„Unele mame plâng ușor din orice, mai
ales cele care își poartă sufletul mare pe dinafară, ca pe un veșmânt…”
”Veșmânt?”
„Ca pe o
haină…”
”Făcută în
casă…”
”Da chiar
așa, ca pe o haină făcută în casă.” (Bobi)
Nu mi-am văzut niciodată mama plângând. Și cred că
nici fiul meu nu m-a văzut pe mine vreodată. Genul de femeie puternică, care
își ascunde sentimentele. Așa am fost educată să fiu. Găsește soluția. Caută,
descurcă-te. Mereu cu un zâmbet pe față, cu voie bună. Eficientă, pragmatică.
Eu - o romantică prin definiție.
Îmi aduc aminte
cât de emotivă am fost în toată copilăria și adolescența mea. Plângeam din
orice. Până am învățat să n-o mai fac. Emoțiile au fost adunate cu grijă și
ascunse adânc, foarte adânc. De atunci nu am mai purtat niciodată veștminte
făcute în casă. Doar polistiren și plastic și mască de fier. Geamăn peste
geamăn. Zâmbetul echilibrat a fost arborat pe figură, ca un steag de
neatârnare. Uite ce bine mă descurc! Nu am nevoie de ajutorul nimănui. Sunt un
stat independent și de sine stătător. Lumea a început să creadă. Că judecata
mea e impecabilă, de o raționalitate ieșită din comun. Să vină la mine după
sfaturi. Ba chiar am început să cred și eu. Că sunt cel mai logic și imparțial
om de pe planetă. Masca devenise atât de bună, atât de completă, încât mă
modelam după ea, credeam că sunt ea. La urma urmelor, era un Protector foarte
bun. Eram mândră de Protectorul meu și de mine însămi.
Dar emoțiile
s-au adunat și s-au tot adunat. Și-au văzut de viața lor proprie, separat de a
mea. Au stat acolo, ascunse în spatele porților uriașe de beton armat și s-au
umflat și tot umflat, până pârâiașele de emoții curgătoare au răzbătut prin
șanțuri săpate pe sub armamentul greoi, m-au sabotat cu nesimțire și plăcere
răzbunătoare, au curs și au tot curs, până au aruncat în aer barajele și au
spulberat orice urmă de protecție. Și atunci am plâns și am tot plâns. Apoi am
râs. Și nu mă mai puteam opri.
Tot
ce am strâns, ca avarul cel mai avar, emoții de zeci de ani m-au săpat pe
dinăuntru, m-au sculptat ca pe o statuie de sare plină ochi de labirinturi
fragile, topite și contopite în râuri de lacrimi și dor. S-au apropiat de masca
mea zâmbăreață și sigură pe ea și i-au șters contururile, au distrus-o de
dinăuntru spre în afară. Au sabotat-o, picătura chinezească căzând mereu în
același loc și încercând să respire, să tragă adânc aer în piept. Din mijlocul
mormanului de piatră. Întâi a apărut efectul de ceață și zâmbetul din colțul
gurii s-a aburit, odată cu cel din colțul ochilor. Încă o maree, două și masca
a început să se dizolve. Apoi efectul domino. Lăsându-mă, încetul cu încetul,
complet descoperită, eu cu mine însămi, fabricată în casă, cu propriile mele
mâini, de propriile mele tristeți și bucurii. Dezvelită în ploaie și în lumina
arzătoare a soarelui. Dar atât de liberă.
Oh, ce
libertate! Toată iubirea mea copleșitoare liberă să dănțuiască vesel pe tot
cuprinsul lumii, avântată în bucurii și în dărnicii de neimaginat vreodată.
Parcă aș fi la o nuntă evreiască, dănțuind mai mult decât fericită, liberă de
inhibiții, cu ființa mea de ceară
fluturându-și mâinile spre cer și țopăind cât de bine și de înalt poate.
Plină de ridicol în haine colorate, cu mărgele fluturătoare, roz, galbene,
portocalii și verzi, cu părul împletit în codițe turbate. Complet irațională.
Eu și iubirea mea uriașă care a săpat șanțuri- tranșee prin mine și a luptat pe
viață și pe moarte cu Protectorul-mască. A luptat pentru supraviețuire, pentru
libertate, pentru puterea de a dansa în văzul lumii. Irațională și fericită.
Ilogică cu nerușinare și seninătate. Iubirea mea emoție. Care a biruit. Și m-a
redat pe mine mie însămi. Iubirea mea neînfricată care nu se mai teme de nimic,
nu mai are nevoie de protecție, care a luptat și a izbândit. Care nu cere
nimic. Doar să existe pur și simplu. Nu în temniță de beton, ci dănțuind prin
lume. Strigând sus și tare că iubirea este îndelung răbdătoare, acoperă totul,
nădăjduiește totul, suferă totul. Suferă și poate să danseze mai departe. Cu o
bucurie dincolo de limite. Nu limitează, nu poartă măști, nu construiește
închisori. Nu poate trăi în închisoare,
cum nici o ciocârlie frumos cântătoare nu poate.
O perioadă am
umblat prin lume cu masca șiroindu-mi pe față, ca un clovn ce a râs și a plâns
totodată, cu machiajul prelins alungit în dâre alb-colorate. Dar apoi m-am
aplecat și mi-am clătit ochii în izvorul de lacrimi ce nu contenea să răsară și
mi-am simțit fața frumoasă și curată, luminoasă ca niciodată în fragilitatea ei
pură. Acum port doar haine făcute în casă, ușurele, prea ușurele în fața
frigului pătrunzător al iernii. Dar îmi place frigul. Dogoarea dinăuntrul meu
îmi aduce broboane de sudoare pe frunte și pe inimă, așa că îmi place frigul.
Nu-mi mai pasă de el. Nu mai vreau nici un fel de protecție. Nici măcar o
picătură, nici măcar un fulg. Nici măcar un zâmbet pictat pe figură. Vreau să
umblu de colo până colo cu inima dezvelită, roșie și palpitând-pulsând încă
atât de puternic sub pânza ușoară de lacrimi, pânză țesută în războaie, pânză
făcută în casă.
Unele mame
plâng ușor. Căci umblă cu sufletul la vedere. Eu nu am făcut parte dintre ele.
Eu mi-am adunat fiecare lacrimă ca un avar, am pus-o frumos pe rafturi și pe
frunze, picătură cu picătură, zeci de ani, până au pornit ploile și torentele
și râurile care m-au sculptat și eliberat. Acum umblu și eu cu sufletul la
vedere. Complet neechilibrată, în dezechilibru fragil, gata să mă topesc la
următoarele ploi, gata să mă prăbușesc de pe sârma subțire ce tremură deasupra
hăului lumii. Dansând de bucurie. Atât de liberă, atât de fără teamă.
Atât de
imperfectă.
