Tocmai...

Viața mea de mamă e în regim de tocmai. Toate tocmai s-au întâmplat și tocmai s-au dus.

Tocmai mi-am dat seama că sunt însărcinată. Și îmi ocrotesc bebelușul cu toată ființa mea, cu toate celulele. Sunt senină, ascult muzică frumoasă, ca să fie vesel și iubitor de echilibru, beau limonade din oțet de mere. Am citit undeva că voi avea un copil superinteligent dacă fac asta. Mă strâmb și beau. În general, trăiesc într-o stare abulică, cețoasă, cu privirea întoarsă înlăuntrul meu, atentă la orice mișcare. Îi vorbesc întruna. În gând. Probabil am un aer mai lunatic ca de obicei. Îmi urmăresc pielea de pe burtă. Se vălurește sub mișcarea micilor pumnișori sau piciorușe. Totul mi se pare atât de straniu, atât de deplin, încât parcă nu mai sunt eu, sunt doar o cochilie menită să protejeze, să apere, să hrănească, să iubească. Nu se poate vorbi cu mine. Nu sunt prezentă. Sunt întoarsă spre interior, ca o mănușă de lână uitată pe dos. Sunt pe dos.

Tocmai m-am internat. A venit momentul. E dimineață și soarele începe să strălucească. Sunt singură în salon și nu simt nici un pic de teamă, doar fericire, fericire nemăsurată pentru că astăzi mi se naște copilașul. Astăzi sparge zidul lumii. Cele 13 ore trec în ritm de ceață, uragan, străfulgerări de far. Mă pierd eu de mine însămi. Nu mi-l dă nimeni în brațe, dar îmi zic: “Ai un fiu. Are nota zece”. Surâd sfârșită, chestia asta cu născutul nu e deloc ușoară și plutesc spre alte tărâmuri. Starea de fericire și amețeală existențială nu m-a părăsit nici o clipă. A doua zi îl primesc în brațe. E mic, dodoloț și auriu. Și atunci începe. Un șuvoi uriaș îmi lichefiază toate celulele, foc luminos ce mă arde, mă topește, mă îneacă și mă renaște. Mă reface, căci eram greșită. Am dispărut cu totul. Eul meu anterior s-a volatilizat. Nimic și nimeni nu mai contează decât copilașul din brațele mele. Iubirea îmi atârnă de degete, îmi picură din ochi, îmi emană din celule. Epiderma mea radiază iubire, încălzește și răcorește. Uneori plâng cu disperare pentru că îmi imaginez atâtea pericole stând la pândă, pentru că îmi pare atât de neputincios și complet lipsit de apărare, încât aproape se sfărâmă. Îmi petrec nopțile purtându-mi copilașul în brațe, pentru că plânge dacă îl las jos. Și pentru că trebuie  să-l apăr de întuneric. Ziua cucăi pe unde apuc. E șmecher și flămând. Știe unde e bine. Mama îl apără de toate. Sunt doar Mama. Nimic altceva nu mai sunt. Nu mi-am imaginat niciodată că se poate iubi astfel. Încât să nu mai fii decât un recipient pentru iubire. Mă simt ca un vas transparent prin pereții căruia se văd apele, luminile, cerurile iubirii. Cascadele ei albe. Îmi ating copilașul și la atingerea mea se liniștește. Văd clar cum iubirea îmi trece prin degete și se scurge în micuțul lui trupușor. Hrănindu-l. Suntem două vase comunicante. Îl ating doar și pâlpâie de frumusețe si dragoste. Îl lipesc de mine și adoarme liniștit, legănat de valurile dulci pe care le simte în celulele mele .

Încerc să păstrez în memoria clipelor bucuria nețărmurită, dulceața micuței minunății:  bebeluș-durdulușul  meu. Crescând în fiecare secundă. Atât de dulce, fragil, atât de perfect în proporțiile-i minuscule, cu tandrețea lui copleșitoare, atât de sinceră și de pură, cu mânuțele mici și pufoase făcând “dagi-dagi”, cu buzișoare țugui, cerând și refuzând pupicul. Atât de frumoase buzișoare, pielița e roz și netedă, ușor umedă și transparentă, o guriță perfectă, gata să râdă, gata să se înduioșeze sau să se rotunjească a mirare ascultând o poveste. Îmi vine să plâng pentru că știu că nu pot păstra aceste clipe, imaginea acestui mic omuleț iubăreț, cu atâta nevoie copleșitoare de  a fi iubit...și îl iubesc, atât de mult îl iubesc, mi se lichefiaza toată ființa în iubire...

Micuțul meu frumușel, blond-roșcat compact, cu irizări aurii argintii, cu gene lungi, arcuite invizibil, fluturând peste ochii veseli, albastru de-nu-mă-uita, dulce, senin. Sprâncenele abia se bănuiesc, blonde și dese, gurița, gurița e o încântare, roșie-fragă, de copilaș bun de pupăcit, cu dințișori mărunți și albi ca de șoricel. Trupușorul voinic, bine făcut, mânuțele cu unghiuțe-perluțe. Atât de frumos! E o adevărată operă de artă, o minunăție.

Dragostea pentru el mă dizolvă, mă tulbură profund, îmi topește ființa și curge prin mine ca un șuvoi de miere fierbinte.

Tocmai ne-am internat din nou. Are 6 ani. Are ochișorul umflat, face injectii. Stăm în salon cu alte mame și copii. Îmi petrec toate clipele sculptând cu palmele un glob în mijlocul căruia să fie în siguranță. Îi spun povești fermecate, mă joc, vorbim întruna, ne pupăcim și ne apărăm unul pe altul. Eu îl apăr de atmosfera urâcioasă și bolnavă din jur, de asistentele  crude și de doctorul tiran, de boală. El, cu palmele lui micuțe îmi face cadouri pentru toată viața. “Mama, tu ești cea mai bună din lume. Mamele astea sunt rele cu copiii lor, țipă tot timpul. Tu ești așa de blândă și nu mă cerți când plâng”. Mă gândesc că asta o să-mi ajungă pentru tot restul existenței mele pe acest pământ.. Lumina din ochii lui e curată, frumoasă. Plină de iubire.

De când l-am ținut mic, în brațe, am știut că o să crească, că o să  plece. M-am bucurat de fiecare secundă. Mereu mi-am spus:’’ Mai sunt 18 ani. Mai sunt 16 ani. Mai sunt 14 ani’. Poate dacă mă tot construiesc mental în direcția asta, o să supraviețuiesc. Acum mai sunt 11 ani. Mai am 11 ani.

Vârtej de secunde, răsărituri de soare, ortograme și tabla înmulțirii, febră și boală, jocuri și prietenii, aniversări, eșecuri și lacrimi, râsete și alte povești. Călătorii și apusuri. Matematică, engleză, examene, iubiri și tristeți. Privirea din ochii fiului meu când nu am mai știut să răspund, când nu am mai fost centrul universului lui, când l-am dezamăgit. Durerea din inima mea. Nesfârșită. Iertări și bucurii. Pașii lui înainte, pașii mei înapoi.

Tocmai au mai trecut câțiva ani. Într-o fluturare de inimă, într-o picătura de puls.

Are 18 ani. Ce om frumos a răsărit, e de necrezut. Ieri era un copilaș de 8 ani, acum e atât de înalt, lat în umeri, frumos ca un viking, cu aceiași minunați, iubiți ochi albaștri, părul de un auriu roșcat închis, cu zâmbetul alb, strălucitor, proaspăt eliberat de povara metalică a aparatului pe care l-a purtat peste doi ani. Cu degete lungi, frumoase, puternice.

Blând, tandru, echilibrat. Vesel, comunicativ  uneori, bun ascultător. Morocănos dimineața, de nu poți vorbi cu el. Mai bine nu, zău!

Dur ca bolovanul când crede el că are dreptate. Chiar bolovan,  e bine să te ferești când o ia la vale. Adevărul nu e o chestie ușoară. Prevăzător, calculat, râzând cu atâta voie bună. Deștept și înțelept. Cam tradiționalist, dar de încredere. Dezordonat în ultimul hal ( vai!), într-o continuă raționalizare a nutriției, alternată cu ore întregi de sală, dorința bezmetică și ilegală de suc, pizza și munți de gogoși.

Îl iubesc cu toată ființa mea, sunt atât de mândră de el, de deplina lui frumusețe și deplina lui deșteptăciune, încât uneori mi-e o frică nebună. Trăiesc pe muchie. Clătinându-mă între frumusețe și groaza absolută, ancestrală.

Îmi place tot ce face, ador cocina care e camera lui, felul în care îmi face cu mâna noaptea, când merge la culcare și trece prin dreptul camerei noastre, mesajele pe care ni le trimitem, e minunat, cel mai bun copil, cea mai bună parte a mea.

Sunt fericită. Acum e la mare, unde mănâncă șaorme, sombreros și gogoși, scrie pe hârtiuțe tot ce a cheltuit și dacă îl sun la ora 6 seara, îl trezesc. Doarme, în timp ce alții sunt pe plajă. Îl iubesc. E viața mea.

Locuiesc în iubirea pentru fiul meu ca într-o casa și  casa noastră e Acasă.

Tocmai am visat un elefant alb instalat în dormitor și m-am trezit știind că vestea cea bună va sosi în curând. Elefantul era uriaș și, când se mișca, părea gata să dărâme totul. Știrea sosește a doua zi. Elefanții albi sunt imbatabili. A fost admis la facultate în Anglia. Va pleca în toamnă. Bucuria năvălește peste mine ca un tsunami nebun și îmi năucește toate circuitele. Râd și plâng în același timp, sunt atât de fericită! E minunat, e mirobolant! Tocmai mi-am șters lacrimile. Dar de ce plâng? Mai am 4 luni. Tocmai mi-au mai rămas 4 luni. Dar când s-au terminat toate celelalte?

Acesta este fiul meu, iubirea cea  mare a vieții mele. Stă în ușă, gata de plecare. E înalt și puternic, e frumos și deștept. Asta am făcut eu pe acest pământ. E tot ce am putut face. Bagajele asteaptă să fie ridicate, ușa să fie închisă. Tocmai am intrat în ultimele minute, după ce am numărat fiecare secundă timp de 19 ani. Ultimele minute, fără prelungiri. Nimic nu mai poate fi întors, aceasta este în mod cert o plecare. O parte a inimii mele dănțuie de bucurie și încântare, văzându-l cât de curajos stă în ușă, gata să plece, gata să devină, gata să lupte și să înflorească. O parte a inimii mele zace în plină melodramă, tăvălindu-se pe jos,  urlând cu disperare și amenințând cu depresii permanente, veșnice și eterne. Zâmbesc și închid ușa.

Tocmai am închis ușa după fiul meu care a plecat în lume.

Nu mai sunt nimic. Sunt nimeni. Sunt scrum. Sunt cenușă.

După un timp reușesc să îmi găsesc pasărea phoenix. O înalț din pulberea arsă și o păstrez. Nu mai am ani, dar am clipe. Sunt bune și clipele. Sunt oricum mamă pentru veșnicie. Nu mai pot să-mi rearanjez altfel celulele.

E Crăciunul!

Vine acasă. Câteva zile. Doamne, ce bine!! Nu îmi mai trebuie altceva, decât  să îl răsfăț și să mă bucur de el. Când îl privesc, se suprapun curcubeic toate imaginile din inima mea: bebelușul dulce, îngeresc, moale și pufos, copilașul scump, cu pălmuțe moi , care îmi făcea “dagă, dagă!”, elevul mititel în sacou și mai mititel, adolescentul glumeț și înțelept, minunăția de om care este acum, puternic, groaznic de rațional, amuzant și dulce! Penele de porumbel sunt ascunse bine sub aripi de vultur. Peste toate, revărsată, cotropitoare, iubirea mea copleșitoare  pentru el și liniștea și bucuria pe care mi le-a adus mereu. Și atunci, ce frumusețe  mi-ar mai trebui?? Ce altă binecuvântare?! Dacă aș reuși să păstrez bucuria cu care el vine acasă, dacă aș locui mereu în zâmbetele lui, atunci aș fi cea mai fericită!

Practic, toate spațiile dintre întâlnirile noastre se colorează cu ceea ce plănuim pentru următoarea întâlnire, cu asta ne ocupăm…oare ce i-ar plăcea fiului nostru? Oare ce l-ar face să se simtă bine? Ne ieșim din ritualurile noastre, din tipicurile vieții și căutăm chestii noi de făcut, de trăit. Vacanțele cu părinții trebuie să fie memorabile! Deși el spune că e mulțumit să stea la adăpost de ale vieții, să fie răsfățat pentru două săptămâni. Să stea Acasă. Să fie din nou Copilu’. Copilul meu drag, cel mai drag.

Normal că iar a plecat. Viața mea de mamă e în regim de ‘tocmai’...

 

 

Jurnal de Londra - Ziua 1 ( iulie 2012 )

ZIUA   1

Totul decurge normal. Aeroportul din Timişoara, nepoatele emoţionate ( e primul zbor al Oanei, Octavia e veterană deja şi o lasă mărinimoasă pe Oana la geam, precizând totuşi că la întoarcere va sta ea acolo), Wizz-ul la fel de simpatic, îmbrăcat în roz şi mov, priveliştile superbe, cred. Nu prea  știu exact, căci dorm buştean, până la zgâlţâiala de la aterizare.

Cristi profită şi îmi face din nou poză cu gura deschisă, omul ăsta nu are ce face!! Ce sunt eu de vină că el nu pune geană pe geană?! Şi nu mai pot eu de ipostazele groteşti în care mă pozează!

Frig în Londra, e iulie şi totul merge ca la carte!

În gara Victoria , mă aşez pe o latură şi hotărăsc să-l aştept pe Alex acolo. Va apărea şi el în câteva minute. Stau înconjurată de bagaje , mulţumită de dau pe dinafară. Cristi cel îngrijorat decide totuşi că acela nu e un loc bun pentru aşteptat( din motive necunoscute muritorilor de rând), aşa ca ne trambalăm cu bagajele după noi prin jumătate de gară, pe scări rulante, prin balamuc de oameni . Tac resemnată, aşa e cu stăpânirea bărbaţilor!! E mai înţelept uneori să le dai impresia că ei conduc. Acum e unul din acele momente! Tumultul e colorat şi pitoresc. Oameni de diferite naţionalităti, îmbrăcaţi în toate stilurile sau complet fără stil, trasează linii încrucişate prin atmosfera gării, vorbind în limbile lor, râzând , glumind, certându-se, grăbiţi sau pierzând vremea, cu ochii pironiţi pe ecrane. Magazine, tarabe cu uppercrust sandwiches, brioşe şi arome se învârtejesc printre zeci de steguleţe britanice.

Zac confortabil în liniştea din interiorul meu, nevenindu-mi să  cred că am ajuns din nou aici! Fetele râd, lovite de euforia momentului, de sunetele marelui oraş, de frumuseţea limbii engleze care se rostogoleşte amplu din toate megafoanele.

Apare Cristi, la fel de tulburat şi vijelios, a vorbit cu Alex, o luăm înapoi prin gară şi ajungem…ghiciţi unde?! De unde am plecat! Cu tot cu bagaje, bineînţeles.

Nu mai apuc să dau înţelept din cap, că Alex răsare de după colţ şi râdem cu toţii, încântaţi! Are o cămaşă superbă , albastră, adidaşi verzi, fosforescenţi şi sacou! E atât de englez şi de trăznit, încât zâmbetele ni se întind până la urechi, îl adorăm instantaneu şi ziua se revarsă dincolo de limitele bucuriei!!

Căutăm apartamentul ( eu având încă o mică spaimă că nu există! E spiritul românesc care îmi şopteşte că am fost înşelată, că , în mod fatal, am pierdut o groază de bani şi nu vom avea locuinţă!!).  Oricum îi las pe cei doi  Alpha să învârtă harta în toate părţile şi să găsească ei strada. Se ştie că eu nu înţeleg hărţile. Nu mă duce capul. Dar parcă mergem prea mult! Ne-am rătăcit. Mă rog de ei să se mai uite o dată pe hartă, ei că nu!!  Că nu au nevoie, li s-a întipărit în  memorie. Cine a mai pomenit de aşa ceva!!! Tac şi târăsc geamantanul, tot mai convinsă că strada cu pricina nu există. Rătăcim în continuare, dar pe aici şi rătăceala îşi are farmecul ei. Vai, în sfârşit îşi calcă pe mândrie, amândoi deodată( altfel nu se putea!) şi se uită pe hartă. Ne întoarcem. Găsim. Cheia se potriveşte la intrarea în clădire. Încep să sper. E acolo!!! Flat A.

Mititel, dar luminos, alb , cu tot ce vrei. Privelişte superbă de pe balcon, cu London Eye şi steagul fluturând pe Westminster Palace. Televizor, muzică, cuptor cu microunde. Curat. Un welcome packet. Pâine delicioasă cu cel mai bun unt pe care l-am mâncat vreodată. Anchor. Lapte şi suc de portocale. E momentul să mă dau mare cu ce apartament am găsit eu pe net! Eu!! Nu altcineva. Ceea ce şi fac, bineînţeles. Modestia necaracterizându-mă de când eram mic copil.

Menajera e româncă, logic, povestim un pic , apoi o lăsăm să-şi facă treaba şi pornim prin Londra. Care e la fel cum  îmi aminteam. Măreaţă, clădiri de sute de ani răsărind dintre cele moderne, numai sticlă şi lumină. Tradiţionalismul britanic şi multiculturalismul imperial. Feerie. Fetele zburdă, râzând în vânt. Cristi îndrăzneşte să se relaxeze şi  să savureze picătură cu picătura totul. Absolut Totul!

Străzi cu tarabe de toate felurile, mâncăruri preparate în stradă în ceaune uriaşe, îmi lasă gura apa, Big Ben-ul şi Tamisa, cu frumuseţea ei tulbure , vântoasă şi fumurie.

Alex ocheşte o clădire faină, cu multe etaje, chiar pe malul apei, analizează mental imaginea unui viitor fermecător cu el locuind acolo şi se întreaba retoric:

‘Oare cât o costă o chirie acolo?’
Octavia, agera şi cu spirit de observaţie, îi dă replica imediat: ‘Alex, ăla e spital!’

Seara suntem rupți și zăcem prin colțurile camerei. Oana, ronțăind:
‘Nu știu de ce îmi vine să mănânc întruna! Cred că am mâncat vreo 6 sendvișuri! poate pentru că am schimbat aerul?!’
Dar ce schimbare de aer!

Oana: ‘Nu știu unde mi-am pierdut capacul de la sticlă! Bine că mai am bibironul!!’ râdem ca apucații la toate prostioarele debitate.

Oana: “ Îți dai seama ce-am ajuns??!! Să iau hotdog cu 240 de mii ? ( 4 lire). Îți dai seama câți crenvurști cumpăram de banii ăștia?! Ce-am fost și ce-am ajuns!! Acum o săptămână dădeam cu sapa prin grădină la țară, cu soarele-n cap. Iar acum dau 240 de mii pentru un hotdog!! Poate m-a bătut prea tare soarele!’

Fetele își numără banii. Oana, care a plătit mai mult decât Octi peste tot ( pentru că nu mai ia bilete de copil), bombăne: ‘Mă simt frustrată că sunt adult!’

La London Eye era o coadă infernală, care a mers foarte repede, din fericire. Controloarea nu a vrut să îi dea drumul Oanei să treacă, pentru că nu arăta a adult și nu credea și pace că are 18 ani. S-a uitat la buletin, s-a mirat, s-a îndoit, a arătat-o pe Oana unei alte controloare, degeaba! Asta în timp ce eu parlamentam de zor că acea copiliță e adultă!! Profund afectată de ofensa adusă  maturității ei, cu un gest decisiv, Oana a întors buletinul și i-a arătat femeii abțibildul că a votat! Aia s-a uitat incredulă, spunându-i apoi, frumos și cu accent că semnul acela nu îi dovedește nimic!  ( toate astea s-au întâmplat ca pedeapsă, după ce am încercat să mințim la ghișeul de bilete că Oana are 15 ani și vrea bilet de copil, mai ieftin. Când am aflat că e nevoie de un adult însoțitor, nu știam cum să o cotim că de fapt e majoră și să o convingem pe respectiva să ne dea totuși bilete, că Oana are 18 ani. Ca românii, de…) În cele din urmă, datorită politeții britanice, adulte sau nu, fetele au fost lăsate să treacă și totul s-a terminat cu bine.

Lili: ‘Un țăran a spălat vasele în chiuvetă și nu a aruncat resturile!

Fetele în cor: Alex!!

Oana încearcă să monteze o cartelă telefonică primită în avion, ca să vorbeasca cu iubițelul ei. E destul de perseverentă, ascultând concentrată:

‘Îmi vorbește în chineză! Ăștia au o tactică specială de fraierire!’ se subînțelege că ea nu va pica în plasa lor!

Lili, revoltată: ‘Cine a folosit prosopul ăsta uriaș?!’

Oana, nevinovată: ‘Eu. L-am pus pe jos și am călcat pe el, după duș. Ca să nu ud podeaua!!!
Lili( care n-a adus prosoape, ca să-și păstreze geamantanele goale pentru suveniruri): ‘Cum adică??!! Altădată să te ștergi în cadă!’’
Oana, mirată la culme: ‘Cum să mă șterg în cadă?!”
Alex: ‘Matura de Oana!  A nenorocit un prosop bun de duș!!”
Oana: ‘Măcar acum îl putem folosi toți! pe jos!!”

Fiecare se laudă cu periuța lui de dinți, ceea ce duce la un dialog extrem de sclipitor!

Oana: ‘ Vedeți ce culori turbate are a mea?!!’
Alex: ‘Pe mine, când m-am spălat cu a mea pentru prima oară, m-au durut dinții!’
Zici că suntem o adunătură de debili mintal.

În această zi , Cristi nu și-a luat vin, de spaimă că i-l beau ceilalți!

Acasă , în România, în timp ce scriu aceste pagini, el sforăie, cu televizorul mergând. Pe Antena 3. Deodată, apare în bucătarie și bolborosește furios:

‘Eu vreau să cer azil politic! Mă duc înapoi la Londra! Nu mai pot cu știrile astea idioate!!’’

 

 

 

 

 

Jurnal de Londra - Ziua 2

ZIUA    2

Cristi a găsit un parfum prin dulapuri, superb, de evreu bogat ( menajera ne-a spus că lucrează pentru ovreiul Samson!):

‘Îl iau cu mine, că are două!!’
Oana: ‘Mă duc să scotocesc și eu!’

Așa ca ea scotocește, în timp ce noi ne luăm micul dejun. Fiecare cu prioritățile lui. Pâine prăjită crocantă, cu unt galben, gros, plutind pe crusta aurie, suc de potocale rece, cafea sau fulgi cu lapte ( din fulgii lui Samson, bineînțeles! Să sperăm că nu va sărăci, bietul!).

În fiecare dimineață , eu și Cristi ne vom trezi la 7 ( de bună voie și nesiliți de nimeni) și vom savura pe îndelete masa de dimineață, răcoarea plăcută a balconului, Londra plutind sub nori, avioane, răsărituri, știrile  minunate ( Cristi pricepe totul în mod instinctiv, ce înseamnă o ureche muzicală exersată cu clasici și Jean Michelle Jarre!!!). Aici, știrile nu te umplu de groază matinală, sunt plăcute și relaxante. Aflăm , de exemplu, că un leu a evadat pe undeva prin Essex, că prințul Harry se pregăteste de o expediție la Polul Sud, că elevii englezi au păduchi , iar primarul Londrei apare cu părul vâlvoi de fiecare dată și spune câte ceva drăgut despre jocurile paralympice.

Apoi răsare și tînăra generație, fix la ora 9, când le dăm trezirea. La 10 suntem gata, energizați, ieșim pe ușă. Toată admirația mea pentru fete, care reușesc să fie punctuale, în ciuda schimbării a vreo 3 toalete, fărdăluirii și coafării inovatoare.

Ne suim în autobuz, 24 to Hampstead Heath. Alex îi întinde banii șoferului și comandă 5 bilete. Îl vedem cu stupoare pe acela punându-și mâinile în cap și încruntându-se feroce. Ne speriem! Are un atac la vederea românilor în autobuzul lui???!! Nu, nici vorbă! Calculează cu toate puterile neuronilor cât face 5 înmulțit cu 2,3. Când se prinde despre ce e vorba, Alex îl liniștește, spunându-i că avem suma exactă. Ușurat, nici nu-i mai numără și ne permite să urcăm. Sper să nu facă vreun accident din motive de stres.

Trafalgar Square. Poze minunate. Hotărâre eroică: vom vizita National Gallery! Să ne culturalizăm și noi! E hotărârea tinerească și nebunatică a fetelor! Te pui cu adolescența! E superb, măreț! Rezistăm vreo 15 minute. Mult mai interesant ni se pare shop-ul aferent, cu chestii delicate , din care răzbate fiorul grațios al artei! Gen : cană cu flori galbene. Motiv Van Gogh. Din păcate rămâne acolo, că e prea scumpă.

Leicester Square.  Înfulec noodles and chicken in soya sauce. Pe stradă. Toate chinezăriile mă atrag teribil. Mă refer la mâncare!!! Stăm la o terasă, restaurant mexican, bere, suc.

Oana , în timp ce soarbe finuţ din cocktail-ul ei, spune cu aceeaşi eleganţă graţioasă: ‘Ce frumoasă e sticluţa asta cu nisip!’
Octi o corectează cu nonşalanţă: ‘E piper!’

 Şi-au luat fetele portofele cu motive londoneze.

Oana: ‘Nu-i mişto? Era să nu-mi iau , dar nu am rezistat tentaţiei!
Octi: ‘Vezi cum umbli cu al meu, e greu, că e plin.’
Oana: ‘Şi ce,  nu-ţi convine??!!’

Umblăm ameţite de plăcere prin amalgamul colorat de raţe atârnate în vitrine, buticuri, suveniruri, reclame strălucitoare şi babilon de limbi. Alegem un restaurant chinezesc să mâncăm. 8 lire de persoană si mănânci cât vrei. Tăviţe nenumărate îmi fac cu ochiul. Octi se uită cu îndoială, nici vorbă de piept de pui la grătar! Îşi pune totuşi , cu mult curaj, chestii ce seamănă a carne şi ocoleşte în mod inspirat orice formă de sos. Oana , mai nesocotită, că aşa e felul ei, nu citeşte ce scrie pe etichete şi îşi  toarnă cu entuziasm sos drăgălaş , roşior şi simpatic, peste toată farfuria ei. Crede că e sosul bunicii din Petroşani. Mâncăm. Adica noi, care ne umplem farfuria a doua oară. Chiar şi Octi . Oana învârte prin farfurie, cu un rictus pe faţă. Oare o doare ceva?? Aha!! se pare ca totul e atât de iute, de nu poate mânca! Sosul i-a venit de hac. S-a lecuit pe viaţă de mâncarea chinezească!

 Ale: ‘Dacă nu mănânci tot din farfurie, îți fac ăștia un voodoo de o să stai 3 zile pe WC!’

Acasă, seara.
Cristi: ‘ Tot frigideru-i numai pâine! Ca homeleşii!’
Ne-am aprovizionat, bineînţeles, cu delicioasa pâine şi bestialul unt! Micul dejun e cea mai importantă masă a zilei, oricine o ştie!

Alex: ’Dar ce roşii ţi-s obrajii, tată! Te-ai bronzat?’

Cristi: ‘De la nervi!!’
Am făcut o groază de cumpărături . Cristi şi Alex, ce să faca?! Au aşteptat şi au aşteptat. Până s-au înverzit. Asta-i soarta!

Octi apare senină și regală din cameră, cu un tampon demachiant în mâna ridicată și întreabă practic:

‘Unde e uleiul de măsline? Să mă demachiez!’
Ne uitam increduli la ea și ne tăvălim de râs. Apoi, bineînțeles că găsim și ulei de măsline printre rezervele lui Samson. Bietul om nu va mai rămâne cu nimic dupa invazia românilor.

Alex: ‘Fetelor, vreți să mergem la “musical”?’

Oana:’ Nu merită!’
Lili:   ’Fetele astea, dacă le întrebi aşa, o să renunţe rapid la orice formă de cultură!’
Oana: ‘Chiar mă gândeam ce să-mi cumpăr cu cei 25 de lire de la musical!!’

Octi ne povesteşte că s-a trezit pe la 6, simţind că ceva era în neregulă pe planetă! Apoi şi-a dat seama că ceva ERA PREA MULT!! Avea prea multe perne!!!!

Ne distrăm copios, fiecare în colţul lui. Oana stă cu laptopul pe un colţ al canapelei şi arată ecranului toate hainele pe care şi le-a cumpărat. Pe muteşte, flutură în faţa micului dreptunghi negru bluzele de dantelă, colanţii vărgaţi şi papuceii coloraţi cu flori. Îi arată iubiţelului comorile. Dar e o scenă  de-a dreptul hilară, un spectacol de mimă dansată, colorat de micile comentarii care îi scapă, deşi el nu o aude. Cristi îşi savurează vinul pe care şi l-a luat şi din care a oferit doar o înghiţitură fetelor. Cu Alex nu i-a mers, că şi-a turnat singur un pahar! Şi doar nu era să-i smulgă paharul din mână lui kitchibobo cel iubit! A privit cu demnitate cum i s-a împuţinat lichidul preţios şi şi-a acceptat soarta! Aşa că stau amândoi unul lângă altul şi fac glume! Octavia stă cu picioarele încrucişate, laptopul în braţe ( Samsonul avea şi laptop în apartament, mânca-l-ar mama de ovrei deştept!), sorbind din Dr. Pepper , ronţăind Pringles şi chiţăind cu prietenele. Eu stau la masă, savurând o ciocolată şi numărându-mi chitanţele. Televizorul merge, casetofonul de asemenea, aerul răcoros a ploaie umflă perdelele de la balcon. Luna apare sporadic printre norii alergaţi, râdem de unul şi de altul. Ne prostim.

Fac bilanţul zilei. Minunat la cumpărături. Pe Oxford Street, la LillyWhites, oriunde am putut şi găsit! Octi strălucind de bucurie pură şi copilaroasă pe toate cele 4 etaje de la M&M, care au fost pur si simplu delicioase! Alex cumpărând o cravată cu bombonele!

Nebunie cu fetele astea, nebunie zglobie, ușoară și luminoasă ca ele, în frumusețea și bucuria parcă neîncepută a vârstei! Parfumuri, inele cu fundițe, papucei, bluzițe! Cristi și-a luat adidași albaștri și vin roșu. Eu  – sacoșa mea minunată cu London.

Pe autobuz, la etaj, spre casă, aproape în noapte, Cristi și-a luat inima în dinți și a declarat cu asprime:

‘Să știți că eu îmi iau vin și nu vă dau! Să vă luați, dacă vă trebuie!’
Oana:’’ Dar de ce??!! Doar un unchi avem în Londra!!’

 Ale, în timp ce Lili cască groaznic, crezând că nu o vede nimeni ( Cristi doarme de mult):

‘The Beast!!
The Beauty doarme!!”

 

 

 

 

Jurnal de Londra - Ziua 3

ZIUA   3

Cristi ( atent la ce stație trebuie să coborâm):   ‘Uite, scrie ‘Towards Warren Station!’. Towards, adica următoarea!!!’

Important e că engleza nu e o limbă necunoscută pentru el.

Octi exclamă cu bucurie sinceră a marilor descoperiri: ‘Uite! Bus Lane! De când aștept să văd banda specială pentru autobuze!

Oana: ‘Bifeaz-o de pe bucket list!!!

Alex: ‘Oprim la Greenwich?’

Oana: ‘Ce-i acolo?’
Lili:   ’ Crede-mă, nu te interesează, nu e nimic de cumpărat!’

Madame Tussauds. Poze, poze. Îmi imaginez cum ar fi să te plimbi printre frumusețile de aici fără nimeni altcineva, doar ecoul pașilor tăi. Liniște, timp să studiezi detaliile statuilor, să-ți amintești înălțimea eroilor preferați, să le analizezi fiecare fir de păr. Perfect. Dar așa, e nebunie. Puhoi de oameni care stau la coadă să facă o poză cu Robert Pattinson, poza în sine devenind mai importantă decât orice altceva. Nebunie, dar distractivă, dacă ai nervii buni și, mai ales, dorința de a te distra! Pe care noi o avem din belșug!

Mersul cu trenulețul prin istoria Angliei e grozav, iar filmul 4D extrem de reușit! Supereroi ce salvează Londra, cu efecte speciale, o chichiță ingenioasă ce salvează și  excursia noastră la Madame! 

Ieșim. Mor de foame. Mă apucă constant, tot la 3 ore! Mâncăm la ‘Paul”, restaurant –brutărie, cu aer ușor franțuzesc, jazz în fundal. Sendvișuri bune, bune, Octi găsește o prăjiturică absolut delicioasă, din care gustăm cu toții, savurând gustul de vanilie pe care-l aveau  probabil prăjiturile  acum 100 de ani! Drum prin ploaie și vânt. Ploaia în Londra are un farmec aparte, căci știi că urmeaza ceva soare! De genul, Primark!!!!!!!  Cine nu ar umbla printr-un pic de ploaie, când ținta e asta?!

Oana sigur ar umbla prin tsunami şi uragane! Oricum, ajunsă acolo, înnebuneşte subit și total. Cu faţa strălucind, aleargă de colo până colo, alege tot felul de haine, le aruncă în coş, renunţând imediat la ele , găsind altele şi mai şi! E raiul cumpărăturilor! O disperare cruntă se aşterne pe faţa lui Cristi în faţa sorţii potrivnice! Alex pare mai împăcat cu karma lui. Le sugerez destul de bădăran să aştepte afară, să bea bere, să facă ce-or face, d-ale bărbaților, dar să nu ne strice cheful! Să nu le văd feţele scârbite. Foarte ascultători, dispar. Iar noi, fetele, ne dezlănţuim! După vreo 2 ore de balamuc ( cred că mii de femei au înnebunit în aceeaşi zi cu noi şi s-au decis să-şi facă cumpărăturile la Primark), ajung şi eu la disperare, plus o durere cruntă de picioare. Conving fetele să se aşeze la prima coadă, cea în care stai dacă vrei să probezi hainele. Dacă vrei, nu te forţează nimeni să aştepti cu 200 de femei în faţă!!! Se pare că aşa gândeşte şi Octavia, care, exasperată, e gata să le arunce pe toate. Nu-i mai trebuie!! Pe faţa Oanei se citeşte o hotărâre cruntă! Cea care denotă idealuri măreţe! Ea ar sta 10 ore la coadă , chiar şi pentru o pereche de chiloţi! Îmi aduc aminte de aptitudinile pedagogice personale şi o iau pe Octi cu binişorul, doar nu o s-o lase pe Oana singură la coadă!  Cu o privire de martir, se sacrifică şi rămâne şi ea să-şi probeze hainele. Aşa se educă tânăra generaţie!!!! Bravo mie!

După o veşnicie, în care eu personal am stat de trei ori la coada unde se plătea, aşteptându-le, terminăm, cu zâmbetul victoriei pe faţă. Ieşim, tragem aerul bun şi umed în piept, viaţa e frumoasă! Mai ales când urmează “Pull and Bear”! Elegant, frumos, liniştit şi conţinând frumoasa mea jacket! Parfumul lui Cristi, Polo, cel descoperit prin dulapurile lui Samson, e găsit, identificat, cumpărat! Că doar n-o să-l luăm pe-al omului, zău așa! Proaspăt parfumat, Cri străluceşte şi e în stare de alte aşteptări pe la uşi de shop-uri.

Seară. Mâncăm. Sendvişuri din nou, dar cui îi mai pasă ce mănâncă??!!

Oana: ‘Mă simt….’

Octi: ‘Şi noi la fel!’
Parcă se simte o oareşicare spiritualitate în dialogul fetelor.

Oana:’ Oare de ce mă doare aicia la cot carnea dă pă mine??!’

Cristi: ‘De la prea multe umeraşe cărate!’

Cristi ameninţă: ‘Dacă nu îmi speli tricoul cel nou, trebuie să-mi cumpăr altul!!’

Văzând că nu îl bagă nimeni în seamă, îşi caută slujbe în ziar, neapărat în Londra. Ne înnebuneşte de cap toată seara, anunţându-ne de câte ori găseşte ceva, pronunţând în felul lui haios cuvintele englezeşti şi sorbind din sticla de vin . Tot roşu. A aflat că fetelor le place mai mult cel alb, aşa că-şi ia roşu.

Cristi:’Lili, eu îmi mai doresc un singur lucru - să-mi iau ciocolata aia de 1 kg şi s-o duc acasă!’

Alex: ‘Şi s-o mănânci tu!!
Cristi:’ Păi da, ce-ai crezut??!!’

Lili, fără să-şi dea seama, priveşte în gol şi dă din degete, un tic nervos! Cristi şi Alex îşi dau coate şi mor de râs.

Lili:’Poate aşa e scris în codul meu genetic!’
Cristi:’Codu’ lu’ pește!!Asta e Parkinson în toata legea! Sau traumă post-risipire de bani. Pe țoale!!!’

Cristi: ‘Lili, când mă dai cu cremă pe picioarele mele obosite? Spiritul Londrei! Multicultural! Fii arabă!!!’

Lili: “Eu trăiesc în matriarhat, s-avem pardon.”

Cristi:’Trebuie să-mi dau cu Polo în papuci!!’

Cer învolburat pe balcon, vineţiu şi rece. Mâine plouă. Ce ne pasă?

 

 

 

Jurnal de Londra - Ziua 4

ZIUA   4

Pe Tamisa. Plimbare cu feribotul. Categoria ? Absolut minunat!!! Cerul alternând între plumburiu şi albastru–peruzea, valurile alergând arhaic pe lângă vaporaş. În timp ce mă holbez la ele, imaginându-mă o biata cusutoreasă de prin alte secole aruncându-se de pe pod în adâncurile opace, deznădăjduită  că m-a părăsit fiul fierarului sau, de ce nu?!, vreo lady  ce-şi flutură umbreluţa , cele două italience reale de lângă mine au o viziune subită cu mine, mare cititor de hărţi şi îmi pun întrebări la care răspund cu aere de mare specialist! Sunt atât de competentă, încât mă uimesc pe mine însămi( chestie care nu i-a convins deloc pe băieţi, mai târziu, când le-am povestit cine sunt eu cu adevărat!! Au rămas cu sechele în urma diferitelor episoade, în care, de la atâta visare, am intrat cu capul în uşi , stâlpi sau în care am luat-o spre nord , crezând că e sudul!). Eu de fapt, mă descurc foarte bine geografic, dar când sunt cu ei îmi ascund această abilitate….e lesne de înţeles de ce.

Vizităm Tower of London. Pe lângă, pe lateral, e o vizită colaterală, că nu ne îndurăm să plătim, nemernicii de noi! Ce e înăuntru??!! Doar bijuteriile reginei! Cine are nevoie??!!

Ne uităm lung la vitrine cu sandvişuri şi brioşe.
Octi: ‘E cam scump!’
Oana: ‘Tu te plângi, care mai ai atâtea  lire?’
Lili: ‘A, d-aia ţi-ai luat tu pachetul de biscuiţi din cameră?!’

Râzând singură de marea economie pe care a realizat-o, Oana îşi ia îngheţată ca şi Octi: ciocolată şi mentă. În ciuda săpăturilor asidue ale fetelor, nu se găseşte decât menta! Ciocolata a dispărut! Si englezii umblă cu șmecherii?!

London Dungeon. 2 ore la coadă. Ce nu face omul pentru cultură! Dar înăuntru distracţie maximă. Octi se agaţă de noi cu disperare, ne strânge de mână, ne ia în braţe, încercând să se aline. Toate cotloanele întunecate şi spăimoase i-au declanşat fobiile, a mai băut şi cafea (scăpată de sub supraveghere , că  dacă o vedeam…), iar acum nu mai poate, vrea să iasă de aici, deşi poveştile sunt bine spuse şi decorurile chiar….înfiorătoare! Prăbuşirea noastră, a tuturor la ghilotină e trasă în poză şi e adorabil felul în care urlăm cu poftă şi cu ochii holbaţi.

Ieşim. Octi vrea cu disperare la baie. Pleacă cu Oana în gara London Bridge, acolo trebuie să existe o toaletă! Stăm. Le aşteptăm. Stăm. Şi iar stăm. Apar fetele. Nu par prea fericite.

Lili:’Nu aţi găsit baia?’
Octi: ‘Ba da, dar era cu bani!’
Lili:’Şi??!!
Octi: ‘Şi n-am intrat!’
No comment!

 Street food market. Mâncăruri peste mâncăruri, sărind cu aromele lor să te agaţe, renunţăm la ideea de a mânca la Sherlock Holmes,  mă întreb disperată ce minunăţie  să mănânc. E una din cele mai grele decizii din viaţa mea ( de atâta efort decizional voi finaliza cedând nervos și cumpărându-mi cârnați cu varză!!! vai de capul meu!). Fetele cam strâmbă din nas la atâta puhoi de mirosuri, dar ce să facă, trebuie să se supună .Să zică mulțam că nu le cumpărăm niscaiva carne de oaie sau caracatiță pane!

St. James Park.

Oana:’ Ale, uite câte monede aici în lac! Îmi vine să sar să le culeg pe toate, chit că mă fac de râs în toată Londra! Să-mi scot mâncarea pe astăzi! Sau măcar de-o bluză la Primark!!’

Apar veverițele, graţioase, încântătoare, una o muşcă pe Octi de deget. Doar delicat, nimic grav. Superbul gazon englezesc, verde, verde.

Seară.  Octi s-a întors la origini, adică ronțăie chipsuri, fericită că identifică componentele de baza ale hranei, Cristi caută case englezesti într-o revistă, bombănind singur. Te pomenești că se imaginează în House Hunters! Oana se miră câte haine și-a luat. Mâncăm sushi.

Octi:’ Eu aș mânca numai sushi, sushi, sushi…’

Oare mâine plouă?

Acasă, din nou, în timp ce scriu, Cristi vine hotărât din camera alăturată: ‘Eu cred că nu-s atât de idiot să nu iau testul Cambridge!!!’

Am rămas cu gura căscată.
Acum ascultă muzică clasică:’ Vreau să mă rup cu totul de politica românească!’

Cristi:’ Țigon House! Casa noastră e prea întunecată, mucegăită, nu e albă, luminoasă, nu are pluș pe jos, moale și pufos ca cel din Londra!  Și ce-i porcăria asta de plapumă??!! Așa faină era aia din Londra, așa pufarin, pufăiam în ea de numa’!’

Pe BBC, aflăm ca e un incendiu uriaș în Spania; o englezoaică aflată acolo își dă cu părerea.

Cristi:’ British tourist! S-o dus în Spania , la căldură!!! Eu aș fi stat la Londra și în ploaie!’’

Oare își mai revine de pe urma întoarcerii traumatizante în România?

 

 

Jurnal de Londra - Ziua 5

ZIUA    5

Am lăsat fetele la acvariu, aproximând că vor sta acolo vreo 2 ore . Eroare de judecată!!! Au ieșit dupa vreo oră și au tot așteptat la locul de întâlnire! Nu știu de ce au stat așa puțin, li s-or fi părut peștii  niște chestii istorico-culturale și s-au plictisit?! Oare dacă le-aş fi amintit câţi bani au dat pentru a-i vedea ??!! Oricum, peştii m-au plictisit întotdeauna  şi pe mine. Or fi una din chestiile alea bărbăteşti pe care nu le-am înţeles niciodată.

 

Am galopat în mers artistic ( adică admirând tot ce ne ieşea în cale!) până în Leicester Square, să luăm bilete la musical. Tocmai făcusem, mental, un compromis de-a dreptul inteligent între cultură şi omul secolului 21. Vroiam să mergem la musical, chiar vroiam, dar ne hotărâsem să mergem la….Shreck!!! Simţeam că am putea suporta asta. Soarta potrivnică s-a opus. Biletele  erau prea scumpe pentru buzunarele noastre.  Viaţa-i dură! Ca să ne revenim, ne-am prăbuşit la Sherlock Holmes Pub, cu un Guiness în faţă şi o prăjitură scăldată în sos fierbinte caramel şi vanilla icecream. Viaţa e destul de bună!

 

Cristi:’Voi staţi să rezervați masa și eu mă duc după fete, deși mi-e de-a dreptul groază să trec iar pe lângă ăia îmbrăcați în pădure!’ ( mimii de pe malul Tamisei)

 

Suntem toți la masă, așteptăm minunățiile de feluri comandate ( cel puțin, sperăm în minunăția lor!) și parlamentăm unde să mergem mâine. Părerile sunt împărțite, unii hăis! alţii cea!

Alex, către fete: ‘Cât credeți că stați la British Museum? ‘

Lili:’ O oră jumate maxim! Poate două. Vor fi așa de culte, că vor vrea să iasă foarte repede!’

Oana: ‘Eu cred că ies într-o oră.’

Octi:’ Hai, Alex și tu, că e mocca!!!’
 

Vin felurile de mâncare. Nemaipomenite! Se revarsă cartofii, cârnații, rondelele de ceapă, sosurile! Ale rămâne cu gura căscată, holbându-se oripilat la farfuria lui, noi cădem sub masă de râs. Și-a comandat ceva numit simbolic: ‘Prânzul plugarului!’. Cu adevărat metaforic e și conținutul farfuriei: o felie de șuncă, una de brânză, o ceapa crudă mititică și drăguță și un măr delicios, tăiat felii! Totul prezentat artistic pe o frunză verde.

Lili:   ’Au uitat să specifice că e prânzul plugarului sărac!’

Ale, resemnat la aceasta nouă lovitură, dupa cea cu muzicalul:  ’Asta-i mâncare de student.’ 

Cristi, cu sufletul lui de părinte sfâşiat ( în timp ce înfulecă din cârnaţii şi piureul din farfuria proprie!!):  ” Mereu mi-e milă de Alex când îşi comandă de mâncare!’
 

Îmi dau brusc seama că Oana e din ce în ce mai palidă şi slăbiciunea ei e contagioasă, parcă mă ia cu leşin şi pe mine; toţi înfulecă de zor( Alex muşcă delicat din măr, că ce altceva să înfulece de zor!), doar noi două nu avem în faţă nimic. Preocupată să gust de la ceilalţi, nu am observat că noi nu ne-am primit comanda .Aşteptăm. Restul şi-au lins deja farfuriile, ceapa lui Ale zace stingheră, mă duc să întreb ce se întâmplă. Cu stupoare, descopăr că nu am comandat de fapt “fish and chips”. Cică. A uitat chelnerul să noteze . Aș fi putut să îmi dau seama când am plătit, că era o sumă cam mică, dar de…mai plătesc o comandă, așteptăm….în sfârșit!!! Bun, bun.

 

Oana merge să comande Ginger bear pentru Octi, nealcoolică. Chelnerul, simpatic și tânăr, îi cere buletinul. Murim de râs în timp ce Oana îi explică, încă o dată , unde e scris anul nașterii.

Lili( importantă și mândră de nația britanică, pentru care o fixaţie nenaturală): ‘Vezi, aici nu dau băuturi minorilor. În Petroșani e așa?’

Oana:’Acolo nu vor decât să te faci muci! Indiferent de vârstă!’

Ce vocabular au tinerii ăștia după o bere de ghimbir!  Nealcoolică! Mi-e frică să mă gândesc ce cuvinte mi-ar auzi urechile după una alcoolică!
 

Octi, savurându-si prăjitura de ciocolată cu sos de vanilie:’ Eu nu mai pot, că stomacul meu e mic!’

Cristi: ’Nu-i bai! Cât mai mic! Lili nu se supără!’
 

Ale: ‘La anu’, plec în Caraibe! Fără voi!’

Cristi stă un pic pe gânduri, dar punctează victorios: ’Las’că te găsim noi, oriunde ai fi, Kitchibobo!!’

 

BFIMax a fost așa cum îmi aminteam. Glorios, elegant, superb. Filmul delicios. Fetele au fost încântate de actorul principal, așa că Spiderman a primit nota maximă. Ce notă ar fi putut primi ecranul acela uriaș, scaunele confortabile și senzația că ești în secolul viitorului?!

 

Păcălesc fetele că le-am luat bilete la musical cu 40 lire și, în loc să cadă pe spate de groază, se scotocesc prin buzunare să-mi dea banii. Râd un pic isteric, dar râsul e bun, nu?! Încep să mă întreb de ce nu am luat bilete cu adevărat. De ce am crezut că au să se supere? Cred că educația prin iubire promovată de mine are ceva hibe. Oare aș fi putut să le duc și la Westminster Abbey?! Dacă aș fi forțat un pic nota?

 

Dar  mă voi gândi la asta mâine. Mâine e o nouă zi, nu?!

 

 

 

 

 

 

Jurnal de Londra - Ziua 6

ZIUA   6

Seara.

Oana: ‘Mi-e rău de la vodca aia!’.  Şi-a cumpărat o doză mică de votcă cu cranberry, ca să se dea mare din nou că e adultă şi face ce vrea! Din nefericire, iar a trebuit să-şi arate buletinul, pentru că  nu părea majoră, ditamai adultul, ci doar o copiluţă mică şi eventual vicioasă, care trebuia salvată de  relele universului!

British Museum ne-a întâmpinat înveştmântat în aceeaşi frumuseţe atemporală, parcă plutind în  eternitate şi măreţie. Le-a luat fetelor cam o oră să-l viziteze, o parte fiind consumată pe la shop-urile aferente. Cred că modul ideal de vizitare ar fi o sală pe zi, să te cufunzi în perioada cu pricina şi toată ziua să fii egiptean, construind morminte faraonice! Dar aşa, în grabă, nu îţi învălui bine neuronii în atmosfera Nilului și a mumiilor, că te trezești aruncat brusc între zeii Romei sau în mijlocul samurailor. Nici un neuron normal nu ar putea rezista la asemenea asalt cultural. După vreo oră de frumusețe și istorie la greu, simți o ceață vâscoasă care îți acoperă vederea, energia îți e pe nivelul de avarie, te prelingi și te mumifici dacă nu evadezi repede de acolo, la aer proaspăt, la contemporaneitate.  Ce minunat străluceau soarele și zâmbetele băieților, când am ieșit! Ei fuseseră pe la electronice, așa că Ale ne-a arătat mândru noul lui ceas Cassio ( de plastic, Doamne!! nu mai înțeleg nimic în legătură cu ceasurile!!) și noul mouse. Cel vechi fusese avariat mortal de Octi, în cameră , când țâșnise de pe canapea și răsturnase un pahar de apa. Peste mouse. Cel nou strălucește ca un OZN, așa că Ale aproape îi mulțumește Octaviei că l-a ajutat să-și reînnoiască gadgeturile.

Harrods s-a prezentat la întâlnire de-a dreptul năucitor. Spre cinstea noastră, nici aici nu am rezistat prea mult. Ca și cum impactul cu frumusețea, de orice fel, trebuie limitat. Și cum noi toți vroiam să ne păstrăm sănătatea mintala…am intrat mai bine la Gap, unde Oana a întrebat, plină de curajul disperării și într-o doară cât costă un trench minunat. Era cel care o atrăsese înăuntru, ca o fata morgana. 60 lire. Fetele se decid să-și ia ( după un timp nu mai știi exact ce înseamnă 60 lire, sunt doar 60, la urma urmelor!!). Găsește Oana pardesiul mărimea mică, îl înmânează mărinimoasă Octaviei, îl caută pe al doilea…nimic!! În timp ce Octi se rotește mândră și frumoasă în fața oglinzii, Oanei îi alunecă colțurile gurii tot mai jos. Nu vor să dezbrace manechinul, politica firmei o interzice. Prăbușire totală a Oanei. Revenire spectaculoasă când vânzătoarele pun mâna pe telefon și se interesează prin Londra la ce magazin de-al lor există numărul cel mic. Este chemat Ale, căruia i se desenează harta și i se dau explicații amănunțite, pe care le primește cu un dezgust din ce în ce mai vădit desenat pe întreaga lui figură! O aleargă pe Oana spre noul Gap, martir pe altarul verișoriei, în timp ce noi ne relaxam în Hyde Park, la o cafea și o bere. Stăm la Serpentine și admirăm lacul fără  soare și tremurând subtil. Octi se întreabă dacă să-și îmbrace obiectul discordiei, dar până la urmă  apare soarele și ne mai revenim.

Ne reîntâlnim cu alergătorii dupa trench, Oana mirându-se cu ultima suflare că a dat atâția bani pe o haină. Traumele  post-shopping!

Urmează altele.  Câte pot să-și cumpere fetele astea!!! Și eu după ele. Alte jachete albe superbe , de la Zara, un palton în carouri, Alex a plecat de mult spre cameră, Cristi  leșină pe lângă ziduri. Fetele  - ca veverițele!

Votăm ce facem în ultima zi.

Oana: ‘Trebuie să merg să-mi iau poșeta aia cu fundiță!’

Alex( cu sarcasm) :  ’Hai pe Oxford Street!’ N-am fost de mult!
Cristi:  ’Au mai rămas niște ganguri nevizitate!
Oana:  ’Ce mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu prințul Harry și să ne plimbăm prin Harrods.’
Ale:     ’Ce imaginație ai!’
Oana:   ‘Am, că realitatea e cruntă: în câmp, la cules de mere!!!’

Cristi( la televizor):  ’Uite, Lili, imagini de pe Marte!’

Lili dă din umeri, nu o interesează.
Cristi:    ’Uite, Lili , imagini cu buticul!!!!’

Ultima zi e foarte prețioasă, așa că toată lumea simte că nu mai e momentul compromisurilor. Când mai ai doar o zi, nu mai poți face pe placul altora!!! Decizie finală: fiecare va face ce vrea!!! Dar cei ce  nu știu ce vor??

Lili:    ’Hai să mergem din nou la film!’

Ale:     ’Nu este decât Batman!’
Lili:     ’Hm, nu știu dacă îmi place…’
Oana:   ’De ce, poate și Batman e un drăguțel!’
Londra e o lume populată de drăguței, prinți năzdrăvani și veverițe. Să nu mai vorbim de buticuri!  O lume perfectă.

 

Jurnal de Londra - Ziua 7

ZIUA  7

Savurez, în răcoarea plăcută a dimineții, imaginile balconului: avioane zburând pe cerul vălurit, soarele apăsând pe liniștea albă a străzii ce se întinde cuminte până în depărtare, ideea existenței mele temporare în Londra. Pâinea delicioasă, crocantă, fierbinte înotând în untul galben. Sucul de portocale. La nesfârșit aș putea să o duc așa, încântându-ma singură cu aceleași elemente  simple, esențiale, ce  cuprind în ele însele Vacanța!

Alex se duce la film cu Oana, ’’Batman”; Cristi pe undeva prin Londra să își cumpere ceas, eu cu Octi colindăm. Nu știu dacă voi mai veni vreodată pe aici. E orașul meu preferat din toată lumea. Nu îi găsesc cusur. Perfecţiunea lui mă copleşeşte. Are o atmosferă aparte, e originalitatea nesfârșită, schimbarea continuă și statornicia milenară. Îl ador!!!

Cum ar putea să-mi ajunga 7 zile ??!!!

Ne reîntâlnim la Garfunkel, în gara Victoria, de ce nu l-am descoperit mai repede oare?! Normal, ce să faci cu atât de puține zile?! E o chestie anormală să vii aici doar o săptămână. Prăjitura e delicioasă, o mâncăm toți, pe rând ( a venit înaintea mâncărurilor!) și e doar una, pentru că  îmi limitez cheltuielile (acum m-a apucat!!). Voi descoperi abia pe seară că mai aveam 200 de lire, când mă voi dezlănțui în tot felul de invective la adresa matematicii proprii şi a calculelor inutile făcute de ilustrul meu creier, de ciudă că nu mi-am luat sacoul albastru cu petece roșii!!! Momentan, la restaurant încă, savuram tacos, pizza și rulourile lui Alex. Bestiale .

Pleacă  kitchibobo!. Așa sunt toate prăjiturile planetei.  Câte una. O dată. Să nu îți urce glicemia de la prea mult zahăr. De la prea mult bine. Îl conducem la autogară și așteptăm în căldura dinăuntru, sufocându-ne cu stoicism. Cu tristețea sfârșitului, pe care îl anulăm prin râs.

Oana ( către Octi, cu înțelepciunea maturitătii): ‘Te văd eu peste 3 ani, cum îți smulgi părul din cap din cauza liceului!’

Ale:  ’Dar tu unde o să fii peste 3 ani?’
Oana:  ’Homeless în Londra! O să-mi tatuez pe frunte UK!’

Știre drăguță de dimineață despre invazia de păduchi din Anglia.

"Poate ducem ceva acasă’, zice Oana.
Cristi: ‘Niște semințe de lici! ‘(lice)

Oana ( analizând potențiale pericole viitoare): ’Îți dai seama că vin balurile? Unu, doi, trei, patru baluri! Și dacă ne ducem la ele și ne trezim că suntem îmbrăcate la fel, ce facem??!! Lumea o să întrebe: “Who are you??!!”  Și la ureche catre Octi:  "De ce nu ți-ai luat alte țoale?!!!..."

Ultimele cumpărături la Sainsbury. Cafele, beri, sendvișuri. Oana îi răstoarnă vânzătoarei tot mărunțișul pe care îl mai are. Să-l numere ea! Cine înţelege monedele alea?! Ne târâm cu plasele pline pe lângă clădirile albe, pe lângă istorie, prin aerul cu ploaie, ce dor o să-mi fie!!!

Primim mesaj de la Alex: ‘Am ajuns. Mi-e o sete de-mi vine să ling asfaltul! Plouă mărunt  ( nimic nou!). Mersi pentru zilele astea, au fost super. Am bateriile încărcate pentru câteva luni!". Ne privim încântați  de faptul că nu s-a plictisit cu noi. Dacă așa o fi. Că le mai bagă el din top. Le mai inventează. Am și aflat apoi că nu ajunsese, era prin autocare, dar a vrut să ne liniștească. Poftim!!

În avionul de întoarcere, de necaz că plec, am adormit înainte de decolare. M-a trezit Cristi    ( îi e ciudă că eu dorm!!)  să-mi iau cafea! Păi ce-mi trebuia mie cafea de vreme ce dormeam buștean??!! Mi-am luat și sendviș și ciocolată și cafea. Întotdeauna am fost de părere că depresiile trebuie tratate din timp.

Toate obiectele cumpărate sunt încărcate antidepresie. Cu magie londoneză. Albă de-a dreptul. Cred că vor ține un an întreg.

Oare cum să mă mut la Londra?

 

 

La bine şi la rău

Schimbarea năvăleşte deseori săptămânal prin viaţa noastră casnică. Binecuvântata rutină sau minunata, dulcea plictiseală sunt o marfă rară. “Uraganul hobbyurilor” ar putea fi numele de cod  ce ne definește timpul liber. Îți trebuie nervi de oțel să-i faci față. Sau o deplină nepăsare. Recunosc cu modestie că le posed pe amândouă.

De-a lungul vieții, Cristi a fost cuprins sau mai degrabă devorat de diferite pasiuni sănătoase. De pildă, într-o vreme, colecționa ceasuri. Aveam destule și mereu vroia să cumpere altele. Asta nu a fost așa de catastrofal ca pasiunea pentru aparatura ultimul răcnet, de care se plictisea aproape imediat, pentru că apăreau mereu alte și alte  gadgeturi pe piață. Investiții și vânzări. Nu aveai cum să te plictisești. Nici să ții pasul cu pierderile financiare.

Punctul culminat a fost atins când a dat în boala peștilor. Brusc , biblioteca noastră a suferit schimbări majore. A fost decupată, ca sa încapă un acvariu uriaș , aranjat artistic , tot la 3 zile se manevrau găleţi cu apă prin living, se supravegheau peştii, să nu moară, doamne fereşte! Temperatura corectă, culoarea potrivită, chestii alcaline sau bazice, cine le mai înţelegea?! Iar seara, stăteam amândoi ca la spectacol, epuizaţi de atâta muncă, urmărind frumuseţile colorate alunecând lin printre alge şi scoici strălucitoare. Chiar mă chinuiam să ţin pasul, învăţând denumiri ciudate de fiinţe acvatice. Am răsuflat uşurată când s-a terminat. Acvariul a luat  drumul peregrinării şi peştii au dispărut. Am peticit cumva biblioteca şi am trăit mai departe.

A urmat epoca fotografiei. Aparate mai mari sau mai mici, mai performante sau mai putin, ne-au călcat casa lăsându-și urma pe vecie întipărită în albumele noastre digitale. Nu avea rost să mă ataşez de vreun obiect , că dispărea oricum în viitorul cât mai apropiat. Aşa învaţă omul că lucrurile nu sunt importante. Importantă e starea de bine a familiei. Starea spirituală, desigur. 

Nimic nu se compară însă cu epoca de aur a pâinii!

Într-o zi, venind acasă, am fost surprinsă să găsesc o maşinărie albă, nou-nouţă. N‑o mai văzusem în viaţa mea. Pe masa din bucătărie, 7 pachete diferite de făină. Făină de secară, făină neagră, făină 450 sau 680 sau mai ştiu eu ce numere absconse. Luase 7 kile de făină pentru a experimenta!!!! 7!!!! Dumnezeule!!! Mi-am imaginat urgent și apocaliptic cum o să mâncăm toată ziulica pâine proaspătă și delicioasă, eventual unsă cu unt 82% grăsime. Oare în România se fac operații de bypass gastric? Cât costă una? Cum o să fac față la așa ceva?

Au urmat zilele efervescente ale creației! Dialogurile noastre s-au transformat în monologuri, punctate de către mine prin: “aha, aaa, da, aham, sigur, da, da, aha...”, iar propozițiile lui Cri erau cam așa: “Rețeta asta conține 1 linguriță de zahăr și 2 de sare, iar astalaltă, una de sare și 2 de zahăr. Oare care e diferența? Să încerc așa sau altfel? Pe programul Basic sau pe French?” La nesfârșit. De atâta spiritualitate mi se închideau ochii și bolboroseam în transă. Pâinea numărul 1 a ieșit proaspătă și cam umedă. Am pozat-o și mâncat-o. A urmat imediat numărul 2 , ca să vedem dacă iese mai bine. A ieșit. Mult mai bine. Am pozat-o și pe aia. (reminiscențele vechilor pasiuni!). “Dar hai să încercam aceeași rețetă cu alt program”. Am încercat. Din ce în ce mai bine. Bineînțeles că în casă a apărut și un cântar electronic care măsoară totul la gram , pentru că , recent am aflat, pâinea e o chestie foarte delicată, care s-ar putea să nu iasă. Conține ea numai făină , apă și drojdie, dar 3 grame în plus pot distruge o capodoperă. Așa se explică și proverbul “Buturuga mică răstoarnă carul mare”.

În timpul manevrelor de frământare și coacere, Cri vine în bucătărie tot la 5 minute, se holbează pe geamlâcul aparatului și emite propoziții fataliste, de sorginte greacă: “Cred că asta nu o să crească. Oare de ce nu o să crească? Sau crește? Uite, s-a lipit de pereți. D-aia nu crește!” .Neștiind dacă e retoric sau nu, normal că trebuie să las  treburile inteligente pe care le fac și să îi ridic moralul, să nu se prăbușească sub povara vinovăției și a karmei potrivnice. Spun ușurel și blând: “O să fie bine, nu te îngrijora, imediat începe să crească! Ai încredere în mine”. Readunat pe picioarele lui, recompus sufletește, pleacă să mai facă cercetări pe net, iar eu răsuflu ușurată. Mi-am facut datoria de soție ( “La bine și la rău!!!”) și mă grăbesc să–mi adun ideile. Pentru 5 minute, căci o luăm de la capăt. Dacă nu știați, programele de făcut pâine durează în medie cam 3 ore.

Dialogul se diversifică apoi.”Oau, ce pâine minunată! Uite, are miezul mai afânat ca cealaltă. Oare de ce? Cred că mâine fac una cu făina asta”. Și îmi aduce un alt pachet de făina ( avem multe), pe care trebuie să o analizăm. Doar trebuie să trecem împreună prin toate etapele vieții.

 

Din cauză că aveam prea multe pâini pe rafturi, am început să le ducem neamurilor.  S-au bucurat, normal. Unde mai găseau ei pâine fără E-uri? Gratis.

Acum o săptămână s-a întâmplat ceva înfiorător. Am venit acasă pe seară și m-a întâmpinat, de cum am deschis ușa, un miros teribil. De  portocale dulci, vanilie, coajă de lămâie, coptură de pe vremea bunicii. De  fructe confiate. Am simțit că mă ia cu leșin. Presimțeam, cu toată ființa mea, că ne paște un mare dezastru. Întotdeauna am dat dovadă de o intuiție ieșită din comun. Am avut dreptate. Nenorocirea a venit brusc. M-a lăsat fără apărare.

Făcuse chec!!!! Dar ce chec! Auriu, parfumat, cu un gust extraordinar, o granulație ușor umedă, dar și afânată, pufos și cleios în același timp. Împrăștiind arome aproape uitate.  Aducând a vremuri de demult și bine apuse. A zâmbete de bunică și a cuptoare moldovenești. În decurs de 2 zile, a făcut  3 checuri. Pe trei programe diferite. Culmea ghinionului, ieșeau din ce în ce mai bune. Disperată, nu știam cui să le mai livrez. Plus că s-a intamplat ceva ce depășește puterea mea de înțelegere. Logica mea imbatabilă m-a părăsit. Nu mă pot gândi decât la miezul acela ușor sfărâmicios, lămâiat, vanilat, dulce și copilăros. Mi s-a înfipt în creier și nu mai am scăpare. A devenit materie genetică, de transmis urmașilor, rod al evoluției. Ieri, fără voia mea, am deschis gura și am articulat din nou silabele demonice: “Nu faci un chec?!”.

Dumnezeu să ne ajute! Chiar și acum, în timp ce scriu, o felie grăsunică de chec stă lângă mine. Rup câte o bucățică și mă gândesc la salvare. Oare să îmi elimin micul dejun? Sau prânzul?