În tren. Dimineața spre
București. Toată așteptarea asta, plină de bucurie. Așteptarea unui an de zile,
a nenumăratelor minute și secunde scurse, lipite pe vecie de cadranul vieții
mele. Așa că nici nu simt că merg 6 ore sau câte or fi. Soarele strălucește ,
albastrul surâde, verde după verde alunecând de-a lungul fereastrei, cartea mea
nemaipomenită, ‘În căutarea fericirii’. E vară. Îi zâmbesc lui Cristi, mă uit
pe fereastră, mai citesc câte un rând, picatură cu picătură , în jurul meu se
construiește minunata, superba, brilianta stare de vacanță. Ca o fortăreață a
luminii și a bucuriei, plantată în mijlocul restului zilelor.
Viața mea:
restul zilelor și acum. Acest
Acum.
Surâd năuc, amețită de atâta pace, nu am timp de urâțenii, de
nemulțumiri, nu există decât nesfârșita posibilitate a frumuseții.
În București,
atmosferă tulbure, încinsă, în gară unul ne ia la rost, “Ce! e prea scump
taxiul lui?!!Dar cât vrem sa fie??!!” și mai bolborosește el ceva despre
provincialii ăștia, dar noi o luăm la picior, ieșind din gară și din
duplicitatea ei gregară. Autobuz, bun
pentru bugetul nostru, mergem spre aeroport, coborâm la indicațiile savante ale
șoferului, pentru a ne căuta hotelul! Nu prea savante , ne spunem, în timp ce
mergem și mergem și tot mergem , trăgând după noi bagajele, prin caniculă, pe
un trotuar mititel, în mijlocul unui trafic infernal. Mașinile circulă
non-stop, ce e cel mai greu de suportat este zgomotul. Constant, un huruit
continuu, la un nivel destul de ridicat. Care aduce cu el o senzație iminentă
de pericol, de panică. Am senzația că în orice secundă șirul de mașini nebune
ar putea să-și schimbe direcția cu doar juma’ de metru și să se cațere pe
trotuar. Unde suntem noi, alunecând pe cimentul fierbinte, două furnici
pierdute și încărcate. Încerc să îmi regăsesc cetatea pierdută, dar gălăgia e
prea amețitoare. Reușesc doar la hotel, o oază incredibilă de liniște și
răcoare.
Îmi tratez brusca durere
de cap în mod inovator, metodă pe care nu voi mai putea să o aplic în
lungile-scurtele zile ale restului vieții mele: mă duc în spa-ul hotelului. O
piscină uriașă, foarte reușit încadrata în verde și albastru și ...un jacuzzi!!
Unul imens!! Trebuie să mărturisesc că aflarea unui jacuzzi era pe lista mea
secretă de dorite trăiri spirituale intense
( mă rog, recunosc, o dorința
vulgară de-a mea, absolut burgheză și snoabă!!)
Stau în apa fierbinte până
aproape mi se face rău. Nu mai e nimeni în toată sala uriașă. Doar eu și
Cristi. Jeturi învinețitoare mă lovesc constant, în timp ce lumini colorate
aleargă printre șuvițele de apă vălurite. Cetatea vacanței mele se înalță
biruitoare spre tavanul alb al jacuzzi-ului meu. Căci e al meu, acum, deplin. Senzația
de relaxare e nesfârșită, devin o gelatină fericită , devin celulă și spirit
țopăitor în bucurie. Mintea mi-e complet nepopulată și imi dau seama că aceasta
e fericita stare a celor săraci cu duhul. Încerc să fac niște amărâte de planuri cum aș putea rămâne pe viață
cufundată în starea de materie informă, dar nu îmi funcționează nici un neuron.
E pur și simplu bine! E starea de Bine originară! Iar eu sunt cufundată până-n
gat în ea!
Pentru că nu s-a mai
auzit de o viață petrecută în jacuzzi, Cristi mă extrage cu forța din mediul
meu natural, proaspăt regăsit și mă aruncă înapoi în Lume.
Somn în camera luxoasă,
în timp ce Cristi , căzut în stare extatică, admiră avioanele pe cerul nopții!
Între noi fie vorba, nu înțeleg fascinația lui pentru avioane, dar o accept, ca
pe ceva ce nu poate să-ți facă rău. Mai ales in vacanță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu