Jurnal de Barcelona - Ziua 3

 ZIUA 3

 Ora 7 dimineața. Admirăm răsăritul soarelui pe terasa penthouse-ului. Pur și simplu ne-am trezit. Nu putem pierde nimic din pricina somnului. Nu vrem să dormim! Ci să ne încărcăm rezervoarele cu frumusețe pură! Și ce poate fi mai neînceput și nesfârșit decât răsăritul soarelui deasupra Mediteranei?!

            Așa că stau cu o cană de cafea fierbinte în mână, în liniștea desăvârșită a începutului de zi și a depărtării de lume, stau și mă cufund în fericirea nemăsurată a apariției luminii. Cerul își revarsă culorile , amestecă cenușiul cu roz și fâșii puternice și vesele de portocaliu, aruncă și niște azuriu, la o margine, un pic de turcoaz. Globul roșu apare din mare, pe după colțul turnului din depărtare și totul devine , încetul cu încetul albastru. Un albastru care te îneaca cu splendoarea lui , deplin, covârșitor și infinit.

            Zgomotul surd al traficului , avioane străbătând cerul cu dungi fosforescente, un pescăruș strigând ascuțit, foșnetul închipuit al palmierilor. Sunt fericită. Dis-de-dimineață. Câtă frumusețe se revarsă peste mine! Câtă frumusețe pe capul nostru!!!

            Apoi apare Alex. E ursuz și nevorbăreț. Nu-l interesează răsăritul nostru. Îl privim vulturește- părintește să detectăm problema. Parcă e mai mult decat ursuzenia lui obișnuită de dimineață! Normal! I s-a descărcat minunata jucărie ce îi servește drept telefon și , organizat cum este, nu are adaptor pentru prizele europene! Refuză bărbătește orice fel de ajutor( Cristi era gata să fugă până în România să îi aducă ceva!!!, eu gata să dau sfaturi gratis cu nemiluita!!) și pleacă singur prin Barcelona, să alerge, cică, în crosul de dimineață! Avem încredere! Se va descurca! Doar e kitchibobo al nostru! Ce bine că nu trebuie să rezolvăm noi!! Hi, hi! Aerul se încălzește treptat, până devine fierbinte și strălucitor. Ne retragem în livingul umbrit și punem aerul condiționat. Muzică.

             Alex se întoarce transpirat și fericit cu o chestie albă în mână, uneori nu îți trebuie un răsărit, ci doar un adaptor!! acum trebuie să așteptăm să se încarce chestia, Sagrada o sa mai aștepte. Lucreția, care a devenit Francesca, apoi Veneția  era gata să vină, drăguța de ea, să-l ajute pe Ale să-si găsească adaptor, așa că o sună că nu mai e nevoie!

Ale:   -Eu azi nu mai beau nici sangria, nici bere, că de-aia nu am auzit alarma telefonului!

Cri:    -Nu ai auzit-o , că nu a sunat, că ai pus-o după ora Londrei!!
Li:     -Aseară nu am știut cum să pornesc apa caldă la duș, nu înțelegeam deloc robinetul ăla!!
Ale:   - Trebuia să o suni pe Florentina!!!Venea imediat!
Li:     -Lucreția, oameni buni! O cheamă Lucreția!!!!

             Pornim la drum. Spre Sagrada. Mergem și vom tot merge. Toată ziua. În stil caracteristic familiei, fără mijloace de transport. Străzi frumoase, clădiri cu balcoane-arabescuri, aceleași culori peste tot: gri-granit, maroniu-pământ, galben stins- frunză de toamnă. Culori ce creează o lumină a lor, o armonie a orașului ce te cuprinde încetul cu încetul, recreându-te și pe tine, armonizându-te cu tine însăți. Palmieri și plante ciudate, verzi, uriașe, spații largi, piațete aerisite, un aer boem și leneș învăluind totul. Caniculă, dar plăcut în umbra culorilor și a clădirilor.

             Stăm o oră la coadă, băieții încă neconvinși că trebuie să o facă. Se construiește încă la Sagrada, dacă ne pică ceva în cap și murim la datorie?? Macarale uriașe învârt ceva pe deasupra noastra, dar din fericire suntem lăsați în viață. Ca să putem declara , în final, cu mâna pe inimă, că e cea mai frumoasă construcție văzută de noi vreodată. Că originalitatea și creativitatea omului nu cunosc limite! E bine e să fii, măcar din când în când, mândru de rasa ta.

            Stâlpii în patru culori, închipuind arbori uriași, crescuți spre cer, cu ramuri și frunze de piatră; triunghiul alburiu de sus, alcătuit din bucățele de lumină- Dumnezeu, vitraliile extraordinare, filtrând culorile și dând claritate și blândețe aerului! Dau un delete și toată lumea dispare, mă plimb singură prin biserica–pădure, înconjurată de lumina începutului lumii! De pace și armonie . Stăm cu ochii lipiți de măreața fațadă exterioară, de tabelele uriașe cu litere sculptate în piatră, incredibilă impresia de castel clădit din nisip ud și picurat din degete de copii.

             Inspirați de treaba bună pe care se pare că a făcut-o Gaudi pe această lume, ne hotărâm să vedem și Parcul Guell. Tot pe jos vom merge. Dar, mai întâi, trebuie să ne adunăm forțele, alimentându-ne. Stăm la El Porxos, o taberna și comandăm paella cu fructe de mare. Primim niște tapas delicioase, cârnăciori, castraveciori cu măsline, pâinici calde. Delicioase.

Li:  -Uite, ce drăguț, ne dau gustări gratis!!

Ale – Săraca mama!

             Normal ! Le-au încărcat pe nota de plata, 6 euro! Și-așa am învătat noi că spaniolii îți dau tapas cu forța și că  e o strategie minunată, care te face să aștepți felul principal ronțăind în tihnă tot felul de măslinuțe și alte prostiuțe gustoase. Pălăvrăgind. Paella e  delicioasă, cu langustine, scoici, pui de calamar. O apreciază chiar și Cri , care nu le are cu orezul.

            Spre Guell!

            Văleleu cât avem de mers! Zone rezidențiale superbe. Mi-ar plăcea să locuiesc aici.  Parcul e frumos de pică! Amestec de palmieri, conifere, foioase  și geniu gaudian. Mozaicuri, arabescuri in calcar. Cactuși. E țara dragonilor, presărată cu ouă uriașe de piatră, rotunde. Morți de sete, binecuvântăm spiritul negustoresc spaniol, cumpărând sticle de jumate cu gheață de la orice colt al parcului, contra 1 euro. Aduse în plase. Și luăm nenumărate. Căci e cald și canicula vălureste totul în aburi parfumați, în timp ce cădem în transă în fața panoramei ce se întinde la picioarele noastre. Barcelona, marea, Sagrada în depărtare. Drumurile lumii.  Și drum nesfârsit spre casă, încărcați cu suveniruri. 

Li:    -Uite, magazin de coifuri. De motocicliști! Îți vine să crezi?

Cri:  -Coifuri, ha! zice Cri, în timp ce consultă în mod savant harta. Nu prea știm pe unde suntem, dar mergem la vale. Deci e bine.

Seara , pe terasă, ne savurăm glumele și vinul. Proiectul de a zbura cu balonul.

Cri:  -Să ne vezi în balon pe furtună, poate dă cu noi în mare sau își târăște nacela pe suprafața apei! Poate ne agață de Sagrada!   

       Știe Cristi ce glume să facă! Pentru mine , special! Nu numai pericole în aer, ci și moarte pe apă!! Horror!

Ale:  -Când facem programul pe mâine?

Li:     -Dimineață!
Ale:   -A, vrei să nu fim apți!! Să faci ce vrei cu noi!!
Li:     -Eu am o idee!
Cri:    -Eu nu am niciuna!!
Ale:   -Tu ești pe avarie de vreo 2 ore!!

             Un zgomot ușurel, ca o adiere. Ne uităm deodată spre cele două sculpturi de lemn de lângă perete. Un el și o ea. Figuri alungite, stilizate.

Cri, fiind cel mai deschis spre dezastre posibile si viitoare, se prinde primul:

         - Ioi, i-o picat pipa! Aoleu, nu îi mai stă pipa!!  

            Râdem ca nebunii, vizualizând cum Lucreția-Agripina va povesti și despre turiștii duși cu pluta din România , care au provocat daune ireperabile pipei!! Cristi face reparații , fixând-o cu niște hârtie, e priceput, nu glumă!!

            Cri( satisfăcut de munca depusă):   Mui bien! Uite , Lili, poșeta ta!! Nu mai trebuie să ți-o cumperi! Și-mi arată poșeta statuetei, sadic, pentru că l-am tot înnebunit ce poșeta să-mi iau! Dacă m-a lovit boala poșetelor!!

           Fac socotelile de final de zi, Alex anunță că și el trebuie să facă niște socoteli, dar la el în cameră, cu ușa închisă!

Cri:  -Ce-i, te trage mamă-ta–n piept??!

           Ne retragem spre paturi, mai puțin Cri, care, după ce a butonat pe nenumărate canale, s-a relaxat vizibil, cu paharul de vin spaniol în față. L-a găsit pe Mr. Bean, inepuizabil în orice limbă a pământului. Zi gaudiana superbă.