vreo 20 minute.”I have the whole world… in my hand…” Îi arată întruna fetei mâna lui muncită, cu degetele răsfirate, în timp ce repetă, cu voce puternică și destul de frumoasă, același refren. Nimeni nu pare să fie deranjat cu ceva, sunt simpatici. Cristi apreciază că sunt nițel drogați, dar eu nu cred. Toată ziua fredonez melodia.

Suntem la One New Change. Stăm pe Madison Roof și admirăm St. Paul Cathedral în toată splendoarea. O macara cu picior fix se mișcă de colo-colo, sunt spălătorii celor 6 etaje de geamuri. 

Cri: - Uite, asta-i slujba care mi-ar plăcea. Nu trebuie să socializezi deloc.

Cumpărăm o enchilada de miel. Miroase delicios. Cristi fericit mușcă din plin. Instant se strâmba și mi-o întinde mie: - E iute, hot, hot…

Li: - Păi mie îmi place hot, dar miel?!! N-ai putut să iei pui?! 

Îmi place cordonul de verdeață și flori ce înconjoară catedrala. Creează o zonă de liniște și frumusețe, în jurul minunăției create de om. Tot orașul e așa. Când să leșini de stres în mijlocul furnicarului nebun, găsești câte o oază de pășnicie în care parcă ești în altă lume, păsărele, floricele, oameni care nu se grăbesc niciunde, stau pe iarbă, citesc, respiră. Picături de esență de parfum. Pășind în ele, ești în propriul univers paralel. Răbdător și dulce. Respirația devine meditație.

Seara.

Cri: - Lili, unde mergem mâine?

 Li( cercetându-și foile):- Kew Gardens.

Cri: - Ce-i asta? De ce trebuie să mergem acolo?

Li: - Un parc foarte frumos. Grădinile botanice regale.

Cri: - Păi și nu am mai văzut alte parcuri?

Li: - Păi ăsta e deosebit.

Ale(turnând sare pe rană): - Ca să ajungi acolo, iei metroul, mergi o oră și un sfert, apoi iei un autobuz, 20 minute, apoi mai mergi un pic pe jos, vreun sfert de oră și…

Cri: - Și ajungi în Petroșani!

Li: - Bine, bine, cât puteți să comentați! Mergem altădată! Atunci mâine la Portobello Market. O să îți placă, Cri. O grămadă de street food.

Cri( brusc remontat, uitându-se la poze) : - Eu vreau acolo, la ceaunul ăla uriaș, ca la vălău, la nedeia din Cimpa!

Li( încurajată) : - Apoi la Hyde Park!

Cri: - Le terminăm pe toate repede, Li, și apoi ne putem odihni.

Li( șocată): Ce faci, Cri?!!! Ai înnebunit? De ce te culci acum, e numai 8 seara?!!!

Cri: - Deja?! Păi nu vrei să rezist mâine?! Că la ce program ai făcut!

Sâmbătă

Ale deschide ochii și primele lui cuvinte reflectă stresul maxim în care trăiește de câteva zile, de când i-a început vacanța și au sosit scaieții cei iubitori: „Am visat că tata era șeful departamentului de IT și îmi spunea țipând să vin devreme la muncă!”

Trei ore mergem de-a lungul lui Portobello Road și tot nu terminăm. Odată cu noi, mulțimi fericite de oameni curg continuu pe lângă tarabe, într-o nebunie totală a produselor de vânzare. Nu am mai văzut așa ceva. Pălării, tarabe cu lupe, cu ștampile, cu scaune de bicicletă, brioșe dichisite, pitite într-o patiserie delicioasă, porțelanuri fine de ceai, de o frumusețe gingașă, antichități, mărgele și lâneturi scoțiene, înghețată, șaluri indiene de cașmir, parfumuri orientale, tot felul de chestii care nici măcar nu știu ce sunt, sucuri tropicale proaspăt stoarse și servite în cochilii de ananas sau de cocos. Din când în când îl pierd pe Cristi, care rămâne holbat la câte ceva minute în șir. Îl aștept răbdătoare, încercând să mă decid asupra street food-ului – o tentație năucitoare, îmi lasă gura apă! Varietatea nesfârșită îmi blochează cu succes alegerea! Oare să îmi iau mâncare thailandeză? Chinezească? Japoneză? Indiană? Mexicană? Și așa, la nesfârșit. Mereu amân, poate la taraba următoare, căci acolo cine știe ce se găsește. Dacă ratez cea mai tare mâncare din toate timpurile mele?! Bărbăteste, Cristi a mâncat de mult, un lebărwurst vienez cu tot felul de sosuri și ceapă marinată, dar eu, eu ce mă fac?! Finalizez sorbind un suc proaspăt și rece de ananas și fructe roșii direct din cochilia fructului. Bun și ăsta, că era să leșin de deshidratare și de chinul indeciziei. Dă-o-ncolo de mâncare!

Cu capul vuind și clătinându-se sub povara stimulilor, ne adăpostim în răcoarea binecuvântată a unui mall. Respirăm adânc și încercăm să ne restauram circuitele.

Li:  - Ce facem mâine? Mergem pe Oxford Street?

Ale: -  Tot 28 de grade sunt.

Cri: - Ce?!! Vrei să mor la jumătatea nenorocitei de străzi?! Nu, nu, nu merg. Acum mă lăsați, mă duc la magazinul de parfumuri să mă refac.

Și Cri ne părăsește brusc, cufundându-se în lumea bețigașelor mirositoare și a testerelor, al căror parfum și-l împrăștie peste tot pe haine, terapie antistres. Când ni se alătură, miroase ca o drogherie și pășește ca un șeic arab. Ptiu!

Duminică

Breakfast la pub. Clătite delicioase cu sirop de arțar, ce împrăstie un miros divin. Călătorim jumătate de Londră ca să ajungem la T.K Maxx, unde ne învârtim ca găinile bete printre țoalele de firmă, vrând să le cumpărăm pe toate. Cu buzunarele goale, o luăm pe  Oxford Street. Nu mai avem ce pierde, oricum.

Ale(întinzându-mi un lichid verde, ca de alge): - Mamă, gustă asta!

Li( oare asta e răzbunarea?!):  - Hm, hm, nu-mi sună bine cum arată!

Ciudățenii, șuvoi neîntrerupt de oameni. Pe o stradă laterală, mare veselie. Festival Magnum. O coadă imensă, se oferă gratis înghețată, afișe colorate peste tot. Nu îmi vine să cred. Se dau înghețate miilor de oameni. La nesfârșit. Aș sta la coadă, românul educat din mine își spune cuvântul( educat la cozi, vreau să spun), dar Alex se uită urât la mine și părăsesc cu inima îndoită coada șerpuitoare. Chiar mergea repede, zău așa!

Vitrinele strălucitoare ale magazinelor se înșiră una după alta, tot poporul cumpără și cumpără, se cumpără întruna, la nesfârșit, o amețeală ireală ne cuprinde, suntem furnici și furnicuțe, nu mai suntem identităti separate, doar firicele din același mecanism. Mergem în șir indian, ciocnindu-ne bezmetici unii de alții. Tresar, brusc readusă cu picioarele pe pământ.  La un colț de stradă, un acordeon, „Valurile Dunării”. Cântecul plutește preț de vreo 10 metri pe deasupra zumzetului londonez. Creează un pic de deal și de vale. Un pic de ozon.

Cri( privind spre zecile de bărbați cu figuri resemnate, care se preling pe lângă ușile marilor mărci, zăcând în așteptare, poate pentru ore): - Victimele!

Hyde Park.

Nu stiu cum, dar nimerim exact în the Speakers’ Corner. Absolut fenomenal. Incredibil. Sunt cel puțin zece puncte centrale, unde oratori urcați pe tot felul de scăunele ce îi înalță doar cu vreo două capete deasupra celorlalți perorează. Dezbat. Tot felul. Mă strecor curajos prin mulțime și ascult. Despre educația modernă, aha, despre agresiune, despre rolul femeii, terorism, spaimă, toleranță. Un domn venerabil, la costum și papion, deși e atât de cald,  vorbește despre Jesus, dar e înconjurat de vreo 30 de mohamedani, care zâmbesc, râd, strigă Alah, îi dau replici usturătoare. Netulburat, el predică mai departe, vocea lui răsună puternică și clară. Nu simt nici o urmă de amenințare, pericolul nu își are casa aici. Niște africani încearcă să atragă publicul bătând în tobe mici și dansând. Îmbrăcați elegant, fac mișcări largi cu mâinile, ca niște păsări uriașe, caraghioase. Pășnicie.

Alunecăm de-a lungul aleilor marelui parc, prin petece de peisaj ce se schimbă continuu, variind gradul de fascinație. Adulți în toată firea, pe role, dansează în grup, pe muzică rock. Într-un mic templu se cântă Hare Krishna. Indienii, dar și cei atrași de incantațiile pline de viață și-au lăsat  încălțările în iarbă și se leagănă în armonie deplină. Nu ai cum să te ferești de ritmul obsedant. Un negru își învârte fericit fetița cârlionțată, un indian bătrân îi arată mișcările străvechi unui nepoțel cu pălărie și cravată.

Ale:- Cât mai aveți pe  Oyster?

Cri: - Vreo 19 lire.

Ale: - La cum umblați ca nebunii, eu zic că mai aveți sub 10.

Cri: - Facem pariu că mai avem peste 15?

Ale: - Facem. Pe ce?

Li: - Dacă câștigă Cristi, îți cumpărăm cuvertură și perne noi.

Ale: - Hm, hm. Și dacă câștig eu?

Cri: - Ne faci și tu ceva rău!

Suntem  pe scările rulante ce ne scot la lumină. Urcăm hipnotic, amețind ușor, clătinându-ne în ritmul jazz-ului ce răsună din burțile metroului. Pe partea opusă, un englez simpatic râde în hohote și ne întinde mâna, pe rând, în timp ce se intersectează cu noi. Batem teatral Hi-5 și ne veselim, căci aceasta a fost o zi tare bună! Cu adevărat o zi bună pe planeta Pământ!

Cui îi mai trebuie trăsură și bulevard, când are metrou și subterane?! Eu sunt perfect mulțumită cu noua variantă.

Kalimera, Parga!

Viața pe un balcon

Pe balcon, la Maison Hotel, Chalkidonna. Îmi sorb cafeaua si frunzăresc superinteresantul facebuk, filă după filă. Cristi se uită în parcare, la frumoasa lui mașină ciuruită de grindina din Petroșani. Acum e plină de personalitate. Pe meleagurile grecești nu mai e una ca ea!

Lili( încântată de confirmarea facebukiană vizavi de fiul propriu, care e un geamăn absolut perfect din punctul ei de vedere!): - Uite, Cri, zece lucruri pentru care gemenii sunt printre cele mai reușite zodii! Sunt foarte comunicativi, extraordinar de creativi, rapizi…

Cristi: -Rapizi?! Ce?!! Poate la scară planetară, ca geamănul nostru…

Cristi( care se uită cu luneta dupa migranți, cercetând câmpul întins, fir cu fir):- Oare unde sunt?! Că nu văd nici unul!!

Lili ( având problemele ei, complet neinteresată de popoarele migratoare): -Dar nu mă duc să fac jacuzziul ăla odata??!! Să scap de el!

Cristi: -Păi să-l faci, că nu degeaba am plătit o groază de bani aici! Lasă lenea!

Stau în cada uriașă, abia respirând de spuma vălurită, ce mă înfășoară aerat și pufos, înălțându-se până la tavan, și știu că mi-e bine, atât de bine, încât îmi declar ritos ca aceasta e Calea! A mea, bineînțeles. În semiîntunericul băii, tavanul licărește pal și plăcut, o lumină caldă, cu nuanțe de portocaliu și rosu. Îl urmăresc cu privirea, așa cum stau cufundată în alb și apă, îmi pare un drum luminat anume pentru mine, și ajung la geam, complet deschis spre albastrul  vălurit al cerului, scăldat și el în apele serii, cu propriile-i spume călătoare. Respir adânc, încerc să agăț momentul de sufletul meu. Să-l știu pentru totdeauna.

În miez de noapte, tremurând de frig, Cristi se trezește să meargă la baie. În baie, cald, cald ca în sânul lui Avram. În cameră,  răcoare, cum îmi place mie, aerul condiționat funcționează la turație maximă, să nu mă sufoc, doamne ferește, de prea multă căldură grecească. Cumva, cumva se face dimineață.

Cristi( vinețiu și cu nasul înfundat): -Azi noapte, când m-am întors în cameră, am fost izbit în plină figură de aerul polar! Era să țip de groază. Am vrut să mă întorc în baie și să dorm pe dușumea, era așa bine și cald acolo!

Lili:   - Sfinte! De ce nu ai oprit aerul, că am tremurat groaznic toată noaptea! Nu te înțeleg deloc!

Cristi( martir):- Nu am vrut să te trezesc cu piuitul telecomenzii.

Parga. Ne instalăm pe balcon și leșinăm instant în fața peisajului. Marea e o explozie albastră, care ne inundă inima. Suntem fericiți de aproape ne iesim din piele. Mai e putin si ne transformăm în fluturași, păsărele și alte zburătoare. Alături, un cuplu de peste 65. Stau în plin soare, fiecare pe tableta lui. Razele fierbinți ale soarelui nu par să îi deranjeze, dimpotrivă, par să se încarce văzând cu ochii de energie solară. Hello, hello. „Sunt greci”, îmi șoptește Cristi conspirativ, au venit cu o mașina grecească.

„Uite!”, îmi zic eu, „la vârsta asta nu prea mai vorbești mult în cuplu, ce bine că s-au inventat tabletele!”. Cristi se foiește, se codește, și în cele din urma se apucă și-și montează trepiedul, luneta. Mă uit pe furiș la greci, ce or fi zicând?! „ Uite și la ciudatul ăsta!”

Da’ de unde! Nu trec 5 minute și grecul scoate și el un binoclu!

Așa că acum ne binoclăm cu toții la ponton. Believe it or not! O mireasă, blondă, frumoasă, cu cosița împletită face poze artistice cu albastrul de jur împrejurul ei. Dar ce-i cu mirele ei?! Așa ceva, ăsta e morocănos din prima zi!!! Deși e frumușel, comentez eu, cu un ochi lipit de lunetă. Degeaba însă, dacă e așa posomorât! „Fetele astea nu știu să se mărite”, îi comunic lui Cristi plină de înțelepciune maritală. Apoi mă prind. Săracul! Sunt peste 34 de grade și el are pantofi ascuțiți, lucioși. Cămașă, vestă. Vai de capul lui, amărâtul, după ce că se însoară, mai moare și de căldură! Cuplul de alături comentează ceva în greaca lor. Măi, dar peisajul ăsta are de toate! Inclusiv o mireasă!

Cristi:- Starea asta de bine nu-i prea bine!! Cum mai plec eu de aici?! Auzi că în Petroșani plouă!!

E seară. Noi tot pe balcon. S-ar putea să rămânem aici pentru tot restul vacanței. Cei doi greci de alături mă lasă cu gura căscată. Rafinamentul lor întrece orice închipuire. Am fost depășită și copleșită! Nooooo! Mă simt atât de provincială aici, pe malul mării Ionice! Mă simt de din deal și de din vale! Au pus o lumânare să ardă blând în pahar, în mijlocul măsuței. Sorb niște băuturi din pahare frumoase, cu picior, elegante.

Li: - Ce naiba?! Pahare de cristal??!!

Cri: - Dar tu ce-ai adus?
Li:  - Căni de plastic. Portocalii.

Dă-i și râzi! Cristi se prăbușește pe scaun, gata să-și dărâme prețioasa lunetă. Și râde….

Ascult, în liniștea serii, cuvintele celor de alături, care, îmbibați bine de soarele zilei și de licorile din paharele luxoase, vorbesc și vorbesc. Îmi place cum sună greaca asta, atât de plăcută urechilor mele. Dar chiar, de ce îmi place așa de mult?! Brusc, cu ultimul neuron rămas în funcțiune pe perioada vacanței, realizez ceva uimitor. Asta nu e greacă!!!!! E multiubita mea engleză!!!! Jesus!! În ce hal sunt! Toți neuronii mei sunt pe avarie! Ăștia sunt englezi, măi, Cristi, măi! Numai tu ești de vină! Ce mi-ai spus că sunt greci?! Dornici de soare, rafinați și băutori! Definiția englezilor! Or fi închiriat o mașină grecească de la aeroport! Ce înseamnă să crezi tot ce vezi!

Cri:  -Li, vezi ce beznă e încolo? În larg? Dacă te duci și te tot duci, ajungi în Africa!
         Ce-i? De ce râzi?
Li:    -Asta e o realitate geografică, nu?!
Cri( mirat): Normal! Ce-ar putea fi?!
Li:    -Ei, mie mi s-a părut o metaforă!
Cri:  -Tu vezi metafore și în iaurt!!

Li: -Trimite-i lui Alex poza aia frumoasă cu mine! Să se bucure și el ce mamă are! Să le arate prin birou colegilor!

Cri:- Bine că pe mine m-ai trimis în poza aia cu burtă! Las’ că te pozez eu mâine!

Simt, așa topită cum zac în  pacea mea interioara, fără activitate neuronală, că îmi aterizează ceva pe cap. Primul impuls e să arunc cu tableta peste gard ( nume generic pentru balustrada balconului). Cu un efort uriaș de voință financiară, mă controlez, pun încet tableta pe masă și apoi țip!!!

Cri: -Li, tu îmi scoți peri albi! Era să fac infarct. Ce mai e acum?!
Li: - O gânganie!!!!!!
Cri: - Unde?
Li: - În capul meu!
Cri: - Da, da, sigur în cap!

Dimineața, pe balcon. Fiindcă greaca e de fapt engleză, vorbesc cu englezii next door. Pardon, next balcony! Trebuie cumva să mă dau mare cu fiul meu cel nemaipomenit, aflat în țara lor de baștină, așa că le spun că Alex a întrebat din ce zonă sunt, ca să ghicească cum au votat în chestiunea Brexit. El fiind briliant de deștept. Cei doi încep să râdă și spun că sunt din Manchester, dar că unul a votat pro și unul contra. Din biroul lui londonez, Alex decide că soțul a votat pentru ieșire și soția pentru rămânere. Le comunic încântată răspunsurile geniale. Râd cu simpatie și spun că e exact invers! Că ea nu a putut să suporte niciodată UE, dar el era adept! Așa ceva!! Ei, na, tot omul mai greșește.

După vreo două zile, dezgustată, țin în mână cutia uriașă, plină cu prăjituri, adusă de acasă. Nu le-am mâncat. Deloc.

Li( hotărâtă): - Mâine arunc prăjiturile astea, spăl cutia și în ea cumpărăm prăjituri de la Green Bakery!

Cri: - Păi da, că tre’să mâncăm și noi ceva dulce! De când aștept!

Li:  - Mă duc în cameră, mor de somn, e 11 noaptea!
Cri: - Stai aici, poate apare englezu’și înfiripi și tu o conversație! Nu fi sălbatică!!!

Docilă, mă așez și aștept să înfirip conversații noaptea, să nu fiu sălbatică, zău așa. Asta în cazul în care apar englezii de pe la cluburi. Apoi țip iar, puternic și decis.

Cri ( sărind ca ars): - Ce?! Ce e??!!
Li( oripilată): - Uită-te  repede!! Ce am pe gât??
Cri( dezgustat): - Eticheta de la bluză, Lili! Mai bine du-te și te culcă! Că mă omori cu zile!

Luăm micul dejun pe terasa cu vedere uluitoare asupra golfului. Avem atâtea platouri și farfuriuțe în față, că aproape se prăbușesc de pe masă. Mâncăm, nu ne jucăm!

Cri( filozofic): -Suntem un exemplu pentru toți. La noi, micul dejun e cea mai importantă masă a zilei. Fizic, dar și psihic. Că e moca!

În timp ce ne savurăm omleta și dulcețurile, vedem o tinerică pe un acoperiș, adunând nu se știe ce.
Cri( destul de încântat): -Li, când te văd și pe tine așa?
Li( cu gura plină): - Cum?! Zveltă sau pe acoperiș?!

Coborând cele 98 de trepte spre mare, trecem pe lângă mici terase, cochete și pline de flori, unde alți oaspeți ai minunatelor balcoane servesc în tihnă micul dejun.

Li: - Uite, Cri! Feminitatea adevărată nu înseamnă numai bucle și rochițe, ci și să mănânci delicat la micul dejun. Uite la aia, cafea și fructe! Nu ca mine!!

Cri( împăciuitor): -Taci, Li. Poate aia are all inclusive. Toate mesele sunt moca. Tu ai numai una! Faci și tu ce poți.

Un pui de moldovean iese din mare și strigă fericit: „Ce m-am muiet!”
Li: - Are exact accentul celui de la Carla’s Dreams!!
Cri: -Ăla o fi! Pe plajă la Parga!

Pe balcon, din nou.

Li( supărată): -Cum ai putut să îi trimiți poza asta lui Alex?! Arăt ca o balenă în ea!

Cri( neînțelegând sensibilitățile feminine):- Dar tu ești culmea! Numai Rembrandt-uri vrei?! Omu’tre să-și întărească sistemul nervos când îți face ție o poză! Ca mâna e prea sus, că bucla aia de ce flutură!! Doar știi că ești perfectă!

Seara de miercuri. Cocktailuri pe cea mai frumoasă terasă a Greciei, cu soarele apunând după munți, cu marea schimbându-și culorile la nesfârșit. Alunecând toate în cer. Ruinele castelului din Parga se aprind încet în luminițe. Experimentez o amețeală plăcută, dată probabil de culorile lumii.

Li( râzând cristalin, în opinia ei): -Cri, mai bea și tu din paharul meu, că simt că se învârte toată planeta Pământ, cu tot cu castelul medieval.
Cri: -Dă-l încoa, că iar râzi ciudat. Ca la Amsterdam, după biscuiții ceia! Nu pot să beau și eu un cocktail liniștit!

Liniștit, liniștit, dar combinația mirobolantă de ouzo și suc proaspăt de vișine îl impulsionează brusc pe Cristi fanaticul, reactivându-i creativitatea înnăscută. Așa că mă târăște prin toate marketurile în căutarea acelorași ingrediente. Seară de seară degustă diverse cocktailuri în căutarea reiterării minunăției grecești. Pe balcon, din fericire, ca să ne salvăm finanțele. Cel puțin, ce mai avem din ele.

Joi, la plimbărică, pe faleză, printre buticuri, mare și flori. Portocale și lămâi peste tot, ca niște felinare aurii, parfumând aerul cu dungi solare.

Li:   -Parcă mi-ar fi răcoare. Trebuia să-mi iau jerseul meu roșu.
Cri: -Vrei să fug să ți-l aduc?! Urc în goană cele 100 de scărișoare și mor la datorie în ușă!

Plaja din Valtos. Suntem mereu primii, ocupăm ce șezlonguri vrem, grecii sunt ocupați cu zen-ul, vin la plajă după ora 11. Fiecare fir de nisip, fiecare picătură de apă sunt așezate în așa fel încât alcătuiesc o imagine de carte poștală, înfățișând frumusețea de nebiruit a lumii. E plin de englezi, nordici, câțiva români. Familii, copii, oameni de vârstă mijlocie, oameni care au depășit cu mult vârsta admisă pentru soare și plajă. Nu înțeleg nimic din peisajul uman care mi se înfățișează. De ce acești bătrâni, care se clatină pe picioare, stau în soarele arzător grecesc?! Gata să moară în orice clipă. Urmărind plăcerea cu care intră în apa, zveltețea și vigoarea înotului lor, pricep în sfârșit. Și aprob. Preferă să își încerce norocul aici, scăldați în frumusețe, decât acasă, în fața televizorului. Sunt minunați și foarte curajoși. Sunt frumoși.

Zile la rând ne punem în același loc și avem norocul acelorași vecini.

O familie de sârbi, cu două fetițe superbe, de vreo 6-7 ani. Zvârlugi mititele și puternice, adorând apa și țopăind de colo pâna colo cu o veselie contagioasă, râzând în soare, sclipind de fericire. Un tată blând și jucăuș, o mamă ușor obosită, dar neobosită în a le schimba continuu, a le hrăni, tot continuu, zâmbind rar, dar bine. Zâmbetul ei, care apare maxim o dată pe zi, îi luminează toată fața, o face frumoasă de tot, o deschide dinăuntru în afară. Te face să înțelegi de ce fetele ei strălucesc  ca niște giuvaeruri în soare.

O familie de englezi, frumoși și stilați, cu doi băieței nostimi, Michael și Christian. În fiecare zi stau cu ochii închiși, ascultându-i la nesfârșit.  Cu engleza picurând-mi savuros în urechi, alături de freamătul valurilor și de zgomotele surde ale plajei, sunt în Nirvana. Spectacolul uman și cel al naturii sunt desăvârșite în această bulă de soare. După vreo oră, în fiecare zi, englezul îsi aprinde un trabuc. Unul singur. Ritualic. Cu tot dichisul. Apoi își face un selfie cu trabucul. Nu știu dacă e o glumă cu prietenii lui, dar eu mor de râs și de plăcere în sinea mea. Iar Michael, puștiul brunet, îmi dă cea mai tare replică a verii. Metaforă a vacanței mele. După ce își înfulecă rația zilnică de chipsuri și sandvișuri (așa mănîncă englezii!), fuge la apă cu găletușa și se întoarce, privind fericit și grijuliu în găleată. Strigând uimit: „Look! A beach in the bucket!”. Cât de tare! A spus totul.

Perfect, perfect, perfect, mai mult decât perfect.

Scaunul din mijlocul dealului verde

Cercetez încă o dată prognoza meteo. Nu că aș avea deplină încredere, dar genele mele neanderthaliene mă bat la cap subliminal că trebuie să fiu atentă la previziunile de genul acesta. Același lucru de câteva zile. Nu s-a modificat nici măcar cu un strop. 16 grade și posibil cer înnorat. Deocamdată nu sunt 16, ci abia vreo 10, e frig rău. E aproape Ice Age. Vreau înapoi în peștera mea. Ajung în fața școlii, sperând încă o dată. Speranța moare ultima. A mea tocmai a sucombat. În mod inconștient și absurd, speram că pruncii nu sunt acolo. Speram aiuristic că mamele lor grijulii și superprotectoare i-au ținut acasă, că au văzut și ele prognoza meteo, că iarba e udă, că tunetele si furtunile imaginare le-au oprit drumul. Dar ei sunt mai ceva ca Ana în drum spre Manole! Pe ei nu îi întoarce nimeni din cale. Ei sunt niște mici românași care nu au auzit înca de ciobanul mioritic! Asta e! Picnicul pe munții patriei ne așteaptă!

Îi număr, să nu pierd vreunul pe drum, sunt 18. Mă uit la George, ceva mi se pare în neregulă la el. De obicei e atipic, dar acum e prea de tot original. Așa că o sun pe mama lui. „Da, da”, îmi confirmă ea. Știe de toate astea și e de acord. Copilu’ se va descurca. Păi să purcedem atunci. Până la urmă și picnicul trebuie să se termine, că doar nu o să fie fără de sfârsit! Endless story! Și atunci o să intru și eu oficial în vacanță, chiar dacă aș fi putut să intru și fără picnic, zău așa! Mergem în șir indian, eu boscorodindu-mă în gând, ce mi-o fi trebuit picnic, astăzi, vineri?! Mereu fac chestii din astea, din exces de zel. Capul face, picioarele trag. Nu mai e nimeni în toată școala, eu sunt pe munți. Așa ceva!!!

Copiii zburdă ca niste căprioare, în timp ce eu gâfâi ca o locomotivă la deal în sus. Că până să o iau în jos, mai e! Aerul proaspăt și rece ca o limonadă clincănind de cuburi îmi mai alină pulsul inimii îndurerate. Depresia propriilor hotărâri. Ba chiar încep să zâmbesc, să simt așa, un abur proaspăt de verde. Emană luminos din strălucirile pădurii, din freamătul emoționat al pruncilor frumoși, veseli nevoie mare că merg la picnic! Un verde viguros ce flutură în urma lui George, care e primul, în ciuda bagajului foarte greu, a tubului lunguieț pe care îl cară, în ciuda zmeului care își ascunde zâmbetul triumfător al zborului în panglicile lungi, portocalii ce aleargă în urma rucsacului.

Muntele explodează brusc în fața noastră, pădurea se dă ceremonios la o parte, lumina e atotputernică și glorioasă. Aici e locul nostru, declar ritos și mă arunc pe prima pătură. Exercițiul fizic a fost suficient, din punctul meu de vedere. E timpul să înceapă spectacolul. Adică picnicul, pardon! E cald în vârf de deal, cred că peste 22 de grade, soarele încalcă flagrant prognozele și fericirea copiilor e molipsitoare. Unii joacă fotbal în apropierea noastră, alții se scaldă în soare, ca vrăbiuțele după iarnă. Sporovăiala lor se cufundă în liniștea mai mare a muntelui. E pace și frumos. Dar eu îl urmăresc pe George. Spectacolul e delicios și face toți banii. Adică tot efortul. Splendoarea gesturilor lui mă lasă fără suflare. E unic. E dovada absolută a unicității oamenilor pe acest pământ!

Celulele mele fotografice reiau și reiau tabloul. Pentru a fi pe deplin înțeles. Pentru a-l depozita în sertărașele cu frumuseți. Toți copilașii mișună încoace și-ncolo ca niște veverițe amețite de bucurie că au dat de locurile lor preferate din toată lumea. Dar George nu se grăbește. Meticulos, pune jos bagajul greu. Răsuflă. Din tubul cel lunguieț scoate, surpriză! un scaun de picnic, pe care îl desface și îl așază în mijlocul dealului. Savurez imaginea la maximum. Un deal larg și verde, un scaun de picnic în mijlocul lui. Cerul și copacii sunt fundalul. Copilașul blond și subțirel ca o păpădie de primăvară se așază tacticos. Scoate un termos cu ceai cald din rucsac, un pahar înalt, toarnă ceai, bea o înghițitură, apoi pune paharul în mânerul scaunului, în locașul special. Scoate o pungă de ronțăieli, se lasă pe spate și examinează peisajul cu ochi de cunoscător.. Parcă e un lord englez, un explorator al ținuturilor necunoscute. Mi-l imaginez cu o pălărie mare de paie, cu franjuri verzi  și tabloul e complet. E spectator pasionat și lumea întreagă e spectacolul lui! E o punere în scenă perfectă.

Nu trec cinci minute și George hotărăște să treacă la acțiune. Privirea furată de albastrul de sus îmi e atrasă de o fluturare și un tremur al aerului. Zmeul uriaș și colorat a evadat din rucsac și zboară deasupra verdelui. În sus pe deal, în jos. George aleargă cu veselie și determinare, zmeul după el. Nu se înalță, căci nu e vânt, în ciuda prognozei cu furtuni. Dar bănuiesc că e fericit să simtă un pic de aer proaspăt, după înghesuiala din rucsac.  George e neobosit. Va continua să alerge cu zmeul, cu intermitențe, în următoarele patru ore. Uneori zborul zmeului va fi avântat, uneori va fi mai pleoștit, dar bucuria copilului blond va fi neștirbită și neobosită. Argint fluid. Încep să mă simt bine de tot.

Pălăvrăgesc cu cele mai dulci copile, descoperind, ca de obicei, că sunt altfel decât în timpul abuzivului timp școlar. Atât de timide și de tăcute la școală, exact ca broscuța din poveste, devin  adevărate prințese curajoase, ale căror mișcări sunt  încărcate de o frumusețe stilată, de o individualitate clar conturată. Transformarea se produce  cu atâta nonșalanță și farmec, încât mă lasă cu gura căscată. Pruncii, scoși din miezul instituției procustiene devin ei înșiși, fermecători, naturali și frumoși ca niște copăcei ai pădurii. O fetiță flu, flu, zulufel de zulufel, ronțăie cu grație desăvârșită dintr-un copan, sporovăind delicios despre orice și despre totul, mișcările fluide ale mâinilor și ale mimicii curgând armonios în liniștea auriu-albastră. Picnicul devine un spectacol eliberator și bucuria zilei mă inundă. Totul devine frumusețe și apă vie pentru suflet. Copiii sunt contagioși. Copilăria e contagioasă. Fețele mititele mă vrăjesc cu magia lor. Gropițele din obrăjorii care se scutură mereu de râs și de lumină. Responsabilitatea teribilă a pruncului campion la buline negre care  acum e liderul grupului, atât de atent să aibă grijă de toți, încât îi șterg spontan și imaginar toate trăsnăile pe care le-a făcut până acum.  Cel care vorbește și vorbește, după ce aproape un an de zile a rostit doar 3 silabe cu totul. Zmeul alergând-zburând peste noi. Scaunul singur pe deal. Aerul curat al înălțimilor și al primăverii. Aerul verde. Aerul libertății.  Pentru totdeauna.

Întindem masă bogată și mâncăm laolaltă, lăudând bucatele și dărnicia părinților. Râzând. Peste noi flutură o adiere moale și caldă, cu aripi de fluture- ceea ce am tot clădit timp de un an- aburul exuberanței lor că sunt împreună cu toții și împărtășesc aceeași părticică a universului, aceeași secundă a Pământului.

Coborâm și zâmbesc singură. Merg surâzând și sufletul mi-e inundat de lumină, de bucuria picnicului-curcubeu, de bucuria pe care mereu și nesfârșit mi-o provoacă copiii-curcubeie. E vacanță!

Puzzle-ul și măreția

Suntem trei adulți, responsabili, vaccinați și cu buletinele în regulă. Oricât aș încerca să găsesc vreo hibă acestui trio de călători pe drumurile lumii, nu reușesc. Suntem cât se poate de aproape de perfecțiune se poate. Atunci de ce stăm ca niște idioți în fața a o mie de piese de puzzle? Sunt grămadă toate în fața noastră, colorate și vioaie și total de neînțeles. Mă uit pe furiș la partenerii mei de maturitate, afișează aceeași stupoare de mutulică care pot să jur că e zugravită și pe fața mea. Pe pleoapele noastre incruntate se citește aceeași întrebare existențială: De ce facem asta?! Plus variațiunile: De ce am face așa ceva?! Vrea vreun om normal să facă asta?! Folosește la ceva?!

Probabil cineva a crezut că va fi distractiv ( săracul!), dar de unde se începe această muncă de sisif?! Cît de disperat trebuie să fii?!

Brusc, Alex se scutură de imobilitatea incredulă și zice, plin de curaj ( curajul disperat al unui kamikaze):

-          Ne trebuie metodă! Să ne organizăm!

Eu îmi dau seama că el vrea să fie mai dihai ca noi ceilalți, umblat, de, prin chestii londoneze și alte cele, dar ce metodă vede el aici?! Că nu are cap și nici coadă. Puzzle-ul ăsta pare o mare pierdere de timp și o idioțenie ce îmi depășește capacitățile cerebelului. Mă ridic și plec. Am lucruri mai interesante de făcut. Abandonez. Nimeni nu mă poate sili!

Dar Ale și Cristi persistă. Sămânța alpha, de! Deși îi pierd din vedere, îi aud din când în când în liniștea sinistră ce le străjuiește concentrarea. Au găsit totuși un punct de start.

Cri:  - Poate de acum merge ușor! Cauți colțurile și poc-poc-poc!

Ale: - Cum cauți colțurile?

Cri:  - Team work! Dar văd că fără mamă-ta, c-o dat bir cu fugiții! Brusc a apucat-o gătitul! Ca niciodată!

Ale: Eu am o teorie despre cum să abordăm această problemă în continuare. Ne vom organiza temeinic. Că doar eu sunt bun la organizare!

După ce am gătit chestii minunate, am ascultat muzică și mi-am trăit bine viața, mă duc să văd dacă cei doi mai respiră sau au leșinat la datorie.

Ale: -  4 ore 40 de minute ne-a luat să facem conturul. Zici că suntem handicapati.

Impulsionată la maximum de aceste vorbe înțelepte, hotărâtă să îmi dovedesc marea agilitate intelectuală față de cei doi (nu pot să stau departe de chemarea ancestrală a familiei), mă așez  și încep să mă holbez. Simt că e marea holbare a secolului. Sigur va duce la o descoperire genială și imbatabilă. Mă holbez ce mă holbez și ajung la cuvintele lui Ale, îmi trebuie metodă! El deja a împărțit  piesele pe culori, în diverse castronele furate din cămară. Din când în când se aude câte un urlet victorios. Sunt manifestările mature ale găsirii câte unei piese. Lucrăm pe masa de picnic, adusă din beci și brusc realizăm că trebuie să schimbăm fundația, avem o ridicătură chiar pe mijloc, pe unde iese în mod obișnuit umbrela de soare. Ne trebuie o pătură pe care piesele să stea drept. Nu putea să ne vină ideea asta genială de la început?! S-ar putea ca acest joc sinistru să dezvolte inteligența?! Ce ne facem?! „Houston, we have a problem!”

Cu chiu cu vai, stricând și ce-am lucrat până acum, ne reașezăm bazele operațiunii pe un prosop roșu de plajă! Cât de normali suntem?! Stăm în poziția Gânditorului, cu dureri de spate, aplecați asupra unor bucățele mici de puzzle și involuăm cu fiecare secundă. Cel puțin așa simt eu când creierul mi se cocoșează pe câte o mică bucată de culoare, imposibil de localizat.

Apoi se întâmplă. Întâmplarea întâmplătoare. Ciudățenia feroce se schimbă brusc în fascinație. Durerea imbecilității se metamorfozează în plăcere a creației.

Te fură, te agață și nu te mai lasă să pleci. Ca și cum ai vrea, tu, bipedul secolului 21, să demonstrezi acestei bucățele de carton că ești mai tare ca ea. Evoluția își spune cuvântul!

Iar frumusețea pare a fi peste tot. Frumusețea nebiruită a imaginii care iese din mâinile tale. Cer și apă, pământ și văzduh. Brusc simți că tu ești marele creator și în sfârșit faci ceva important pe acest pământ. Bine că faci și asta!

De la starea inițială de blegeală și refuz, realizez măreția implicită a puzzle-ului. Mă izbește frontal. E pur și simplu ca și viața ta. Drumul tău spre viața ta proprie. În miezul din dodoașcă.

Întâi te ajută să îți vezi adevărata valoare, să vezi care îți sunt limitele!!!

- Ce idiot sunt!! Ce să fac?? Cum să încep?? Nu pot să cred cât sunt de tâmpit!

Apoi să îți testezi limitele.

Ale - Ăsta să fie primul și ultimul puzzle!!!

Să simți miraculosul creației. Îți plimbi mâna ușor peste suprafața lucioasă și știi că nu te mai încapi de mândrie. Tu și numai tu ai făcut asta. În sfârsit ai făcut ceva!

Toate relațiile tale sunt aici. Linia lor complicată și de neînțeles, fragilitatea și modul incredibil în care se potrivesc toate detaliile.

Și nu în cele din urmă, Labirintul. Senzația de rătăcire, de ceață, de neputință, depresia și renunțarea. Revenirea în forță, doar e viața ta în joc, totul depinde de găsirea ieșirii, a porții, totul ține de construcția metodică  și de curajul  lipsei de abandon. Te ajută să vezi cum e să trăiești întru Ființă.

Fiecare piesă mititică te invață răbdarea incredibilă cu care trebuie să aștepți. Marea descoperire: totul are locul său, nimic nu se potrivește în altă parte decât în locul său originar, perfect.

Până la urmă, orice puzzle e refacerea sferei originare. E găsirea tuturor răspunsurilor. E pacea universală. E Cosmosul însuși.

Cine râde, să-i fie de bine!

Eu mâine comand alt puzzle.